Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Portrete uitate. Afișați toate postările

Povestea reînhumării lui Constantin Vodă Brâncoveanu

“Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”


“Vreme de douăzeci și cinci de ani cârmuise Țara Românească Domnul Constantin Brâncoveanu, și se arătase vrednic de domnie: drept, pios și bun cunoscător al trebilor țării, atât a celor dinăuntru cât și a celor din afară. Vreme de douăzeci și cinci de ani știuse el prin buna înțelegere a timpului său și prin marea lui înțelepciune să strecoare țara prin primejdiile de tot felul care o pândeau, și mai ales prin primejdia aceea de a fi înghițită. Dar tocmai această purtare a sa, căreia putem să-i zicem mântuitoare de țară, credem noi că l-a făcut să ajungă la sfârșitul lungii sale domnii pradă a iataganului turcesc.”(1) Povestea martiriului domnitorului – omorât de turci împreună cu toți fii lui – este una dintre cele mai emoționante din întreaga noastră istorie. Tocmai de aceea, concluziile cercetările arheologice desfășurate în luna decembrie a anului 1932, care atestau în mod cert că osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost înmormântate în taină într-un colț al Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, au provocat o vie emoție printre români. Până atunci exista convigerea că osemintele Domnitorului ar fi fost aruncate după execuția de la Constatinopol în apele mării Marmara: “E încă doar în amintirea tuturor frământarea ce a cuprins toate straturile societății prin descoperirea osemintelor marelui martir Constantin Brâncoveanu, în cripta bisericii Sf. Gheorghe. Cu ocazia unor săpături ce se făceau, s'a dat peste o lespede veche, care ascundea un mormânt. Procedându-se la ridicarea pietrei, s’a dat peste un coșciug ce conținea înfășurate într’o stofă de preț, din care mai rămăseseră bucăți. Controversele iscate de această descoperire erau din ce în ce mai interesante. Cu cât se înainta în examinarea osemintelor și a postavului găsit, cu atât se preciza mai evident că cel care odihnea în cripta bisericii Sf. Gheorghe era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ucis mișelește de către turci.”(2) Un an mai târziu, în 21 mai 1934, Biserica Ortodoxă Română a ținut să reînhumeze cu mare cinste rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu.

Martiriul

Istoria martiriului familiei lui Constantin Brâncoveanu este una foarte bine cunoscută: bănuit că s-ar fi aliat în secret cu alte țări creștine și că uneltea împotriva turcilor, dar și pentru că sultanul vroia să pună mâna pe marile averi ale acestui domn, pe care îl numeau “Altin-Bey" (“Prințul  de aur”), Constantin Brâncoveanu a fost arestat în anul 1714, cu o zi înainte de Buna Vestire. A fost dus la Țarigrad (Constantinopol) și închis în închisoarea Edicule (“Cele șapte turnuri”).

Ziua de 15 August 1714, o duminică, a fost hotărâtă pentru omorârea nefericitului Brâncoveanu și a copiilor săi. Încărcați de lanțuri și păziți de slujitori turci, ei au fost duși înaintea sultanului Ahmet al III-lea, care aștepta într'un foișor împodobit lângă mare. În jurul său erau toți miniștrii puterilor europene aflați la Țarigrad, și căpeteniile turcești. În apropiere sta călăul, cu iataganul scos din teacă. Din porunca sultanului, imbrohorul cel mare întreabă pe Brâncoveanu să răspundă unde și-a ascuns averile și dacă se leapădă de legea creștină și trece în legea turcească. Numai așa puternicul padișah îl va lăsa cu zile; altfel îl va ucide și pe el și pe copiii lui. În acest timp, Doamna Maria, soția lui Brâncoveanu, și fetele, plângeau de ți se rupea inima. Brâncoveanu răspunse atunci sultanului:
- Împărate, altă avere decât aceea ce mi-ai luat-o nu mai am; cât pentru legea creștinească, de ea nu mă leapăd; în această lege m'am născut și am trăit, în această lege vreau să mor eu și feciorii mei. D-zeu să răsplătească fiecăruia după faptele lui!

