Se afișează postările cu eticheta Umor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Umor. Afișați toate postările

În rime despre mondenele de altădată

Vânzătoarea de plăceri

Sunt vânzătoarea de plăceri,
Sunt Margot, Fifi sau Aurica...
Cu câţiva poli, cu... mai nimica,
Vând nopţi de scârnave vegheri.
Poftiţi bătrâni, poftiţi becheri,
Am optsprezece primăveri,
Şi’s vânzătoare de plăceri.

Sunt vânzătoarea de plăceri...
E’o ruşinoasă meserie...
Dar, ţie, ce îţi pasă ţie,
Că’n al meu suflet gem dureri?
Tu, voluptăţi de’o clipă ceri
Şi prefăcute mângâieri...
Sunt vânzătoarea de plăceri...

Sunt vânzătoare de plăceri...
Ia’mi trupul ! Bate-ţi joc de dânsul!
Ce’ţi pasă de mă’neacă plânsul?
Însă să ştii: zeci de averi,
Client brutal, poţi să’mi oferi,
Dar sufletu’mi n’ai drept să’l speri!
Sunt vânzătoarea de plăceri...

Sunt vânzătoare de plăceri!
Ş’aştept pe... El, c’am şi eu doară
Un moftuleţ de inimioară!...
L’aştept... dar unde-i?... nicăieri?
Iar anii trec... cerniţi...stingheri...
Şi sunt, la patruzeci de veri
Tot vânzătoarea de plăceri!
(Jorj Delamizil – "Furnica" – 4 septembrie 1908)

- Drace, uite, nevastă-mea, sunt pierdut!
- Dar nu te-am găsit eu?
Sofiţa
(după "Rodica" de V. Alecsandri)

Purtând rochiţa, cu sânge rece,
Pân’la genunchii’i albi rotunjori,
Juna Sofiţa voioasă trece
Pe lângă nişte juni senatori.

Ei cu grăbire îi sar în cale
Zicând: - Sofițo, boboc de crini,
În plin să-ţi mearg’afacer’le tale,
Precum tu ştii, dragă, să ne alini!

S’ajungi ca Miţa milionăreasă,
Să crească’n drumu’ţi doar frăncuşori,
Hotelul de’astăzi să’l schimbi în casă,
Şi sânul în leagăn de peştişori!

Cu poli de aur ei o’mpresoară
Şi o tratează cu vin Ştirbey.
Copila râde, sprintenă zboară,
Zornăind banii din geanta ei.
(Băiatul sacerdotului - "Furnica" - 8 martie 1916)

Pasari de noapte
- Domnişoara Lili, singură pe stradă la ora asta ?
Cum o fi lăsând'o părinţii...
- Tu să fii sănătos... Lili e acum pasăre de noapte!
 
Petrecere de carnaval

Le duc, le duc să se desfete,
Le duc cu zor bărbaţi’n bal...
Sunt idioţi, ele cochete,
Şi ne aflăm în Carnaval.

Da, pentru mulţi e o plăcere
Să’şi vadă scumpele soţii,
Cum le strâng fanţii cu putere,
Şoptindu-le obrăznicii!

Fără să fiu vreun Barbă’Albastră,
Dar zău - dac’aş fi împărat
Fără mustrare'n ţara noastră
Eu balul l-aş fi desfiinţat!

- Dar danţul, domnule, e-o artă!
Va protesta vreun cititor.
- Sau eşti un prost, dragă, mă iartă
Sau eşti – zic eu – miop ori chior!

Nu vezi că’n baluri danţul nu e
Decât un paravan curat?...
Când pui o frunză pe’o statuie
Tu sexul ei l-ai suprimat?

Ia, uită-te, te rog la ele,
Cum desvelesc gât, braţe, sân,
Când merg, viclenele femele
La bal c’un soţ tont sau bătrân!

Nu pentru tine, Terpsichoră,
Zeiţa dansului antic,
Se decoltează’n acea oră
Şi toate vor să fie... şic!
Ci pentru tine, nostim Fante,

Pentru mustaţa’ţi ş’ai tăi ochi,
Se’mbracă doar cu diamante,
În loc de simple și caste rochi!

Şi toate, toate îşi arată,
(Spectacol gratis pentru toţi)
O nuditate destinată
S’o vadă doar sărmanii soţi!

