Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările

Alexe Pocol – magnatul aurului

Unul dintre magnaţii aurului românesc din prima jumătate a secolului trecut a fost băimăreanul Alexe Pocol. Cel ce avea să devină unul dintre cei mai bogați români s-a născut în satul Lozna (astăzi în judeţul Sălaj) și a fost fiul unui cântăreţ bisericesc. A studiat la Gherla şi la Blaj şi, după terminarea studiilor, a fost numit învăţător în Baia Mare. Aici a încercat să-şi completeze veniturile modeste câștigate în învăţământ investind în minerit. Şi-a început căutările într-o mină părăsita din Valea Borcutului – localitate din apropierea oraşului Baia Mare. Povestea acestor ani de început a fost relatată de Alexe Pocol câteva decenii mai târziu reporterului revistei "Realitatea Ilustrată" A. Bogdan: 

Alexe Pocol  - magnatul băimărean al aurului 
  
PRIMUL BULGĂRE DE AUR

“Ne povesteşte, foarte emoţionat, cum într’o bună zi, disperat de atâta nenoroc, a chemat la sine pe lucrători şi le-a spus:
- Măi băieţi, eu nu mai am bani ca să continui lucrările. Nu vreau să vă fur munca voastră. Duceţi-vă sănătoşi, iată vă plătesc ce mi-aţi lucrat până acum, şi să vă dea Dumnezeu noroc.
Ţăranii însă îl iubeau, fiindcă era, ca şi acum, un om a cărui bunătate te cucereşte îndată. Ei au refuzat să plece şi au spus ca renunţă la salarii şi că vor lucra înainte:
- Să mai lucrăm niţel boerule, că trebue să găsim aur. Dumnezeu scoate întotdeauna aurul în calea omului bun...
Au convenit să mai lucreze o lună şi într’o zi şeful de lucrări veni agitat să-i spună că au dat peste aur. În adevăr, găsiseră în mină un bloc enorm de 75 kgr. aur curat. După aceasta s-au găsit filoane, pe care le-a exploatat timp de ani de zile. Scotea câte 30 - 40 care ţărăneşti de aur cu quarţ, pe care-l lucra în şteampuri californiene. Media anuală era un quintal metric de aur pur."

Mina de aur
Într-o mina de aur  din Valea Borcutului
Ziarul “Românul” consemna în numărul din 11/24 octombrie 1912: “Dumnezeu l'a binecuvântat pe Alexe Pocol. Nainte cu 10 ani era încă un învăţător sărac pe sate în împrejurimea oraşului Baia-Mare.  A dat de-o mină părăsită şi a început s'o cultive. Era, într'o vreme, că toate ostenetele lui să se zădărnicească şi să-şi piardă şi mica avere ce câştigase până atunci, dar n'a disperat. Se publicase licitaţia împotriva lui, când, în săptămâna Paştilor, a dat fără de veste de metale bogate în aur. Statornicia a fost răsplătită de Dumnezeu si de atunci e om bogat, cu avere.  Are pământ, proprietate, întreprindere minieră de mare valoare, doi copii frumoşi.” De îndată ce a găsit aur în cantitate atât de mare, faima d-lui Pocol s’a dus în toată lumea. Budapesta îl cunoştea ca pe un mare magnat. Ardealul vorbea de faptele lui generoase. Imediat după aceea au început să circule legende cu privire la descoperirea aurului. Una dintre aceste legende spune că, într’o noapte, soţia lui Alexe Pocol a visat că trebuie să sape pământul într-un anume loc din mină, loc în care va fi găsit aur; Alexe Pocol s-ar fi luat după acest vis, a căutat şi a găsit locul care semăna cu descrierea soţiei, a pus lucrătorii să sape şi că aşa ar fi  găsit bolovanii enormi de aur.

Cert e însă că Alexe Pocol  devenit unul dintre puţinii miliardari ai vremii. Şi-a permis chiar excentricităţi: şi-a cumpărat o trăsură împărătească trasă de şase telegari pe care o încărca într-un vagon special atunci când pleca la Budapesta, astfel încât, odată ajuns în capitala Ungariei să poată merge cu trăsura de la gară pană la hotel. Şi-a construi un castel în Valea Borcutului mobilat cu cea mai scumpă mobilă, comandată la Viena şi poleită cu aur extras din minele sale. La fel erau biroul, pendula, fotoliile – toate decorate cu cele două ciocane încucişate – emblema mineritului – şi cu blazonul reprezentănd un leu de aur pe fond albastru – stema familiei Pocol - înobilată de catre Sigismund Bathory. 
Cert este însă că Alexe Pocol a fost şi un mare filantrop al vremii, fiind ctitor de biserici şi unul dintre cei care au sprijinit arta şi literatura românească. O donaţie importantă a sa au fost cele 3,6 kg. de aur din care a fost făcută coroana Reginei Maria. Iată relatarea din interviul acordat “Realităţii Ilustrate”:

