O întâlnire memorabilă între Franz Liszt şi Barbu Lăutaru

Barbu Lăutaru
Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d. ~1860) a fost un celebru cântăreţ şi cobzar din Moldova. A fost starostele lăutarilor moldoveni  timp de mai bine de 45 de ani. Contemporanii săi îl caracterizau ca fiind un lăutar fără egal, Vasile Alecsandri l-a imortalizat într-o piesă de teatru, Matei Millo i-a dus mai departe chipul şi cântecele interpretând rolul “Barbu Lăutaru” pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, Franz Liszt i-a recunoscut geniul. Şi aşa am ajuns la subiectul articolului de azi:o relatare din presă despre întâlnirea dintre cei doi mari maeştri ai muzicii, Franz Liszt şi Barbu Lăutaru. Povestea unei confruntări artistice emoţionante dintre cei doi mari muzicieni – primul un mare compozitor şi virtuoz, reprezentat al muzicii culte, iar cel de al doilea un geniu al muzicii lăutăreşti româneşti. Întâlnirea a avut loc în anul 1847 – în timpul unui turneu pe care marele pianist îl făcea în Moldova. Relatarea acestei întâlniri a fost consemnată de T. Burada în articolul “Cronica muzicală a oraşului Iaşi” publicat în revistele “Convorbiri Literare” (1 martie 1888) şi “România Liberă” (12-13 martie 1888).


Franz Liszt
“După acestea Liszt fiind invitat seara la boierul Alecu Bals, acesta chemă şi taraful de lăutari al lui Barbu, spre a arăta lui Liszt ce soi de musică era obicinuit în Moldova. În ziarul francez “La vie Parisienne” sub direcţia lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie, găsim următoarea descriere interesantă despre impresia pe care taraful lui Barbu Lăutarul o făcu asupra marelui musicant: Aceştia erau ţiganii din Iaşi şi căpetenia lor se numea Barbu Lăutarul. Toţi purtau anterie mari strânse la piept, legate cu brâe, cu căciuli de piele de miel şi opinci. Pletele lor lungi şi groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împletită în două cădea până la piept şi sub caciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligenţă şi când intrară în casă, toţi puseră mâna la piept şi se închinară până la pământ; li se dădu apoi şampanie.

Alecsandri dădu semnalul, şi Barbu întorcându-se la taraful său, făcu semn cu degetul şi o stranie armonie isbucni în sala cea mare şi răsunătoare. Instrumentele lăutarilor se compuneau din o violină, un nai, o cobză, un instrument cu coarde pentru acompaniament care seamănă totdeodată şi cu mandolina.Barbu puse să se cânte un marş naţional, după aceia boieril entusiasmaţi aruncau galbenii în paharul său zicându-i:
- Bea Barbule, bea ! şi bătrânul lăutar înghiţea totodată şi galbenii şi vinul, căutând a ţinea în gura sa galbenii, cei scotea apoi, după ce'i săruta cu sfinţenie.
- Ascultă, Barbule, îi zise Neculae Sturza, cântă-ne. 
Barbu se închină până la pământ şi taraful începu a cânta: "Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic şi cam sălbatic, necontenit în ton minor, şi pe care lăutarii îl cântau cu un accent particular şi propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari însărcinaţi eu acompaniamentul cântau singuri bătând coardele cobzelor cu o peniţă, acele dulci cuvinte ale romanţei atât de cunoscute în România, ce începe astfel: "Tu-mi ziceai odată...». Apoi după cântec, sub avântul unui entusiasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într’un cântec ţigănesc, într’adevăr minunat.


Liszt asculta şi nu zicea nimic. Sub influenţa acestei scene măreţe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta cu sfinţenie pe aceşti artişti ambulanţi care nici nu ştiau ce este musica şi care o gâcesc. Este cu neputinţă de-a se descrie cu câtă simţire şi isbncnire trăgeau cu arcuşul; notele ascuţite ale naiului acopereau aria gravă, şi cântecul larg făcând să reiasă plângerea sa răguşită şi stridentă. În musica aceasta sunt ţipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice, ale pustietăţilor, cântecul este susţinut de un acompaniament monoton al cobzei şi înfrumuseţat din timp în timp prin câte o frază cântată, o singura frază, care se opreşte deodată, şi revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie musică, sălbaticul ei tip.

Matei Millo în rolul
Barbu Lăutaru
Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari. Şi uneori nervii lui simţeau sguduituri care se oglindeau pe faţa sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el îşi apucă mâinile şi pieptul său apăsat avu un suspin de uşurare.
- Ah! cât e de frumos! - zise el.
Toţi boerii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutarului îi zise:
- Să bem amândoi, lăutarule!
Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deşerta pe al său. În fundul sălii boerii deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar.După câteva momente Liszt se sculă şi îndreptându-se către lăutar, îi zise :
- Barbule, m'ai făcut să cunosc musica ta; am să te fac să cunoşti pe a mea.

Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept şi se înclină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână, asculta cu luare aminte, fără a pierde din vedere pe tainicul musicant.


Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare, şi a  încordării nervilor săi, improviză un marş unguresc a cărui cântec larg şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie, cu faţa sa galbenă caraeteristică şi cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închişi, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist ca un cântec de organ.
Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se urcase la o aşa înălţime; boerii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă şi fisionomia sa era straniu mişcată, în tot timpul acestei strălucite improvizaţii. Liszt se sculă în mijlocul aplauselor frenetic ale adunării. Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul şi dându-i la rândul său un pahar cu şampanie, îi zise româneşte:
- La rândul meu stăpâne te rog să bei.
Paharele se ciocniră din nou.
- Barbule lăutar, îi zise Liszt, ce zici de această melodie ?
- E aşa de frumoasă stăpâne, îi răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu.
Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeste. Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât începu a cânta marşul unguresc.

Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repeţite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăntaru cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvisaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase.


Taraful său îl urma cu precisiune, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obicei paharul cu şampanie, îl întinse, zicându'i:


 - Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine!”.

Sursa: articolul “Cronica muzicală a oraşului Iaşi” – semnat T. Burada – preluat din “România liberă” (numerele din 12 martie 1888 şi 13 martie 1888) - din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.

17 comentarii :

  1. Inedit articolul !...Nu știam prea multe despre Barbu Lăutarul !...Mulțumiri pentru publicare !...

    RăspundețiȘtergere
  2. Adaug o completare, referitoare la Franz Liszt şi IMPACTUL său afectiv cu România.
    Seria turneelor lui Franz Liszt în România a început în 1946: Timişoara, Lugoj, Arad, din nou Timişoara, Sibiu, Cluj, Aiud, Bucureşti (a locuit la palatul prinţului Mihail Ghica), apoi în ianuarie 1847 din nou Bucureşti şi Iaşi – unde a fost găzduit în palatul vistiernicului Alecu Balş, boier cu vederi liberale, în saloanele căruia „tinerimea începuse a se aduna în fiecare lună, ca să petreacă seara în convorbiri şi critici literare”. Menţionez – Turnee de binefacere, întrucât a fost atât de plăcut impresionat de ambianţă, de muzica tarafurilor de lăutari – din care şi-a notat numeroase motive pe care le considera „o mare vână muzicală” , ce va fi valorificată ulterior, precum şi reacţia autorităţilor şi ascultătorilor, încât toţi banii obţinuţi i-a donat pentru diferite opere de binefacere. Pe 1 ianuarie 1847 , ziarul „Vestitorul românesc” relata că Liszt a improvizat pe tema unor cântece populare româneşti pe care „le-a frământat cu variaţii atât de felurite şi de magice, încât persoanele ce erau de faţă, neştiind cu ce să-şi arate a lor mulţumire, murmurau cu sfială un «Bravo», care se repeta în tot salonul”
    Ca un omagiu, Ion Văcărescu a scris poezia „Liszt” a cărei strofă finală este elocventă: : „Tot tonu-ţi din simţire / Românul nu-şi mai scoate ./ A ta întipărire / El a uita nu poate. / Adu-ţi şi tu aminte, / Oriunde vei fi ferice, / De-aceste dragi cuvinte / Ce dragoste îţi zice”
    Şi Liszt nu a putut uita. Fascinat de frumuseţea şi originalitatea muzicii populare româneşti, Liszt a început să lucreze la Sibiu, o piesă amplă - RAPSODIA ROMÂNĂ.. Printr-o întâmplare, compozitorul maghiar Béla Bartók a găsit lucrarea într-un volum colectiv – alături de alte 15 rapsodii, la muzeul „Franz Liszt” din Weimar. Pe 5 noiembrie 1930 el i-a scris muzicologului şi diplomatului român Octavian Beu, care surprins de această descoperire neaşteptată şi neobişnuită, a început investigaţiile. Aşa a fost descoperită mai întâi copia, apoi originalul acestei lucrări... din păcate nepopularizată de contemporani.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. MULTUMIM CU TOT SUFLETUL ! Este dovada ca santeti un Om deosebit care iubest muzica. In ceiace priveste ''comentatorii''... e plina balta de broaste...