Familia lui Constantin Brâncoveanu
(Mănăstirea Hurez)
După aceea sultanul îl mustră pe Brâncoveanu pentru necredința lui față de Poartă, și dete poruncă să înceapă uciderea. Osândiții la moarte îngenunchiară și făcură o scurtă rugăciune. Un cronicar al vremii spune că atunci când călăul s'a apropiat de ei, cu iataganul în mână, Brâncoveanu crezând că pe dânsul îl va tăia mai întâi, zise fiilor săi cu glas tremurător:
- Fiii mei, iată, toate averile și orice am avut am pierdut, să nu ne pierdem încai sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei! Și nu băgați seama de moarte, priviți la Hristos mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi, și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați nici nu vă clătiți din credința cea pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta. Feții mei, încă o dată vă zic: stați cu curagiu! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puțin să ne mântuim sufletul și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!
Dar hainul de împărat poruncise ca întâi să fie uciși copiii, ca astfel chinul părintelui lor să fie si mai grozav. Pieriră unul câte unul: Enake Văcărescu, cumnat și credincios boier al lui Brâncoveanu, și cei patru copii ai Domnului: Constantin, Ștefan, Radu și Mateiu, acesta din urmă în vârstă numai de 16 ani. Când a fost să taie pe Mateiu, bietul copil, înspăimântat, rugă pe sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Dar nefericitul său tată îi dete curaj să înfrunte moartea și-i zise:
- Mateiaș, Mateiaș! Mai bine de o mie de ori mori în legea ta creștină decât să te faci păgân turc!
Copilul, încurajat de aceste inimoase cuvinte, strigă gealatului:
-  Vreau sa mor creștin. Lovește!
Omorâtorii trecuseră prin toate chinurile pe sărmanul nostru domn Brâncoveanu: chinuri pentru mărturisirea de averi închipuite; chinuri pentru lepădarea de legea creștină; chinuri ca părinte și om. Îi venise și lui rândul acum să scape prin moarte de această viață amară și să le arunce în obraz chinuitorilor săi tot disprețul său. Brâncoveanu își roti ochii în jurul său și văzând aproape pe soția cu fetele și cu un nepoțel, începu să strige de mânie:
- Aceasta e soarta tuturor acelora care au nenorocirea de a se naște ca să slujească unui tiran!
Martiriul Brâncovenilor - Constantin Lecca
Înălțându-și ochii rugător spre cer, de unde vine mila și îndurarea, el își puse liniștit capul pe tăietor. Și călăul sbură dintr'o lovitură acel îmbătrânit cap, care vreme de 25 de ani strecurase prin toate furtunile mult încercata noastră țară. O priveliște mai tristă dar și o pildă mai vie de tărie și de curaj în fața morții ca uciderea lui Brâncoveanu nu cred să mai fie, oricât de bogată este în crime și în fapte de tărie istoria omenirii. Brâncoveanu și fiii săi ar fi putut să scape cu viață, dacă ei s'ar fi turcit, așa cum le cerea cu stăruință sultanul; dar ei au păstrat până la sfârșit sufletul neîntinat de legea turcească și au murit ca niște adevărați martiri ai credinței strămoșești. Capetele celor uciși au fost purtate în sulițe prin oraș și apoi au stat trei zile la poarta cea mare a seraiului; iar trupurile fără viață au fost aruncate în mare, din porunca marelui vizir Ali-bașa.”(1)


Povestea osemintelor Sf. Martir Constantin Vodă Brâncoveanu

Trupurile morților au fost pescuite de niște pescari greci și îngropate la mănăstirea Calhi (notă: Mănăstiriea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki), nu departe de Țarigrad. Doamna Maria cu nepotul său, cu nora și cu ginerii au scăpat cu viață, plătind vizirului 50 mii taleri, împrumutati cu camătă prin prieteni credincioși casei lor, și au stat în surghiun în Asia Mică trei ani, și de abia după moartea veninosului Ali-bașa s'au întors în patrie. În 1720, Doamna Maria a adus în țară și osemintele soțului ei, în biserica Sf. Gheorghe Nou; deasupra mormântului său este o candelă, pe care cuvintele săpate în metal prețios amintesc piosului creștin că acolo jos, sub lespedea de piatră împodobită cu flori, zace trupul aceluia care a fost odată
Brâncoveanu Constantin,
Boer vechi și Domn creștin,
a cărui viață bogată în fapte bune a stins-o răutatea de fiară a oamenilor.”(1)
 