COROANA REGINEI MARIA

“- Ce cantitate aţi oferit pentru coroana Reginei Maria la încoronare?
 - 3,600 kgr.
Pe atunci d. Pocol era Senator. Lipsea o coroană pentru Regina Maria, şi nici banii nu erau, ca să se cumpere aurul necesar. Atunci, d. Pocol, scrise o scrisoare vibrantă, ajutat de d. Goga, la Palat. Efectul, în opinia publică, a fost fulminant. D. general Coandă, preşedintele Comisiei Încoronării primeşte din partea Palatului următoarea scrisoare:

Coroana Reginei Maria
Coroana Reginei Maria făurită din aurul 
dăruit de Alexe Pocol

CASA REGELUI
Domnule General,

Spre răspuns la scrisoarea d-stră No. 204 din 5 iulie curent am onoarea a vă comunica, că Maiestatea Sa Regina va autoriza a primi cantitatea necesară de aur făurirei Coroanei Majestăţei Sale şi vă roagă a exprima domnului senator Alexe Pocol, mulţumirile Sale pentru sentimentele sale leale şi delicate pentru Augusta Sa persoană şi pline de devotament pentru Tron şi Ţară.

Ministrul Casei Regale
(ss) N. MIŞU


D. general Coandă scrie atunci d-lui Pocol următoarele rânduri:

PREŞEDINŢIA COMISIUNII
pentru
ORGANIZAREA SERBĂRILOR ÎNCORONĂRII SUVERANILOR
No. 350
Bucureşti, 193I, luna August, ziua 1

DOMNULE SENATOR,

Aurul ce aţi oferit pentru făurirea Coroanei M. S. Regina - aur scos precum o spuneţi în mod aşa de elocinte, din pântecile munţilor Ardealului liberaţi de oştile româneşti - şi mai cu seamă expresiunea sentimentelor cu cari însoţiţi darul Dv., au mişcat în mod deosebit pe M.S. Regina, care a binevoit să însărcineze pe d. Ministru al Curţii Regale să vă mulţumească.
La înaltele mulţumiri regale, Comisiunea încoronării adaogă viile sale felicitări pentru gestul frumos şi patriotic ce aţi făcut.

Preşedinte, GH. COANDĂ ,
Secretar general B. Murgulescu
Domniei-sale Domnului Senator ALEXE POCOL, proprietarul minelor de la Baia Mare
  
După aceasta, Regina îl primeşte într’o audienţă, şi-i mulţumeşte. Ionel Brătianu, cel care prefera „Ardealul fără ardeleni” , a rămas pe ganduri, exclamând: Măi Pocol, dacă toţi ardelenii ar fi ca tine!”


FALIMENTUL

“D. Pocol a zidit biserici, a ajutat literatura şi arta românească şi, bucurându-se de un prestigiu deosebit faţă de unguri, a obţinut multe înlesniri pentru chinuita populaţie ardelenească. În anul 1902 mina lui Pocol dă 4.000 kgr. de aur, care ar avea o valoare de 4 miliarde. Forţat însă în timpul războiului să plaseze trei milioane de coroane în împrumuturi, acesta fu începutul ruinei sale. În timpul războiului, nu mai avu lucrători, nici explozibil. O mină a vândut-o francezilor şi, vorbindu-ne de această despărţire, nababul oftează:
- Aurul e ca o femeie frumoasă pe care o iubeşti: umbli după ea până te sleeşte şi cazi.”

Vechiul castel construit de Alexe Pocol
în Valea Borcutului - astăzi în ruină
În anul 1933 Alexe Pocol era un om ruinat. Dar era încă un om optimist: “La despărţire, convins, ne invită:
- Vă rog să veniţi la inaugurare, când voi găsi din nou aur.
Şi dansul e sigur că acest eveniment se va produce foarte curând...
- Cât v’ar trebui ca să reîncepeţi o exploatare intensă?
- Numai vreo 12 milioane.
- Ei bine, noroc bun şi aur mult!
- Noroc bun... Dar să veniţi la inaugurare , când voi găsi iar aur, că mă supăr...”

Visul magnatului băimărean nu avea însă să se împlinescă. Marele proprietar de mine a fost însă foarte activ în viaţa politică fiind senator al României Mari, primar al orașului  Baia Mare (în perioada 1926- 1927), preşedinte al Băncii Comerciale din Baia Mare, preşedinte al Uniunii Proprietarilor de Mine Particulare, preşedinte al Filialei Baia Mare a Crucii Roşii şi membru marcant al asociației culturale “ASTRA”. Alexe Pocol a încetat din viață într-un sanatoriu din Budapesta, la vârsta de 63 de ani.