Şi mâini străine le desmeardă
Şi’nlănţuiesc al lor corset,
Când soţii merg (timp, bani să piardă)
La joc de cărţi sau la bufet...

Statistica’i ştiinţă morală
Nu se amestecă la danţ
Dar, dac’ar face-o socoteală,
ar stabili acest bilanţ:

La rubrica ş’avere;
Dup’orice bal, chiar de... copii,
Ar constata cinci adultere
Şi’n plus vreo cinci... pneumonii!
(Cyrano – "Furnica" – 11 februarie 1910)

Baiat bine dotat
O fată fără dotă şi un băiat bine... dotat!
Sursa: colecția revistei „Furnica” - răsfoită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Guvernul a căzut grav bolnav

Care este adevăratul motiv al căderii Guvernului? Cauza a fost descoperită încă de prin anul 1907 de redactorii revistei “Furnica”. Redau articolul pentru edificare. E adevărat însă că am înlocuit numele “diagnosticienilor” de atunci cu cele ale specialiștilor în “medicină guvernamentală” din zilele noastre:

Guvernul a căzut grav bolnav

Guvernul a fost bolnav rău săptămânile trecute. A avut crize grave. Coana Carmen, foarte alarmată, s’a dus să consulte pe doctorul Liviu, cel mai mare specialist din țară în asemenea maladii. Deci dr. Liviu a examinat pacientul, i-a pipăit pulsul, s’apoi a diagnozat:

Prea mâncăcios!

Suntem în măsură de a da informațiuni precise asupra cauzei acestui morb care poate să fie mortal. Cauza este excesul de nutrițiune abundentă, supraalimentația. Guvernul mănâncă prea mult și numai hrană copioasă. Cantitatea de milioane pe care a consumat-o, sub formă de diurne, lefuri, fonduri secrete, etc., este înspăimântătoare. Un stomac de struț n’ar fi rezistat la așa mâncătorie. A vrut să înghită chiar și Justiția, dar i s’a pus un nod în gât și n-a isbutit.

- Hi măi Martine și nu te mai încăpățâna și tu acuși!... 
Ori vrei s’ajungi la București când no mai 
rămânea nici o slujbă pentru tine?
Consultarea babelor

Spre a mai prelungi puțin penibila viață a bolnavului, Conu Liviu, om bogat, a consultat chiar și babe. Baba Caterina i’a spus pe șleau:
- Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul!
Alte cumetre însă care practică și ele medicina empirică au fost mai optimiste. Ele au asigurat pe Conu Liviu că guvernul se poate întrema cu o simplă oblojeală, adică – în termeni științifici – cu o ‹‹remaniere››.

Consultația de la spitalul... ALDE:

Savantul medic Călin a declarat însă categoric Conului Liviu să nu umble cu mofturi și cu oblojeli băbești, căci singura salvare e într’o hygienă perfectă, o asanare cu alte cuvinte, și în păstrarea unui regim… constituțional. Pătruns de eficacitatea acestei rețete, Conu Liviu, într-un elan de recunoștință, a exclamat:
- Cât să-ți plătesc consultația, Coane Căline, iată portofelul meu e la dispoziția ta!
- Nu-mi ajunge unul – a răspuns eminentul tărician – mie îmi trebuie patru... portofolii.
(ușoară adaptare a articolului “Guvernul grav bolnav” – publicat în revista “Furnica” – numărul din 1 martie 1907)

Ce urmează? Tot redactorii revistei “Furnica” ne dau răspunsul:

Ministrul de finanțe: Știu că vă e foame, copii,
dar nu mai țipați c’o să vă vie și vouă rândul
abia am început să mulg vaca!

La ordinea zilei…

Guvernul își face bagajele. Forfoteală ca la bâlci. Mare, mic, scotocește prin toate colțurile, împachetează, împachetează febril... Șeful suprem, Stăpânul prin grația lui Dumnezeu și voința țării, plictisit, întreabă:
- Gata?
- Gata! – se’ndreaptă ei, lac de sudoare.
- Ați luat tot?
- Tot.
- Mai cercetați odată... să nu uitați năravul de a fura!
  (“Furnica” – 24 septembrie 1930)

Prima întrevedere cu noii miniștri
- Flămânzi sunt, dom’le! 
Mă mir că până acum nu mai sfâșiat!