Candela Mariei Brâncoveanu
Într-adevăr, era cunoscută existența în biserica Sf. Gheorghe Nou din București a unei lespezi de marmură albă, împodobite cu un chenar format din ghirlande de flori și pe care erau săpate o reprezentare alegorică înfăţişând moartea având coasa în mâna dreaptă și un fir de crin cu trei flori în mână stângă, pe care este săpată stema Ţării Românesti. Lespedea nu avea însă nici un însemn care să dovedească că sub ea ar fi fost înmormântate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Descoperirea din anul 1914 a unei candele din argint filigranat pe care este inscripționat cu litere chirilce textul: ”această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod… iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)” a constituit o primă dovadă că în mormântul din biserica Sf. Gheorghe Nou au fost depuse osemintele domnitorului. Expertiza osteologică făcută în decembrie 1932 de către prof. dr. Mina Minovici şi de prof. dr. Francisc Rainer - au atestat faptul că sub lespedea de marmură fără pisanie se află osemintele voevodului Constantin Brâncoveanu.(4)

Reînhumarea osemintelor

În 21 mai 1934, conform unei hotărâri a Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost organizată în București o ceremonie impresionantă cu ocazia reînhumării osemintelor voevodului martir Constantin Brâncoveanu. Fastul evenimentului a fost consemnat - în cuvinte și în imagini - într-un articol publicat de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 30 mai 1934): “Națiunea, recunoscătoare, a ținut să reînhumeze rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu, după cum se cuvenea. Rămășițele fostului domnitor au fost transportate la Patriarhie, unde s'a oficiat un serviciu religios la care au luat parte M. S. Regele Carol al II-lea, Marele Voevod Mihai, principele Nicolae și întreg guvernul. Biserica era reprezentată prin Î. P. S. Patriarh Miron Cristea, înconjurat de episcopi, arhierei, protopopi, precum și de toți preoții, călugării și călugărițele din București și delegați din întreaga țară. După oficierea serviciului religios, Patriarhul Miron Cristea a evidențiat într’o impresionantă cuvântare, marele sacrificiu făcut de Constantin Brâncoveanu pentru creștinism. Pe tot cuprinsul cortegiului se găseau piedestale pe care se aflau talgere în care ardea tămâie, ce înmiresma drumul pe care trecea cortegiul cu rămășițele martirului creștinătății. Și astfel, după mai bine de trei sute douăzeci de ani, poporul român a cinstit cu recunoștință memoria unuia dintre cei mai nobili domnitori, care de s’ar fi lepădat de credința strămoșească, nu ar fi avut de suportat chinurile de nedescris, ce i-au fost hărăzite lui.”


În încheierea discursului rostit cu ocazia ceremoniei Î. P. S. Patriarhul Miron Cristea spunea: “Ne închinăm deci și ne vom închina vecinic în fața osemintelor lui, ce acum stau în fața noastră. Și vom urma în veci îndemnul sufletului său, care în aceste clipe zburând deasupra noastră, ne conjură pe toți, tineri și bătrâni, bărbați și femei, boieri și țărani și toate generațiile următoare, zicându-le: Să știți c’a murit creștin Brâncoveanu Constantin. Deci creștinească și românească să rămână această țară, pentru care s’au adus atâtea jertfe, în frunte cu un rege bun român, bun creștin și fiu al Bisericii sale, acum și pururea și în veci vecilor Amin! (3)



Câteva luni mai târziu, în ședinţa Sfântului Sinod din data de 30 noiembrie 1934  prezidată de Patriarhul Miron Cristea, a fost lansată ideea canonizării domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acest act de canonizare avea să fie finalizat în anul 1992. Candela originală a Mariei Brâncoveanu, care s-a aflat 45 de ani în custodia Muzeului Național de Istorie a României, a fost reașezată deasupra mormântului fără nume al lui Constantin Brâncoveanu în 9 august 2016.


Surse:

(1) articolul “Uciderea lui Vodä Brâncoveanu” – semnat Gr. Teodossiu – revista “Albina” – numărul din 17-24 August 1914
(2) articolul “Reînhumarea osemintelor lui Constantin Brâncoveanu” – revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 30 mai 1934
(3) articolul “Solemnitățile comemorării lui Constantin Brâncoveanu” - ziarul “Adevărul” – numărul din 22 mai 1934
(4) articolul “Mormântul cu moaştele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu” – semnat de Preot Paroh Dr. Emil Nedelea Cărămizaru


Citește mai mult... »

Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc

Campin mondial bob
Pământul românesc a trimis în lume, ca ambasador extraordinar, pe George Enescu și cu arcușul lui a câștigat inimile tuturor iubitorilor de artă. Oameni care o viață întreagă n'au știut unde se află România, care nici n'au avut curiozitatea s'o caute pe hartă, au aflat că există și că avem bogății sufletești ce pot culmina într'un geniu ca Enescu. Pământul acesta a trimis apoi în lume pe Nicolae Titulescu, și cu el a câștigat inimile diplomaților și al bărbaților de stat. România a fost și mai bine cunoscută și stimată ca factor de propășire pe continentul european. Dar dincolo de diplomați, de oamenii de stat și de artiști, mai există mulțimea cea mare. În ochii ei cine ne reprezintă? Ani de zile această ambasadă a fost liberă. Astăzi, ea este ocupată, cu deosebită strălucire, de al treilea mare ambasador internațional al pământului românesc, căpitanul Papană. Numele lui, legat de splendide fapte de vitejie sportivă a fixat România în mintea sportivilor de pretutindeni, și mai ales din America. Marile servicii pe care le-a adus astfel țării lui nu pot fi trecute cu vederea.” Acestea sunt primele rânduri ale unui articol publicat în anul 1937 de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 2 iunie), articol dedicat primului mare ambasador al sportului românesc: Alexandru Papană. Veți crede poate că aprecierile reporterului interbelic sunt ușor exagerate. O să vă contrazic citându-l în continuare pe marele istoric Nicolae Iorga: “E sigur că propagandistul cel mai mare pe care-l avem în momentul de față e locotenentul Papană. Acest îndrăzneț ostaș nu scrie cărți și nu ține discursuri, nu se prezintă în adunări internaționale... Dar el e stăpânul indiscutabil, cu neputință de a fi bătut, al mașinei cu care zboară." (“Neamul Românesc” - decembrie 1936) Sperând că v-am stârnit curiozitatea, voi încerca în cele ce urmează să rezum biografia marelui nostru polisportiv: campion mondial la bob, campion național la automobilism, campion național de aviație și campion al celor două Americi la acrobație aeriană.

Primii ani - între sport și carte

Alexandru (Alex) Papană s-a născut la București, în 18 octombrie 1906. A fost fiul generalului Ion Papană – comandant al Diviziei a 14-a - Bălți. Amănunte despre această perioadă din viața marelui campion am găsit în articolul “Papană mic și mare – documente inedite”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numerele din 2 și 9 iunie 1937:

Alexandru Papană
copilul grav și... războinic
“Căpitanul Alexandru Papană s'a născut acum treizeci de ani, la București, dintr'o familie de militari. Fiul generalului Papană, fost inspector general tehnic al armatei, a început antrenamentul pentru marea cursă a vieții încă de la 7 luni. La vârsta aceasta a trecut hotarul țării și a fost instalat în Germania, unde tatăl său se afla într'o misiune mai îndelungată. A doua sa limbă maternă a fost deci germana. Înapoiat în țară, antrenamentul a continuat, mai serios de data aceasta. În loc să frecventeze școala primară și gimnaziul, învață acasă cu profesori de specialitate tot ce poate învăța un copil de vârsta sa, de la engleză și franceză la desen și pian. Fost în tinerețe profesor de matematici la Liceul Militar din Iași, tatăl viitorului sportiv a găsit un elev ideal în fiul sau. Dar lecțiile nu mergeau totdeauna fără mici fricțiuni - tot ce poate fi mai natural. Implacabil, tatăl profesor găsise metoda cea mai bună de a-și stăpâni fiul-elev: nu-l lăsa să se culce decât atunci când era convins că lecțiile sunt în adevăr știute.

Alexandru Papana la 14 ani
Elev al Liceului Lazăr, începând din clasa IV-a, Alexandru Papană își continuă cariera de elev sârguincios. Desprinde cu ușurintă premiile școlare, se clasează întâiul la toate șampionatele didactice și se apropie vertiginos de poarta Școlii Politehnice. Dar în fața acestei porți se petrece evenimentul hotărâtor al vieții sale. La Bălți, unde se afla atunci, generalul Papană primește o telegramă care-l face să ia primul tren spre București. Elevul său se retrăsese din examenul de admitere în Politehnică. ‹‹Dacă vrei sa fiu un om cu care să te mândrești, am să mă fac aviator››. La atât s-a redus toată apărarea vinovatului și s'a făcut nevăzut. După câteva ceasuri apărea tuns, în uniforma de elev al Școalei Militare de Aviație. 