Sursa: articolul “ La un magnat al aurului românesc” – semnat Al. Bogdan – apărut în numărul din 31 august 1933 al “Realităţii Ilustrate” – răsfoit din colecția Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca

Citește mai mult... »

Constantin Dumbravă – 14 luni printre ghețurile polare

O știre publicată de ziarul orădean “Vestitorul”, în numărul din 15 martie – 1 aprilie 1929, mi-a atras atenția: Un tânăr explorator român, dl. Constantin Dumbravă, a atras asupra sa atențiunea oamenilor de știință din America. Dl. C. Dumbravă a petrecut patrusprezece luni în apropierea Polului Nord studiind curenții anti-ciclonului de nord și explorând împrejurimile Groenlandei. La 10 martie a ținut în Chicago două conferințe însoțite de rularea filmului luat de explorator în Groenlanda. Iată ce scrie ziarul America despre experiențele meteorologice făcute de acest explorator român: ‹‹ Dacă plecarea expediției d-lui Dumbravă n’a fost trâmbițată lumii de presă, nu putem spune că și reîntoarcerea ei a întâmpinat aceiași răceală. Când scriu aceste rânduri am în fața mea mai multe tăieturi din ziarele americane, între care și o pagină întreagă din pretențiosul ziar The Philadelphia Inquirer din 24 feb. În această pagină se povestește pe larg prin câte greutăți și primejdii au trecut cei din expediția d-lui Dumbravă și ce rezultate a avut, după patrusprezece luni această expediție. Datele culese sunt de un neprețuit folos cunoștințelor meteorologice›› (...).

Puțini sunt românii care știu că unul dintre cei mai importanți exploratori ai calotei glaciare de nord a fost un român. Constantin Dumbravă s-a născut în 13 aprilie 1898 la Buhuși și a fost fiul unor oameni modești din micul târg moldovean: tatăl era factor poștal iar mama lucrătoare la C.F.R. Viitorul explorator a terminat școala primară la Buhuși, a urmat liceul la Botoșani și a absolvit studiile superioare în Franța și în Belgia. După căsătoria cu americanca Estelle Heigs s-a stabilit la New York. De acolo a organizat și a realizat nu mai puțin de trei incursiuni în zonele polare. Povestea importantelor expediții organizate de marele explorator român era prezentată pe larg în perioada interbelică în presa de pe întreg mapamondul. Revista “Realitatea ilustrată” nu putea să rămână insensibilă, așa că publicat în numărul din 16 noiembrie 1929 un amplu interviu acordat reporterului M. Doru de naturalistul, glaceologul și meteorologul român:

Explorator Groenlanda


PARIS, Septembrie 1929

Dumbravă, încă destul de tânăr, este de 8 ani un specialist în explorări polare. De talie mijlocie, cu o înfăţişare mai mult debilă, discretă, chipul lui lasă să se întrevadă omul de ştiinţă. Fire hotărâtă, el ştie să înfrunte toate neajunsurile climatului glacial. Acest explorator, necunoscut încă la noi, a binevoit a ne da oarecari lămuriri asupra activităţii sale de până acum şi să ne confieze proiectele de viitor.”
 
Explorator roman
Constantin Dumbravă

EXPEDIŢIA DIN 1927

„În primul rând, spune d. Dumbravă, sunt foarte măgulit că presa română, şi în special revista „Realitatea Ilustrată”, s’a grăbit a mă vizita, de aceea îmi permit a transmite prin dv. omagiile mele conducătorilor, cât şi cititorilor acestei excelente reviste. Acum, iată pe scurt istoricul explorărilor mele din trecut: Încă din 1925 am început a mă lansa în expediţiuni arctice. Am fost în Groenlanda, făcând oarecari studii meteorologice şi geografice. Reîntors, pasiunea pentru ţara gheţarilor şi a zăpezii veşnice, a teritoriului unde n’a călcat  picior de om, creştea din zi în zi. Elaborasem un proiect pentru o expediţiune arctică. Am găsit sprijinul binevoitor al societăților geografice din Franţa şi Belgia şi, după o îndelungată pregătire, la 28 Mai 1927, am părăsit New-York-ul la bordul vasului „Republique”, cu destinația Copenhaga. Aici am organizat voiajul pe bordul unui vas danez, pus la dispoziţia mea de către guvern, vas construit astfel că putea înfrunta, cu multă ușurință, presiunea gheţarilor. Pe bordul acestui vas, numit Gertrude Rask”, am încărcat toate cele necesare, pentru o şedere mai îndelungată. Ca ajutor aveam pe un tânăr ofițer din armata belgiană, Freddy Bernard, elev al d-lui Jannotte, directorul Institutului Regal de Meteorologie, care tânăr m’a secondat în observaţiunile meteorologice și botanice. După 10 zile de navigare am ajuns la Angmasalik, o localitate din Groenlanda, situată pe coasta de Est. Expediţiunea astfel organizată purta numele de „Expediţia româno-groenlandeză” şi avea ca membri de onoare pe cele mai mari somităţi ştiinţifice din America.