Urmează negocieri și pertractări pentru desemnarea unui nou Prim-ministru, negocieri și mai dure pentru desemnarea viitorilor miniștri. Peste câteva zile alegătorii români vor putea respira ușurați: Țara are un nou Guvern! Speranțele într-un nou viitor de aur vor renaște o dată cu instalarea noului Tătuc la Palatul Victoria:

“Tătucul nostru, care ești astăzi la putere,
În tine-avem nădejde că ne vei da ce-om cere,
Rugând pe cei din ceruri pierdurăm vorba’n vânt,
Tu să ne dai deci astăzi și pâine și pământ,
Fă ca’n pășuni de vite să crească veșnic iarbă,
Cu fire lungi, c’acele ce are Iorga’n barbă;
Fă ca nu doar găina, ci și al ei cocoș
Să ouă, ba chiar gata să facă oul roș;
Fă ca să curgă țuica pe gârle, nu apă chioară;
Dă câte-un iaz de pește oricui și câte-o moară…”
(“Furnica” – 5 aprilie 1920)



Citește mai mult... »

Sfârșit de sezon

Sezonul băilor a murit, îngropat luxos de toți aceia care i-au dat bani ca să trăiască din belșug: “boerii” s’au și’ntors de la băi, toată ziulica își schimbă impresiile, amestecând munții și marea ca pe-o cacealma și de’acum plănuiesc ce-au să facă la anul. Vorbesc de toate: de cură, de faimoasele partide de la Casino, copiii întrețin memoria cu isprăvile guvernantelor cu care s’au jucat în apă sau pe iarbă, domnișoarele își recomandă reciproc flirt-urile monoclate, servitoarele oftează într’una după vardistul mustăcios, trimis de stat în vilegiatură cu slujba de detașat.” (1)

“Păsările călătoare au început să vie la cuiburile lor. Sezonistul, desumflat de bani, pus un gram de sănătate, dacă nu cu o boală nouă sentimentală, s’așează la masa conștiinței și își face bilanțul.”

S’a întors Popescu:

“Bancrută simplă sau faliment fraudulos tăvălit în câțiva ani de pușcărie? Depinde... Popescu se scarpină în cap – buricile degetelor alunecă la vale ca pe’un topogan bine lustruit – oftează:
- Am rămas chel ca toți cei din categoria mea: fără să-mi dau seama care ar putea fi cauzele. Am așteptat vara cu încredere. Îmi ziceam: “Nu te întrista, Popescule: două luni ai destul timp să’ți găsești leacul!” Am încercat toate soiurile de pomezi și masagii electrice: bărbierul și mecanica m’au jefuit ca’n codru – ca’n codrul unde mă refugiasem de arșița soarelui ca să mă’ncălzesc și mai rău și degeaba: după opt săptămâni de cură scăfârlia mi-a rămas strălucitoare ca globurile de sticlă cocoțate prin grădini ca să sperie păsările care ar veni să ciugulească florile.”

Revista Furnica
Ultimul sezonist… cel care n’a plecat nicăieri:
- Nu e baia bună, excelență? Am pus zece kile de sare.
- Tocmai. Idiotule, m-ai făcut de râs!  Ți-am spus
aseară că în dimineața asta sunt la Sinaia, nu la mare:
 trebuia să pui esență de brad, nu sare!

S’a întors și Madam Popescu:

“Înainte de a lua trenul spre București, refuzatul de toate zilele își mai încearcă o dată norocul:
- Madam Popescu, mergeți în pădure s’ascultăm cum fluieră mierloiul?
Cucoana face ochii mici... ca să răspundă șiret:
- Merci, d-le Ionescu: foarte generos din partea d-voastră... dar azi noapte a plouat și iarba e umedă.
- Ce are a face?... Mierloiul cântă în copac, nu în iarbă...
- Mersi și pentru mierloi: mai am acasă opt…
- Mierloi?!
- …opt plăci de gramofon care toate fluieră ca un mierloi.
Idila s’a sfârșit aci, dând naștere – culmea! – unui al zecelea mierloi – cu ce din pădure: Ionescu și-acum fluieră a pagubă.”