Papană - elev la Liceul Militar
Diplomele sale elogioase au convins fără greutate pe comandantul școlii și actul său de indisciplină familiară a fost repede iertat în fața rezultatelor obținute: al treilea la absolvirea școlii, al doisprezecelea din 65 de elevi francezi și străini ai școlii franceze de aplicație, brevetul de observator francez. N'am adăugat la succesele sale la învățătură succesele sportive obținute de pe-atunci, pentru că ele sunt prea cunoscute: foot-ball, rugby, săniuță, bicicletă, tennis și motocicletă au reprezentat tot atâtea prilejuri și instrumente pentru ca micul matematician și premiant să arate că între sport și carte nu există nici o nepotrivire, atunci când și una și alta sunt bine dozate și nu degenerează în excese.”

Alexandru Papană – campionul mondial

În timpul anilor petrecuți în “Școala Militară de Aviație” își descoperă și alte pasiuni: fotbalul (a fost portarul echipei “Colțea” București), automobilismul (a deţinut un record național pe ruta Bucureşti - Braşov cu un automobil BMW 328), motociclismul și “bobsleigh-ul”.

Alexandru Papană și Dumitru Hubert
la stratul cursei de la Schreiberhau
 la finalul căreia deveneau campioni mondiali

Bobul avea însă să fie sportul care avea să îi aducă primele mari succese. La prima participare la Campionatele Naționale de bob (Sinaia – 1927) lui Alexandru Papană I s-a decernat “Cupa pentru cel mai cutezător şi mai destoinic bober”. Un an mai târziu, secondat de colegul lui de la clubul “Adriatica” Dumitru (Mitică) Hubert, Alexandru Papană a cucerit titlul de campion naţional la proba de bob 2 persoane. Succesele naționale le-au deschis celor doi sportivi români drumul spre marele eveniment sportiv al epocii: Olimpiada de iarnă de la Lake Placid (SUA) din anul 1932. Drumul spre Lake Placid nu a fost unul lipsit de obstacole: datorită fondurilor insuficiente alocate din partea statului, concurenţii români au fost nevoiți să obțină banii necesari prin organizarea de baluri și de colecte publice și să contribuie fiecare cu câte 25.000 de lei. Echipele noastre au fost obligate să concureaze pe boburi învechite, din lemn, improprii pentru o pârtie de gheaţă de mare viteză, ca cea de la Lake Placid. Organizatorii jocurilor au imputat boberilor noştri echipamentul neadecvat și lipsa căştilor de protecţie. Cu toate acestea: “Calendarul arată 1932. Olimpiada din America, pregătită cu mijloace americane și promițând să fie un spectacol de primul rang pentru cei din noul continent, care cultivau speranța secretă de a-și asigura toate recordurile. Printre alte echipe care concurează la Lake Placid, pentru sporturile de iarnă, ia parte și echipa unei țări despre care nu prea mulți americani au avut prilejul să audă: România. Concurenții pornesc în proba de bob-sleigh. Americanii se freacă la ochi, nu pot se creadă, dar totuși aceasta e realitatea: echipa țării necunoscute, de pe cealaltă parte a pământului, compusă din căpitanul Hubert și locotenentul Papană bate recordul pistei. Triumful a fost imens. A doua zi toți românii din America s'au simțit cu două palme mai înalți, iar zecile de milioane de cititori ai presei sportive au învățat să cunoască și să respecte o țară care nu are nevoie decât de doi reprezentanți spre a doborî un record mondial”. Recordul stabilit de echipajul Papană – Hubert nu a fost suficient pentru a cucerii prima medalie olimpică pentru România – concursul se desfășura în 4 manșe. Bobul de 2 persoane (Alexandru Papană, Dumitru Hubert) s-a clasat pe locul 4, iar echipajul de 4 persoane (Alexandru Papană, Alexandru Ionescu, Ulise Petrescu şi Dumitru Hubert) pe locul 6. Datorită acestor rezultate România a obținut 4 puncte și s-a clasat pe locul 10 în clasamentul pe națiuni, aceasta fiind cea mai bună clasare a României la Jocurile Olimpice de Iarnă din istoria participărilor.