Le Journal
Expedițiile exploratorului român Constantin Dumbravă în presa franceză:
Le Journal - 12 octombrie 1930 (stânga) 
L'intransigent - 20 septembrie 1928 (dreapta)
Angmasalik este o localitate de dată recentă. A fost fondată în 1893 şi e locuită de eschimoşi, cari trăiesc numai din vânătoare şi pescuit. Studiile, făcute la faţa locului, sunt de ordin meteorologic, geologic, botanic, zoologic, geografic, etc. Cu ocazia acestei expediţii am luat şi un film de 3.000 m., care îmi serveşte la conferinţe. Filmul conţine toate peripeţiile din timpul expediţiei precum şi scene din viaţa indigenilor. Am făcut studii interesante asupra anticiclonilor glaciali care domină actualmente în Groenlanda centrală. Studiile mele erau făcute în același timp cu prof. Hobbs de la Universitatea din Michigan, care explora partea occidentală, pe când eu partea orientală. La reîntoarcere am publicat studiile făcute la fața locului și am ținut câteva conferințe, pe care le-am însoţit de proiectarea filmului. M’a interesat mai mult viața eschimoşilor, asupra cărora am făcut comunicări extrem de importante. Am adus cu mine o colecție foarte bogată, etnografică, o vulpe argintie pe care am donat-o grădinii zoologice din Anvers, un foetus de Focas Foetida, conservat în formol, pentru Muzeul de Istorie Naturală din Paris, o doză de sânge de eschimos, destinată Institutului Pasteur spre studiere, un urs alb, o focă cu capuchon împăiată și numeroase cranii de om și mamifere. Am adus de asemenea un bogat catalog al florei groelandeze. Acesta ar fi pe scurt istoricul primei expedițiuni româno-groelandeze.”


PROIECTUL CELEI DE A DOUA EXPEDIȚIUNI

Actualmente, lucrez intens la organizarea unei importante expedițiuni pur românești, deoarece o intitulez “Expediția românească la Polul Nord”. Fondurile acestei expedițiuni vor fi o parte din resursele mele personale şi o frumoasă subvenţie oferită de universităţile americane. Ţinta mea e de a stabili, la nord-estul Groenlandei, la 75 lat. boreală, o bază aeriană, constituind un punct favorabil pentru viitorul traseu de navigaţie aeriană America-Europa. De la acest punct până la New-York este o distanţă de 2.800 mile, aproximativ 4.000 km. După ce voi traversa banchizele voi coborî spre marea Baffin, prin strâmtoarea Davis, spre New-York, în lungul coastei Labrador.

Le Matin
Expedițiile exploratorului român Constantin Dumbravă în presa franceză:
Le Matin - 10 mai 1925 (stânga), Le Petit Parisien - 18 august 1930 (mijloc),
Paris-soir - 11 mai 1925 (dreapta)
Timp de 4 luni din an condiţiunile atmosferice sunt favorabile şi am impresia că stabilirea unei baze aeriene în Groenlanda, la punctul vizat de mine, ar fi excelentă. În ceea ce priveşte organizarea acestei expediţiuni vă pot spune că voi îmbarca, pe vaporul cu care plec, un avion, un biplan tip american, care îmi va servi în raidul meu. Cu toate că şi eu sunt un bun pilot, am la dispoziţia mea pe unul dintre cei mai buni piloţi americani, căci vreau să-mi rezerv partea observaţiunilor. Plecarea mea cu avionul va avea loc în 1931, după ce timp de un an voi face observaţiuni locale. În timpul şederii mele la Pol voi întocmi o hartă meteorologică a regiunii, făcând zilnic sondagii aerologice, fie cu ajutorul baloanelor sonde, fie cu smee prevăzute cu aparate de înregistrat. De asemenea voi întreprinde recunoaşteri aeriene, pentru a explora imensul gheţar de 518.000 km. pătraţi, unde am impresia că se găseşte localizat anticiclonul glacial. Baza mea se va afla la o depărtare de 15° lat. de pol., ceea ce îmi va permite să fac studii extrem de înteresante. În primăvara anului 1931 voi pleca pe cale aeriană spre New-York.
 
Le Monde Collonial
Le Monde collonial illustree - noiembrie 1929

În ceea ce priveşte aprovizionarea, ca un bun cunoscător al Groenlandei, îmi voi permite a înlătura inconvenientul de a lua cu noi tone întregi de conserve. Voi reduce totul la minimum posibil, fapt care îmi va da posibilitatea de a lua cu mine un cât mai mare număr de aparate ştiinţifice, pentru înregistrat. În Groenlanda se găsește carne de focă excelentă, peşti delicioşi, păsări de tot felul şi astfel voi evita alimentaţia bazată pe carne conservată. Sunt decis ca la revenirea mea din America, prin luna martie 1930, să fac o vizită în România. Pregătesc de altfel lucruri mari pentru ţară, lucruri pe care deocamdată nu le pot da publicltății. În tot cazul sper să ne mai întâlnim înainte de plecarea mea la pol şi vă voi mai împărtăşi planurile.