      Ștergere
    2. Prefer balta plina de peste baltii cu pesti care nu isi spun opinia. Asta ca sa ma joc putin cu cuvintele tale, Anonimule! :)

      Ștergere
  3. De acord cu tine. Dar am si eu o mentiune: Franz Liszt a mentionat ulterior acestor turnee in Tarile Romane pe lautarii romani, dar niciodata numele lui Barbu Lautaru... Poate ca in lipsa sampaniei orgoliul maestrului a fost ranit...

    RăspundețiȘtergere
  4. Cartea memoriilor sale a apărut în 1827 (reeditată în Wiena în 1986) deci înainte de turneul din România. O altă carte de memorii nu a mai apărut, DECI nu avea cum să vorbească despre întâlnirea cu Barbu Lăutaru. Apoi – ciudat, Liszt vorbea maghiara şi germana, fiind născut în Raiding ( în maghiară Doborján) – care atunci era inclus în Imperiul Austro-Ungar (astăzi ţinând de Austria, respectiv în regiunea Burgerland. El era pianist, compozitor, dirijor. Adevăratele sale MEMORII sunt compoziţile lăsate posterităţii. Cel care a descris intâlnirea lui Liszt cu Barbu Lăutaru poate să fi fost Gheorghe Asachi care a vorbit mai mult decât elogios despre concertele lui în revista „Albina românească” . T. Burada s-a inspirat din revistele “Convorbiri literare” (1 martie 1888) şi “România liberă” (12-13 martie 1888) apărute 41 de ani mai târziu. E interesant de ştiut SURSELE REALE ale acelor articole.
    Cît despre ORGOLIUL RĂNIT, un om care a donat beneficiul tuturor concertelor suţinute în România, nu era nici meschin, nici orgolios. Aceste ÎNSUŞIRI sunt caracteristice oamenilor care se cred foarte mari, dar în realitate sunt mici de tot, pigmei spirituali

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asadar, sa intelegem ca toti care fac donatii, fac marea gresala a vietii lor? Sa intelegem ca de fapt donatiile, sunt pornite din minti bolnave, ca un om sanatos (la cap) nu s-ar cobora niciodata pana la umilinta de a face o donatie? Deci defectul cuiva , pe care multi l-ar numi ''marinimie'', sa intelegem ca e de fapt ceva josnic si lipsit total de compasiune? S-ar putea deduce de aici, ca lenesii sunt cei mai muncitori, iar harnicii sunt cei care nu ar merita nimic,,,

      Ștergere
    2. De acord cu tine, Cobzarule. Te mai astept pe blog!

      Ștergere
  5. Nu e vorba de memorii ci de carnetul in care a notat in timpul turneului motive ale muzicii populare româneşti - în care a găsit „o mare vână muzicală” - si pe care le va exploata şi valorifica în viitoarele sale compoziţii.

    RăspundețiȘtergere
  6. E mai greu in privinta sursei initiale pentru ca T. Burada preia un articol din "La vie Parisienne” aparut sub direcţia lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie - dupa cum mentioneaza chiar el.
    Dar de ce sa nu lasam povestea asa cum a ramas mentionata de presa sfarsitului de secol, fara sa incercam sa-i rapim farmecul ? :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu am incercat sä räpesc farmecul povestirii, intr-adevär deosebite, ci am vrut sä consemnez cä Liszt a IUBIT muzica popularä româneascä, care l-a inspirat sä scrie o Rapsodie Româneascä (nu numai Ungarä), asemenea lui Enescu – Rapsodia Românä, Maurice Ravel (Rapsodia Spaniolä) , Antonín Dvořák (Rapsodia Slavä), George Gershwin (Rhapsody in Blue) si lista rämâne deschisä. Si, cä aceastä Rapsodie Româneascä, inspiratä din folclorul românesc, a rämas in ANONIMAT.

    RăspundețiȘtergere
  8. Probabil pentru ca a fost descoperita mult dupa moartea compozitorului. Dar asta e alta poveste...

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce lectie minunata de istorie a muzicii! multumesc, Maricel si multumesc cititorului Anonim care a imbogatit continutul articolului. O zi placuta in continuare!

    RăspundețiȘtergere
  10. Mulţumesc mult. Am aflat din nou ceva interesant. Respect!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O poveste frumoasă, poate ușor romanțată ca toate poveștile, dar una frumoasă. Te mai aștept pe blog, Greta!

      Ștergere
  11. Frumoasă descrierea a întâlnirii lor .... are mult patos, trăiești aievea momentele ! ... mulțumesc tuturor celor care se mai interesează de ....istoria noastră ,indiferent care ar fi ea , e dovada existenței noastre !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Povestile din trecut au farmecul lor. Ar fi pacat sa le uitam. :)

      Ștergere