Consacrarea definitivă avea să vină un an mai târziu: în 1933, la Schreiberhau, Papană și Hubert au cucerit titlul de campioni mondiali în cursa de bob două persoane. Interesant este faptul că Alex Papană a folosit în locul volanului, fișele, și că echipajul României a luat startul “lansat”, aceasta reprezentând o premieră.  Evenimentul avea să fie consemnat de toate marile jurnale – scrise sau cinematografice – europene:


Alexandru Papană
Bobul României condus
cu ajutorul fișelor
Genericul unui jurnal de știri
British Pathe




Alexandru Papană


Moartea într-un accident de aviație al colegului său, Mitică Hubert, a dus la retragererea lui Alexandru Papană din activitatea de bober. Cariera lui sportivă nu s-a încheiat însă aici.


Alexandru Papană – asul aviației

Revista “Realitatea Ilustrată” consemna: “De acum înainte, Papană își consolidează gloria. Și cum nu poți avea decât o singură pasiune covârșitoare, alege aviația - și realizează minuni. În țară, peste hotare, la olimpiada aeronautică, e totdeauna în lotul așilor, e totdeauna omul de care se vorbește. America îl cheamă din nou, ca să-i dea consacrarea definitivă. La Miami, într’un meeting în care avea concurenți tot ce era aviator mai îndrăzneț și mai bun în cele două Americi, românul Papană vine să arate ce înseamnă îndrăzneala și priceperea. Lecția este usturătoare pentru ceilalți: lui îi aduce titlul de campion de acrobații aeriene al celor două Americi. Micul Papană este acum marele Papană. ‹‹Vreau să văd și eu țara în care s'a născut un astfel de om!›› – exclama un mare ziarist sportiv care a asistat la triumful locotenentului român. 

"Realitatea ilustrată: din  4 septembrie 1935
În clipa când apar aceste rânduri, peste ocean, la uzinele Bellanca din New Castle este gata avionul “Alba Iulia” și eroul nostru începe să facă cele dintâi probe de sbor cu această splendid mașină cu trei motoare. Fie că autoritățile americane vor da permisiunea de sbor pentru cupa Lindbergh, peste Atlantic, fie că vor cere pe bordul fiecărui avion un pilot, un navigator și un radiotelegrafist (și în acesta caz Papană întrunește într'o singură persoană toate aceste trei calități) sburătorul român va fi în august la București cu “Alba lulia" și va trece oceanul de la New-York la Paris, iar de la Paris va fi dintr'o bătaie de aripă la București. Odată între ai săi, va prinde destulă putere ca să se urce din nou la bord și să pornească într-o cursă record în jurul globului, pe care o visează de mult. Visurile eroilor devin totdeauna realități. Nu se poate să nu se întâmple astfel și de data aceasta.”
 
"Les Ailes" din 23.09.1937
În anul 1936 Alexandru Papană a câștigat cursa aviatică de zbor între New York și Los Angeles la bordul unui avion Bücker Bü 133 B Jungermeister. Câteva luni mai târziu a terminat pe locul II cursa aviatică dintre Miami și Havana. În anul 1937 l-a învins pe contele Hagenburg într-un miting aviatic ținut la Cleveland (concurs care s-a terminat cu zdrobirea avionului contelui). Alexandru Papană era deja considerat un as al aviației mondiale, iar aventurile lui erau consemnate de jurnalele din întrega lume.

În anul 1938, în timp ce pregătea un zbor transatlantic, avionul lui Papană a fost avariat pe pista aeroportului din Chicago (avionul său este astăzi expus la muzeul din Chantilly al celebrului Institut Smithsonian). Revista “Realitatea Ilustrată” consemna în numărul din 3 august 1938: “Primim acum fotografiile din America cu accidentul aviatorului nostru, căpitanul Alexandru Papană. Dânsul se pregătea să treacă Oceanul, venind spre țară de la Bennet Field, lângă New-York. Cu câteva zile mai înainte de a încerca această performanță, a zburat spre Hartfort, spre a pune la punct motoarele. O furtună puternică l-a silit să aterizeze la Newhaven. Când vremea s'a mai potolit și-a luat din nou sborul, dar furtuna pornită iar, mai puternică, l-a silit să coboare la Norwalk. Avionul, la aterizare s'a izbit de zidul de piatră de la marginea aeroportului, trenul de aterisare s'a sfărâmat, s'au rupt elicele și s'au îndoit aripile. Din fericire aviatorul a scăpat neatins. Căpitanul Alexandru Papană își face reparațiile avionului său și continuă să se pregătească pentru sbor. În fotografiile noastre, avionul după accident și aviatorul care e gata să facă zborul transatlantic.” 
 
