O dramă în lumea micilor lăutari

Trio de copii 1937
Fănică, Mitică și Lenuța
- un trio inerbelic
Am încercat în articolele de pe blog să vă dezvălui - ajutat fiind de reporteri si fotografi ai presei interbelice - locuri şi figuri comune ale Bucureştiului interbelic. V-am povestit despre Târgul Moşilor şi despre Teatrele de mahala, despre grădinile de vară şi despre cafenele Micului Paris. Am recuperat din paginile vechilor reviste chipul Piticului de la Moşi, al Babei Cocoşilă şi al micuţului lustragiu Vasile. Astăzi vă voi povesti o mică dramă întâmplată în lumea micilor lăutari bucureşteni de altădată:

Bucurestiul anilor ’30 era o metropolă în plină modernizare. Palate şi block-house -uri se ridicau pretudindeni. Noi bulevarde fuseseră deja croite de-a curmezişul oraşului. Magazinele occidentale, hotelurile luxoase și restaurantele faimoase împânzeau Calea Victoriei. În această lume nouă o prezenţă rămăsese moştenire a vremurilor trecute: trupele de mici lăutari desculţi “dar cu alură de artişti” care își dădeau micile lor concerte pe străzile capitalei. Iată cum îl descrie Gion -  vestitul trubadur din perioada interbelică - pe micuţul lăutar: “Fiinţă vibrândă la ce mai uşor sunet muzical, îl vezi şi astăzi, cum îl vedeau strămoşii noştri, îl vezi de la vărsta de 6-7 ani că îndată ce aude muzica se opreşte, tresare, ciuleşte urechile, îşi apleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, faţa i se înseninează, ochii încep să-i scânteie, nările-i tremură: îşi trece limba pe buze, ca şi cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrenţele hainelor, ca şi cum ar atinge nişte coarde imaginare.


Unii dintre aceşti lăutari, “fără cunoştinţe de note muzicale şi fără studii speciale, au ajuns să fie decoraţi de Ţarii Rusiei şi invitaţi, cu mare cinste, la palatul preşedintelui republicei franceze. Barbu Lăutaru a uimit pe Liszt, iar Cristache Ciolac a cules lauri la Paris”, remarca Alex F. Mihail într-un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrata”. Acelaşi reporter ne povesteşte drama unei trupe alcătuite din trei mici lăutari care “nu se sfiau să cânte chiar prin faţa Teatrului National şi a Cercului Militar” prin anul 1937:

Trio copii interbelic - 1937
"Solista" cântă o arie la modă
“Poate i-aţi văzut şi dv.: Fănică, violonistul avea 7 ani, Mitică, ţambalagiul, mereu grav şi serios, 5 ani, iar Lenuţa, cântăreaţa, diva care surâdea graţios, numai 4 ani. Într’un rând, întâlnindu-i pe strada Const. Mille, prin faţa palatului ziarelor noastre (notă: Palatul "Universul" din str. Ion Brezoianu), i-am urcat sus, la etajul al 5-lea şi le-am oferit o masă la cantina instituţiei. Şi-au pus instrumentele pe jos, lângă un perete, apoi aşezându-se la masă, cuminţi, au mâncat frumos, servindu-se cu îndemânare de lingură, furculiţă şi cuţit, fără să se murdărească pe mâini sau pe haine. Mă miram cine i-a învăţat. Doar la sfârşit, când a venit prăjitura, fiecare a voit bucata cea mai mare şi au început toţi să plângă. În cele din urmă s-au împăcat. Drept mulţumire, după ce au terminat masa, şi cum sala era plină de comeseni - fiind tocmai ora prânzului - şi-au luat instrumentele şi făcând front - au tras câteva cântece ‹‹pentru boieri››.

Pentru cei ce îi cunosc şi s’au amuzat cu aceşti copii lăutari, le aduc o veste neplăcută: taraful s-a desfăcut în mod trist. Cântăreaţa Lenuţa, cu chipul ei drăgălaş şi-a pierdut vocea. A fost bolnavă şi nu mai poate cânta. A fost nevoită să-şi schimbe meseria. Azi vinde gazete pe stradă! Ţambalagiului Mitică i s’a intâmplat o mare nenorocire: mâna dreaptă i-a fost retezată de la cot. Iată cum s’a întâmplat drama: copii aveau obiceiul să cânte la restaurant în Calea Plevnei, unde erau foarte bine primiţi. Zilele trecute, într’o clipă de pauză, ţigănuşul Mitică s-a sprijinit de cerceveaua unei vitrine de la stradă, al cărui geam era ridicat în sus. Un chelner vroind să tragă fereastra şi mai sus, mecanismul s’a defectat şi geamul gros de cristal s’a prăbusit, cu toată greutatea, pe braţul nefericitului copilaş, retezându-i-l. Bietul Mitică nu mai putea deveni, niciodată, un mare ţambalagiu, aşa cum visase.

Din simpaticul taraf ce era cunoscut prin multe mahalale bucureştene, n’a mai rămas decât Fănică. Trist şi cu lacrimi în ochi, cutreieră stingherit localurile, pe unde odinioară venea cu taraful lui de care lumea făcea atâta haz. Azi cântă numai el singur din scripcă… iar banii ce-i strânge îi duce lui tată-său – un biet salahor – pentru ca să îngrijească de fratele Mitică, fostul ţambalagiu. Soarta nemiloasă, ca întotdeauna, n’a cruţat nici micul taraf, care cutreiera străzile, în nădejdea unui viitor mai frumos.”


Sursa articolului şi a fotografiilor: revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 6 octombrie 1937 – reporter Alex F. Mihail – răsfoită din colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca

2 comentarii :

  1. Of, of, of.. Cred că se poate. Acu ' numai că îmi pare tare rău că n-am aflat ce canta Lenuța. Da', oare ce arii la modă, puteau fi în '37? Or fi fost poate niște operete?.. Poate ceva de la Paris? Păi, de ce nu ne spune reporterul ăsta? Că poate era interesant.. Da. Așa îs toți reporterii, lasă pe altă dată, să fim curioși!
    Tare frumos trebuie să fi fost! Mai că îmi pare rău că nu s-a inventat mașina timpului. Să ascultăm și noi!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate că voi mai găsii articole. Până atunci putem să ne imaginăm că Lenuța cânta... Iubesc femeia!!! De ce nu... :)

      Ștergere