Umor interbelic
În tramvai – surprizele vilegiaturii pe patru roți:
- Picioarele sunt ale nevesti-mi… le cunosc bine: 
eu i-am cumpărat ciorapii; dar al cui o fi jurnalul?

S’a întors și domnișoara Popescu: 

“S’a întors și ea, după ore de absență de la domiciliu... Autoarea zilelor îi dă târcoale nedumerită...
- Unde-ai fost, fetițo, de ți-e rochia verde în spate?
- E de astă vară, mamă, când era verdele la modă: toamna asta se poartă... foarte mult... hotelul!”

Presa interbelica
Sezonul băilor a trecut – Amintiri de la plajă:
- Ce faci acolo, Lizico?... nu ți-e rușine?
- Și tu, mamă... vezi bine că n’are pantaloni!

Încetul cu încetul viața revine la normal, astăzi la fel ca și altădată. Vacanța a trecut și rămân doar câteva…

Impresii

- D-nul și doamna Popescu, întorcându-se
de la băi, și-au reluat ocupațiile –

Când s’au întors acasă din vilegiatură
Și jos calabalâcul își dete din trăsură,
Popescu și Popeasca, ce rar sunt de acord,
La unison oftară punând mâna pe cord.

Of! Of!” Zise Popescu. Și tot „Of! Of!” Popeasca.
Și deopotrivă pieptul le-ardea cum arde iasca.
Dar ce abis vast între oftaturile lor!
Dânsul ofta ferice, dânsa ofta cu dor.

*
Oftatul lui Popescu parcă voia să spună:
- Of! Bine că scăpat-am de birtul unde-o lună
Chiar struț de-ai fi stomacul martirizat ți-l strici,
Cu porții mici, of! ștrașnic, îngrozitor de mici!

*
Popeasca, deopotrivă, cu gândul la Mitică,
Berbant cu nasul mare și mustăcioara mică,
Care-o’nsoțise vecinic prin munți, păduri și văi
Ofta așa: Ce mari sunt, of, porțiile la băi!!! (3)


Mersul trenuirlor
Sfârșit de sezon la CFR:
- Hă-hă-hăăă… uite ce drăcie! 
Au început și trenurile să meargă: 
până acum doar se ciocneau!!!

Surse:

(1) articolul “S’au întors!”  - semnat “Năiță Idiotul” - publicat în numărul din 27 august 1929 al revistei “Furnica”
(2) articolul “Bagajul!... unde mi-e bagajul?” – semnat “Bată’l Doamne!”  - publicat în numărul din 9 septembrie1930 al revistei “Furnica”
(3) “Impresii” – versuri semnate de “Vecinul cu ușea” în numărul din 9 septembrie1930 al revistei “Furnica”
(4) Caricaturi din numerele din 27 august 1929 și 9 septembrie1930 ale revistei “Furnica”


Citește mai mult... »

Vremuri grele (De ieri? De azi?)

Vremuri grele

M'am oprit la casa scundă
De la margine de sat,
Palizi și cu ochi’n lacrimi
Doi copii stăteau la sfat:

- Grea-i viața! - zise unul
Grea și plină de păcate,
Tata a murit în luptă,
Și murim de foame, frate!
Cel mai mic cuprins de spaimă,
Trist începe să îngâne:
- Mama noastră e bolnavă
Și în casă nu e pâine!

Noaptea, când venea pe dealuri,
M'am oprit lâng'un isvor,
Povestea încet pe iarbă
Un țăran c'un cerșetor:

Și-n anu-acesta demnitarii
Ce sufăr foame și tânjesc,
Primi-vor iar bacșișuri grase,
Căci e-obiceiul pământesc!
- Grele vremuri - spuse bietul
Cerșetor - și-s răi stăpânii!
Ori și unde voi să intru
Mă amenință cu câinii!
- S'a mărit fârtate, birul,
Vai de noi - șopti țăranul -
Ne sugrumă sărăcia
Și cu greu se face banul!”

Luat-am bățul pribegiei
Și-am pornit înspre oraș,
Două umbre se'ntâlniră -
Erau doi sărmani slujbași:

- N'am un ban pentru chirie -
Zise unul alb ca varul,
De trei ani aștept zadarnic,
Nici un spor, și-i mic salarul.
Celălalt zâmbi ironic
Greu lovit de-al sorții val:
- Boala-mi roade'n piept, păgână.
Voi muri într'un spital!...
Și dacă băncile și-acuma
În falimente-au să sporească
Atunci directorii de bancă
Ajunge-vor ca să cerșească!