Timbru

Din păcate Constantin Dumbravă nu a reușit să ducă la bun sfârșit și această expediție. În anul 1934 balonul condus de el deasupra Oceanului  Arctic de Nord s-a prăbușit în apropiere de Angmasalik. În urma acestui accident aviatic exploratorul român s-a îmbolnăvit grav și a murit un an mai târziu (în Cannes, la 22 septembrie 1935).

Citește mai mult... »

Viața medicului de la țară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri – lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitațile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci când un medic nou - fie el doftor” sau doftoroaie” - ajunge în satele lor  pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură:


- Lele Ioană!... Lele loană n'auzi? Lele Ioană, fire-ai a dracului, da, unde ești!
- Ce e fa?
Și vocea se stinge gâtuită, ca de o mare primejdie.
- A venit!
Fata se desprinde de uluci și o ia la fugă, stârnind colbul drumului. Unui țânc, ce se scobește în nas, sprijinit de un pom, cu o conștiinciozitate de moșneag ce-și curăță pipa, îi aruncă vestea gâfâit:
- Fugi, mă, la mâne-ta de-i spune că a venit... Fugi n'auzi? Fire-ai...
Un noruleț de praf în direcția opusă mărturisește graba țâncului.
Într'o jumătate de oră, vestea sosirei doftoroaei noi a trecut din gură în gură, din tindă în tindă, asvârlită peste uluci, aruncată în treacăt peste podeț, furișată cu subînțelesuri, ca pe o taină deochiată, în urechea d-lui șef de post, așternută pe hârtie, grabnic, pentru cucoana d-lui primar, telefonată foarte respectuos cucoanei boerului, la curte, gâlgâită'n dorobanți de verde", la o vorbă cu crâșmarul și, în fine, dusă de poștas, în trapul obosit al murgului, în comunele învecinate. Așa fierbe satul, ori de câte ori vine un nou medic comunal, fie pentru că cel vechi a fost mutat, fie că și-a luat un concediu mai lung, fie c'a fost avansat, ori cine știe din ce alte motive. Și satul fierbe și-și trimite peste apă și deasupra muchiilor de dealuri neliniștea curiozității, vreme îndelungată, cu o răbdare fără margini, până când noul venit e judecat bine, cântărit și răstălmăcit de toată suflarea satului, de la boier până la țiganul de pripas, până când a fost văzut și auzit de toți, până când și-a dat toată măsura lui, a arătat ce știe, ce poate și ce vrea, fie el doftor” sau doftoroaie”.”

În așteptarea "doftorului"...
Medicul de familie din mediul rural de astăzi – asemeni celui din perioada interbelică – este alături de primar, de preot, de șeful de post și de profesorii din comună – unul dintre personajele cele mai importante din comunitate. Dar atribuțiile lui sunt multe și greu de dus la capăt: el trebuie să asigure pacienților și întregii comunități întreaga gamă de servicii medicale:

Puțini la număr sunt acei orășeni care cunosc îndatoririle și răspunderile medicului de la țară, autoritatea ce este ținut să desfășoare, prestigiul de care se bucură, faima pe care și-o poate face, stima de care e înconjurat, dragostea ce poate trezi în mii de suflete, și care e caldă și dătătoare de viață, ca lumina și căldura soarelui. Dacă chestiunea medicului rural a luat la noi aspectele unei probleme sociale, aceasta se datorează, în primul rând, acestei ignoranțe și unei idei greșite în ce privește mediul rural. Medicul de la țară se presupune a fi un domn (sau o doamnă), ruginit, nenorocit, îmbătrânit într'o casă pustie, pe care oamenii o ocolesc, utilizând metode arhaice și așteptând zadarnic și lacrimogen un semn de simpatie din partea satului. Figura aceasta de martir de melodramă a fost popularizată de unele romane ieftine, am avut prilejul s'o vedem uneori la cinematograf, ba am auzit-o chiar descrisă, în cursul discuțiilor, la prietenii noștri din București (în cercul unei familii cu o tradiție de cultură!).
Nimic mai greșit. Medicul rural este, înainte de orișice, un funcționar public superior, care trebuie să dea dovadă de energie și pricepere în contactul cu massele. El are grije și răspunde de viața a 10.000 până la 20.000 de locuitori, circumscripția putând avea o rază de 40 până la 80 de km. pătrați. În circumscripția lui, doctorul de la țară este un șef cu depline puteri, un mic conducător, care poate deveni mare, căci nimic nu îi stă în cale, căruia un larg câmp de experiențe îi stă la îndemână, care poate lua orice inițiativă, folositoare firește, care poate avea toate îndrăznelile ce duc la succes și la faimă. În unele împrejurări, grave, în cazul unei epidemii de pildă, medicul rural mai mult decât cel de la oras, incomparabil mai mult, capătă o strălucire formidabilă, cuvântul lui nu mai e nici sfat, nici ordin: e sentință de oracol. Dar și în mod normal el primește dispoziții pe care le transformă în ordine date agenților sanitari, surorilor de ocrotire, moașelor, primarilor, notarilor, jandarmilor și chiar directorilor de școale. Și aceste ordine vor fi puse în aplicare cu strictețe, căci la inspecție se va dovedi cel ce nu le-a aplicat. Și legea nu glumește. Ea îl susține pe medicul rural și îl ajută, oricând găsește opunere sau neînțelegere, de la oricine ar fi.
Dispensarul din Făurești - Vâlcea în 1937
Medicul de la țară nu așteaptă un client ca pe o pomană cerească; el are mulți, ba chiar prea mulți uneori, e adevărat. lar activitatea lui e atât de multi-laterală, încât poate deveni obositoare, cu timpul. Căci dacă regulamentul acordă unei circumscripții un medic preventiv și altul curativ, realitatea... ilustrată de exemplu fără excepție cred al tuturor posturilor noastre rurale, este că o circumscripție are un singur medic (când are !): el e preventiv și curativ, e sanitar, higienist, legist, cum vreți să-i spuneți. Aleargă, în caz de accident, se repede noaptea la o naștere, unde moașa trebuie să aibă asistența medicului, face o autopsie, întrun loc iscălește unul sau trei decese, în alt loc, între o conferință la o școală dintro comună și o dulceață obligatorie la un fruntaș din altă comună.