M'am oprit apoi la ușa
Bietului poet sărac,
Unde gândurile'n aur
Și’n smaralde se prefac.

- Stau cu muza mea de vorbă
Și tăcerea e de piatră.
Sunt flămând - cânta poetul -
Și nici foc nu am în vatră.
Laurii i-ași vinde-acuma
Pentr-un pol, sărman poet, -
Bate iarna la fereastră,
Blana mi-e la amanet."

JUSTIN ILIEȘIU – “Realitatea Ilustrată” (8 ianuarie 1928)


Citește mai mult... »

Istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub directiunea I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:

Ordin poliţienesc

"Pe vremea lui Vodă Barbu Stirbei era holeră în Bucureşti. Poliţia lipise pe ziduri următorul ordin: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor cari se întorc după zece ceasuri din noapte acasă, să nu cânte pe drum nici să nu facă sgomot.» Ce avea a face sgomotul cu holera, nu se ştie, dar poliţia ordonase aşa. Într'o noapte câţiva tineri, cam turtiţi, se întorceau de la o cârciumă cântând pe stradă. Era pe la 12 noaptea. Gardistul le ţine drumul. «Cum, domnilor? N'aţi citit porunca? Cine se întoarce acasă după zece noaptea nu are dreptul să cânte!» — «Am citit!» zise unul mai isteţ «dar noi nu ne întoarcem acasă; noi mergem într'altă cârciumă.» Acest răspuns neaşteptat a zăpăcit pe gardist. Tinerii au plecat în pace. A doua zi însă ordinul poliţiei era schimbat: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor să nu facă sgomot şi să nu cânte pe drum după zece ceasuri noaptea, ori se întorc acasă ori nu se întorc!»"(“Vatra” – 1 mai 1894)


Un dar împărţit

"Un boier de peste Olt veni într'o zi în Bucureşti şi ceru să intre la Vodă, la Matei Basarabul. Ţara pe acele vremuri gemea de greci, care jefuiau fără de milă poporul. Însuşi marele Domn nu se putea scutura de ei. La uşa iatacului domnesc stătea de pază un căpitan grec.
- Vrei să intri la Vodă?
- Vreau.
- Bine. Dar numai aşa te las să intri, dacă împărţi pe din două cu mine darurile ce vei primi de la Vodă.
Chiar în palatul domnesc se jefuia lumea. Nimeni nu intra şi nu ieşea de la Vodă, fără ca să nu-şi împartă punga cu aceşti hoţi. Vodă ştia, dar n'avea ce să facă. Boierul intră la Vodă. Când era să iasă, el se rugă de Domn să-i dea două palme. Domnul s-a mirat, stăruind însă boierul, îi făcu pe voie. Afară la uşă, grecul îl prinse de haină.
- Ei, ce-i? Împărţim?
- Împărţim.
Atunci boierul trase o palmă Grecului, de se duse învârtindu-se şi se isbi de un perete. S'a făcut sgomot mare. S'adunară soldaţii. În urmă iesi şi Vodă.
- Ce-i aici?
- Măria-Ta, boierul ăsta mi-a dat o palmă aşa din senin, mie, care păzesc viaţa Măriei-Tale.
- Aşa-I, Măria-Ta. Ne-a fost vorba să împărţim darul Măriei-Tale, căci altfel nu mă lăsa înăuntru. MăriaTa mi-ai dat două palme, şi eu după bună dreptate, am dat una căpitanului.
Vodă încreţi fruntea.
- Dacă e vorba de împărţeală, eu nu mă amestec.
Vodă se retrase, olteanul plecă, iar Grecul rămase cu palma." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Grigorie Ghica şi sfântul Grigorie