Cea mai frumoasă pildă e un raport statistic”, pe care îl avem înaintea noastră și din care ne mulțumim să spicuim. E vorba de circumscripția Zătreni-Vâlcea, cuprinzând șapte comune cu un total de 10.614 locuitori, pe 40 de km. pătrați. Ce citim în acest raport? În primul rând că fiecare comună se inspectează de două ori pe lună, tot așa școalele și examinarea elevilor. Pe anul 1936, medicul acestei circumscripții a făcut 109 inspecțiuni. Numărul școalelor inspectate 29, iar totalul elevilor e de 7140. Și rezultatele acestor inspecții n'au fost satisfăcătoare de multe ori. A consultat 936 bărbați și 1384 de femei. A vaccinat 476 de copii, de la 3 luni la 12 ani și a revaccinat 463. A făcut 551 de injecții intravenoase și alte câteva sute de tot felul. Vreți să știti mersul boalelor? În primul rând vine sifilisul. Urmează pelagra și... (e poate rușinos, dar e bine să se știe...) scabia, apoi tuberculoza și celelalte. Aceasta în general, iar cu privire la femei e suficient să adăugăm că la un total de câteva sute de faceri, se înregistrează 282 de infecții puerperale (notă: o infecție ce apare fie în timpul nașterii, fie postpartum). Ne oprim aici și nu tragem concluzii deocamdată, aici noi nu vrem decât să arătăm activitatea medicului rural. Și în această privință o observație: medicul circumscripției Zătreni, girează prin delegațieși circumscripția Roșiile. Cu alte cuvinte, pe alți 40 de km. poate, grija altor 10.000 de suflete. E mult? Desigur. E prea mult? Poate... Dar - fără literatură - ce muncă frumoasă și ce rodnică!... Să fim bine înțeleși. Rândurile acestea, cărora le dorim să fie un îndemn și poate un apel adresat tinerilor medici, nu au decât un scop: să dovedească deplin, să arate tuturor, cât de interesant, cât de vast, cât de neîntrecut laborator și teren de creație constituie un post de medic rural. E muncă multă!
 
Raport statistic întocmit în anul 1937
de d-na doctor Maria Venescu-Prinescu
Deși poate greu de crezut, cei mari mai dușmani” ai medicului de la țară de azi sunt aceiași ca și în perioada interbelică:

Medicul rural trebuie să fie și este un luptător. La noi, la țară, se cere încă negreșit acest lucru. El duce o luptă continuă, cu încordări adesea, și viclenii de multe ori, dar de un pitoresc și – în nenumărate cazuri - de un comic grotesc, demn de pana unui Holberg. Cel dintâi și cel mai înverșunat dușman al doftorului e însuși pacientul. Țăranul se hotărăște greu să se arate la vizita medicală. Cât e încă pe picioare, bărbat sau femeie, se drege cu o țuică tare. Dacă a început a zace, vecinii vin cu tot bagajul de leacuri moștenite sau auzite de cine știe unde. Abia când e aproape pe ducă se decide să ia drumul dispensarului - de multe ori prea târziu. Și câtă trudă să-i deschizi gura...
- Ce ai fată?
Aici intervine mama, sora, buna, sau vecina, ce o însoțește:
- Păi nu e fată, dom' doftor, că s'a măritat de pe la Sântă Mărie cu Ilie a lui Mreană, de vinde porcii pe Valea Mânecii, și-acu el a plecat la Craiova, să mai facă rost de bani (notă: astăzi urmașii lui Ilie a lui Mreană sunt plecați în Spania sau Italia...)   și ea, sireaca, zace de două luni...
- Vezi? Și de ce n'a venit mai dinainte?
- Păi îi era rușine și ei...
- De doctor nu trebuie să-ți fie rușine...
- Că bine ziceți!... Și eu îi zisei așa, că de! de-aia sunteți d-stră doftori, că doar nu vă dați la muiere...
De cele mai multe ori, medicul renunță la aceste amabile generalități, căci n'are vreme de pierdut.
- Și ce ai dumneata, lele?
- Am un dor...
- Ce fel de dor?
- Un dor la inimă...
Nu vă închipuiți că e vorba de un amor ascuns... Nu. Dorul la inimă înseamnă, în bună traducere, durere de stomac. Tot așa cum un copil care trece prin el, are disenterie de pildă. Există un întreg vocabular medical, de un pitoresc desăvârșit și care diferă după regiuni: unul la șes, altul la deal și altul la munte.

*

Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspăt astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers frumos (La noi, în Oltenia, bocitul este de o deosebită însemnătate. O fată e remarcatăde flăcăi dacă cu ocazia unei morți în neam, sau prin vecini, bocește cu viers frumos. De multe ori lecuitoarea face și acest oficiu și atunci consolările de rigoare, către cei îndoliați, sunt spontane: Taci fă, nu mai plânge... Ai o fală, nu vezi? Ai o fală!).



Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițeptei. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).”

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: Locuri de petrecere și ape minerale

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase “pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. “Bunicul Bucureștilor”, descoperit de d. Al. Donescu, primarul general al Capitalei, sfătosul Moş Toma,din prelungirea Griviţei, s'a dovedit și el, la cei 109 ani ai lui, o comoară de amintiri. Nu mai puţin interesante sunt poveștile spuse reporterului "Realității Ilustrate" de Nae Rădulescu – un alt moșneag din cetatea lui Bucur - despre distracțiile bucureștenilor de altădată:

“Un alt moşneag bucureştean, nu prea bătrân, Nae Rădulescu - cu care am stat de vorbă – se mândreşte că are părul tot negru. Moşul acesta - un sfătos bun de glume - mi-a povestit despre petrecerile din grădina “Eliade", de la Moşi, apoi despre grădina “Bordeiu", de la Floreasca, despre grădina “Diaferu", unde se ridică acum cetatea universitară, despre “Livada cu duzi", de la Abator şi despre alte grădini vestite, pe unde se făceau odinioară zaiafeturi. De asemeni, mi-a vorbit de felul, cum se scălda lumea în Dâmboviţa, prin dosul Hanului Manuk (Hotel Dacia de azi), pe locul unde acum sunt un şir de prăvălii şi hala Ghica-Vodă. Atât pe acolo, cât şi prin alte puncte ale Dâmboviţei, prin mijlocul oraşului, precum şi ale Colentinei, populaţia de ambele sexe se răcorea de-a valma, în râu, mai ales în zilele de mare arşiţă ale lunii lui Cuptor, cum sunt şi acum pe la noi.


Moş Nae, de copil, era băiat în prăvălia cârciumarului Neagu Dumitrescu, de la poarta Hanului Manuk. De altfel, chiar în curtea hanului - ne spune Moş Nae - erau diferite prăvălii. Se mai văd şi azi, în incinta Hotelului Dacia, uşile cu zăbrele vechi şi zidite (mult mai târziu) ale acestor dugheni bătrâneşti.
- Drac de copil, mă furişam pe un gang şi o uşă dosnică, chipurile să aduc apă din gârlă - povesteşte Moş Nae - dar eu priviam cum se scaldă lumea în dosul hanului Manuk. Pe atunci nu existau ştranduri, ţinu să amintească interlocutorul nostru.
Povestirile lui Moş Nae sunt susţinute de desenurile în culori ale pictorului Preziosi, care s'a rătăcit prin Bucureşti în primii ani ai domniei lui Vodă-Carol, aşa că trebuie să-l credem şi pe moş Nae în cele ce istoriseşte.
 
Preziosi - Dâmbovița la București - 1868

Iată una din amintirile sale:
- Mai ales era renumită grădină de la “apele minerale'' - ne spune Moş Nae – căci lumea putea acolo să se scalde, să bea apă minerală şi să se plimbe prin crâng. N’a rămas, până în zilele noastre, ca amintire, decât numele străzii “Apele minerale“, pe la podul “Lemaitre”.
- Dar de ce-i zicea locului “Apele minerale”? - am întrebat.
- Apoi era acolo un isvor cu apă ruginie, căruia îi ieşise faima că e bună de leac. Păcat că isvorul a fost astupat, când s’a făcut podul de piatră... Pe atunci erau acolo pomi mulţi, verdeaţă, viţă sălbatecă, tufişuri... dacă intrai nu te mai vedeai. Îndeosebi femeile care doreau să aibă copii veniau să bea “apa mineral”... Cum beau, mai ales dacă făceau şi o preumblare prin crâng, rămâneau pe dată “borţoase"...
- Bine Moş Nae - am obiectat - cum se face că Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor", nu mi-a pomenit nimic despre minunea cu apele minerale de la Lemaitre?
- Apoi dumnealui era bătrân pe vremea aia şi nu se ţinea de fleacuri de astea…”