"Grigorie Ghica Vodă trăia despărţit de Doamnă-sa, Marghioala, fiica domnului Hangerliu. Poporul ştia pe Vodă că e religios. Un biet negustor mai cu dare de mână, pus la cale de vreunii din partidul care protegia pe Doamna, ceru într'o zi audienţă la Vodă. Era chiar ziua sfântului Grigorie, onomastica lui Vodă.
- Ce vorbă ai să-mi spui, creştine?
Negustorul răspunse:
- Am venit şi noi ca toată lumea să poftim Măriei Tale, să trăieşti mulţi ani şi să vă spun, că astănoapte am visat un vis grozav.
- E, ce vis, creştine?
- Mi s'a arătat sfantul marele ierarh Grigorie, de-ţi lua ochii şi-mi ziseȘ ‹‹Scoală, jupân Lascarache şi du-te la Vodă şi spune-i se ierte în ziua de astăzi pe doamna Marghioala, dacă voieşte să fie blagoslovii de mine, iar de nu, rău îi va merge!›› Şi m’am sculat Măria-Ta, tremurând, şi am venit şi ţi-am spus că nu e bine să domneşti fără să ai pe Doamna pe lângă Măria-Ta. Vodă a înţeles că negustorul e pus la cale. Ii răspunse scurt:
- Bine, jupân Lascarache. Du-te la baş-ciohodar şi cheamă-l aici, să-ţi trimit prin el un bacşiş.
Ce bacşiş! Când a ajuns negustorul la scară, rogojina era întinsă şi baş-ciohodarul sta cu băţul în mână. Negustorul a primit la talpă 25 de lovituri; s'adunase lumea şi râdea.
- Aşa, jupân Lascarache. Ți-a trimis Vodă bacşiş! Ca de altă dată să-ţi vezi de prăvălie şi să nu mai stai de vorbă cu archierei de cel mari ca sfântul Grigorie!" (“Vatra” – 15 februarie 1894)

  
Kiseleff si Mehedinţeanul


"În vara anului 1831 isbucnise holera în Bucureşti; se închiseră toate barierele de un cordon militar. Kiseleff, puternicul stăpânitor de atunci al Munteniei, ieşise într'o zi să se plimbe cu droşca. A umblat pe la Herestrău, pe la Floreasca şi se întoarse pe altă cale spre Bucureşti. La barieră, sentinela - un mehedinţean - se puse cu puşca în drumul lui Kiselef.
- Nazat, că dau foc!
Kiseleff să ridică în droşcă.
- Eu sunt generalul Kiseleff.
- Poţi să fii. Du-te la căprarul cordonului şi adă-mi hârtie că poţi trece. Generalul se scoborî jos, scoase un napoleon şi'l întinse soldatului:
- Iacă, frate, bacşiş, lasă-mă să trec.
Mehedinţeanul plecă puşca şi zise blând:
- Excelenţă, e holeră în oraş, nu pot pune mâna pe bani. Dacă vrei să mă cinsteşti, aruncă-mi-i, căci din mână n'am voie să-i iau.
Kiseleff aruncă napoleonul. Soldatul puse piciorul pe galben, ca să-l ia în stăpânire, apoi întinse puşca:
- Îndărăt, generale, că trag foc.
- Dar bine, bre, ţi-am dat bacşiş.
- Îndărăt, generale!
Şi soldatul a tras cocoşul şi-a pus arma la ochi. Generalul a trebuit să se întoarcă. Ajuns pe altă cale în Bucureşti, Kiseleff a poruncit să se afle numele soldatului, căruia i-a mai dat doi napoleoni şi l'a făcut căprar, pentru farsa ce i-a jucat'o." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Logofătul și cafeaua

"Cel dintâi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutul. El a fost trimis de Vodă la Constantinopol, ca să închine Moldova turcilor. Stând cu vizirul la masă, i s'a adus cafea. Tăutu nu'şi putea da cu socoteală ce băutură e asta, aşa neagră, şi nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea, că vizirul nu'şi bea cafeaua - vizirul aştepta să se mai răcească – și credea că Vizirul aşteaptă ca Tăutul să închine şi să bea înainte, ca oaspe ce era. Tăutul ridică ceaşca şi strigând: «Trăiască Măria Sa, Împăratul», de-te cafeaua pe gât dintr'o sorbitură. Deodată sări în picioare, ars pe gât de cafea, şi strigă cât îl ţinură plă mânii: «Trăiască Împăratul şi Vizirul». El a strigat, fiindcă nu mai putea de arsură. Vizirul a rămas cu gura căscată, auzindu-l închinând cu glas aşa de tare. Bietul logofăt şi-o fi adus aminte multă vreme de «băutură Turcului»." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)




Citește mai mult... »