APROPOS DE BĂTRÂNEŢE

“- Ehei, pe vremea noastră nu începea bătrâneţea de la 70 de ani ca azi – îmi spune unul dintre interlocutorii mei. Când ajungeai la 40 de ani, erai bunic şi-ţi sărutau mâna tinerii de 20 de ani. Ce-i drept, bătrâni tot se mai zăresc şi azi, dar cucoane bătrâne... mai rar... afară doar de baba mea! - sfârşi moşul cu un surâs mucalit. Altă viaţă, alţi oameni şi alte obiceiuri! Au trecut timpurile când îmbătrâneau femeile...”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată


Citește mai mult... »

Bunicii Bucureștilor: De vorbă cu Moș Toma (109 ani)

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. Astăzi vom povesti cu Moș Toma, cel mai în vârstă locuitor al Bucureștiului interbelic, despre negustorii bucureșteni de altă dată:


„Pe Moş Toma, „Bunicul Bucureştilor", l-am găsit stând la masă, în grădină, la umbra unui pom, împreună cu cele două fete ale sale: coana Ana Tomescu, în vârstă de 72 ani şi coana Ecaterina Florian, în etate de 57 ani. Moş Toma mănâncă şi el de toate, fără nici o fereală.

Moș Toma - "Bunicul Bucureștilor"
- Am muncit până la vârsta de 105 ani – ne spune. Azi am 109. La adânci bătrâneţe am fost mic negustor şi-mi câştigam pâinea vânzand lămâi şi altele în piaţa Banu Manta. Dacă vrei să ştii, ţi-aş povesti câte ceva despre vechii negustori bucureşteni. Înainte de toate erau cinstiţi! Se’ntreceau, care de care, să dea marfă cât mai curată, mai trainică şi mai bună. Cavafii, cojocarii, işlicarii, postăvarii, lumânărarii şi alţi meşteşugari n’aveau căutare dacă nu lucrau marfă cinstită. Iar brutarii erau bătuţi cu nuiele, la spate, în piaţă (piaţă se numea tot târgul) în văzul tuturor, când erau prinşi cu lipsă la cântar.

Prăvălii de altădată
În anul 1847, în ziua de Paşte, a fost cel din urmă mare foc din Bucureşti, când au ars multe prăvălii, case de ale marilor negustori, o parte din hanul Sf. Gheorghe-Nou cu hrube boltite, pline cu mărfuri şi chiar mai multe biserici, în cari unii îşi adăpostiseră avuţia de furia prăpădului. Deşi negustorii bucureşteni erau cunoscuţi ca cinstiţi şi aveau mare credit în străinătate, la Lipsca şi în alte părţi, de pe unde ne soseau mărfuri, totuşi vestea focului celui mare, cari pârjolise târgul, a adus îngrijorare în rândurile fabricanţilor de peste graniţă. Ei au trimis pe dată împuterniciţi de-ai lor, spre a cădea la învoială cu negustorii păgubiţi de pe malul Dâmboviţii, oferind scăderi însemnate celor care ar voi să plătească imediat toată datoria. Târguiala asta supără grozav pe negustorii bucureşteni, atât pe toptangii (notă: negustori care vindeau cu toptanul, angrosiști), cât şi pe cei cari vindeau cu paralâcul (notă: negustori care vindeau cu amănuntul). După o consfătuire ce s’a ţinut la Carvasaraua domnească din strada Colţii (un fel de antreposit-vamal), s’a hotărât ca toţi negustorii din Bucureşti să plătească pe deplin şi îndată după foc, fără nici o amânare, toate datoriile ce aveau în străinătate, spre uimirea fabricanţilor europeni, care veniseră anume să se învoiască cu scăzământul. Am văzut o dată pe un mofluz (negustor care nu-şi plătise datoriile) închis la hătmănie, cu butuc la picioare, pe când la prăvălia lui era erotocrisie (un fel de sindic al falimentului)… Iar pe un simigiu l-am văzut ţintuit cu cuie, chiar la uşa prăvăliei lui...
- Vre-un osândit la moarte ai apucat, moş Toma?
- De o aşa privelişte mi-a fost totdeauna groază. Dar am auzit că pe ucigaşi şi pe hoţi îi băga în fiare sau îi spânzura pe locul unde se fac acum Moşii…”

Sursa: articolul “De vorbă cu moșnegii” – semnat Alex F. Mihail – publicat în numărul din 21 august 1935 al revistei “Realitatea Ilustrată



Citește mai mult... »