"Realitatea Ilustrată" din  29.09.1937
În anii ce au urmat Papană a fost pilot de încercare pentru compania Northrop și a fost implicat în testarea avioanelor P-61 Black Widow - aparate folosite de către US Air Force în cel de Al Doilea Război Mondial.
Din păcate viața privată a marelui nostru sportiv nu a fost una fericită. Dina Papană, prima lui soție, a murit la nașterea fetiței lor în 5 septembrie 1938. Alexandru Papană s-a recăsătorit în anul 1945, la  Beverly Hills, cu Jean Hacker, dar acest mariaj nu a fost unul fericit. În aprilie 1946 Alexandru Papană s-a sinucis în apropiere de Las Vegas.

"Adevărul" din - 22 iunie 1937
Alexandru Papană - primul din stânga jos
Dina Papană - a patra de jos
Surse:
- articolul “Papană mic și mare – documente inedite” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numerele din 2 și 9 iunie 1937
- revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 august 1938
Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (I)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii. Au luat cu ei câteva pâini, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă, un ceas deșteptător pe post de busolă și 450 de lei. Sperau să se poată aproviziona cu mâncare și cu apă în localitățile de pe coastele apelor pe care urmau să navigheze. Aventura lor nu s-a încheiat în America – așa cum sperau. După 21 de zile de navigație pe apele învolburate de furtuni ale Mării Negre cei patru Don Quijoți de România” au fost găsiți plutind în derivă de echipajul unui caic turcesc și duși în portul bulgăresc Sozopol – la 250 de km. de Constanța.



Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

“Ați auzit de aventura celor patru copii plecați din Constanța cu o barcă de pescari ca să ajungă… în America? Tocmai în America. Nu și-au luat cu ei nici apă, nici alimente, nici hartă sau compas și n'au vrut să se gândească nici la necesitatea acelui mic talisman în care cred toți marinarii moderni: busola. Singurul lor instrument modern de navigație a fost un ceasornic deșteptător, cu clopoțel deasupra. Atât. Au navigat 21 de zile. Au trecut prin furtuni, au răbdat de foame și de sete, au suferit de răul de mare, dar într’a douăzecișiuna zi au ajuns. Din întâmplare poate, numai din cauză că ceasornicul deșteptător nu era cel mai bine ales instrument de precizie, sau poate chiar din nepriceperea căpitanului expediția s'a terminat la Varna. Asta nu însemnează nimic și vina nu e numaidecât a celor patru marinari. Ei s'au dovedit curajoși, destoinici și rezistenți. Unul singur a plâns pe drum și acela numai odată când s'a ivit un vapor în zare.
Nu, vina nu-i a lor. Mai degrabă e vinovată Bulgaria care le-a pus Varna în drum. Fără Varna ei ajungeau cu siguranță în America. Drumul lor era de-a lungul coastei. Mergând așa pe lângă coastă ajungeau cu siguranță, dacă nu în America, cel puțin în Indii, și-ar fi făcut un voiaj foarte frumos. Istoria marinărească e plină de exemple care întăresc presupunerea. Dar asta e altă chestie.

Am fost alaltăieri la Constanța și am stat de vorbă cu cei patru eroi. Cel mai mare, Nicu Ionescu, capul expediției, are 17 ani. E absolvent a patru clase de liceu și un pasionat cititor al lui Jules Verne. A auzit de Alain Gerbault și de voiajurile lui, a citit literatura marinărească alui Jean Bart și a ascultat nenumărate povestiri despre mări și oceane de la marinarii Constanței și de la pescarii lipoveni. În aventura de pomină, Nicu și-a notat chiar, așa cum fac toți marinarii din cărți, întâmplările mai de seamă. Cum nu putea scrie în caietul pe care-l luase înadins, pentru că i-l udase marea, el și-a crestat cu briceagul notele în văpseaua de pe puntea de la babord. Mi-a arătat aceste note sgâriate, cu un legitim orgoliu:

- Aici am scris toată întâmplarea noastră. Voiam să se știe ce s'a întâmplat cu noi, în cazul când am fi naufragiat, căci barca ar fi fost desigur găsită de pescari.
- N'ai vrea să mai scrii o dată toată întâmplarea. S'o povestești zi cu zi, după notele însemnate pe barcă.
- Pentru ce s'o mai scriu acum?
- S'o publicăm.
- Și la ce folosește?
- Mai știi?! Poate că o citește cineva care are mijloacele să te îmbarce pe un vapor. Nu vrei să te faci marinar?
Copilul se uită în ochii mei cu ochii strălucitori de speranță.
- Altfel cum vrei să știe lumea că ești curajos, că ești gata să pleci, cum ai mai plecat, pe mare? Scrie, și poate că citește chiar ministrul armatei și vă va băga pe toți patru în vre'o școală de marină.
- Și ce să scriu?
- Tot ce vi s'a întâmplat, așa cum ai scris aici, pe barcă. Ce vi s'a întâmplat în ziua întâi, în ziua doua și așa mai departe până la sfârșit.
- Un fel de caiet de bord?
- Așa, chiar un caiet de bord.
- Dacă îl scrii în două zile, până duminică seara, mi-l aduci la hotel și-ți făgăduiesc să-l public. Scrie tot ce îți aduci aminte.

A doua seară mi-a adus un caiețel de “dictando”, cu zece file, scris curat și citeț. Zece file în care stă scrisă cum nu se poate mai frumos, o aventură marinărească, din care orice romancier ar fi construit o carte de 300 de pagini tipărite dacă le-ar fi scris în birou, cu carafa de apă și ibrikul de cafea dinainte. Așa, totul se rezumă la zece file de caiet de dictando. Mici modificări de gramatică și pe ici pe colo, de stil, cu grijă însă să nu luăm nimic din savoarea ei specială, și socotim povestirea cu totul demnă de lumina tiparului.

Iat-o:

 Am furat barca lui frati-meu, ca să plecăm în America, eu împreună cu Jean Stere, Ștefan lonescu și Petrică Răiciulescu. Dacă ajungeam în America, scriam acasă ca să nu fie supărați fiindcă le trimetem bani cât face barca.
Pe Petrică îl întrețineam noi trei și-l băgam în școală. Aș fi vrut să nu-l luăm cu noi. Până în seara când am plecat nici nu știam dacă o să-l luăm. El a venit la mine și mi-a spus că o să arunce apa afară din barcă cu ghiordelul (notă: găleată făcută din lemn sau din pânză impermeabilă, folosită la bordul unei nave), când o să fie furtună, și când o să fim pe coastă după debarcare, el o să stea lângă ea, s'o păzească. I-am spus că e prea mic și dacă i se întâmplă ceva, tată-său mă va face pe mine responsabil. Am încercat să-l înșelăm. I-am spus că nu plecăm decât sâmbătă și să vină atunci, să stăm de vorbă. S'a dus acasă. Noi plecam în seara aceea. Cu un ceas înainte de îmbarcare am trimis pe Jean după el. Mi-era milă să-l las. M'am gândit la durerea lui când o să audă că am plecat singuri. A adus provizii: o pâine și un pepene.
Ștefan a mai adus o pâine, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă și un ceas deșteptător. L-a furat de la soră-sa. Eu am încărcat în barcă un rând de haine noi, două cămăși, doi saci goi și o litră de unt. Busolă n'am găsit. Pe cea mai proastă îmi cerea 100 de lei. Proviziile ne ajungeau două zile, cu economie. A doua zi seara trebuia să fim la coastă ca să ne aprovizionăm din nou. Dacă nu puteam fura nimic de prin grădini, cumpăram. Toți patru aveam la noi 450 lei. La ora 6 seara eram în barcă.
 
La ora 6 seara eram în barcă...

18 Iulie: Marea liniștită. Vânt de la uscat. După o jumătate de ceas nu mai zărim decât farul din port. Jean Stere ne sfătuiește să vâslim în direcția coastei. Mi se pare că-i e cam frică. El zice însă că se teme să nu pierdem orientarea.
Se înoptează bine. Farul se vede tot mai mic. La ora 10, vântul se întețește. Tangăne așa de mult, că lui Jean îi vine rău. Se culcă încolăcit. Zice că i-e somn. Ștefan și Petrică trag mereu la ghiordele. Las un minut ramele ca să-l acopăr pe Jean cu sacii. Îi ridic capul ca să-i pun pălăria dedesupt. Nu mai poate să se țină, varsă și-i moale ca pâinea muiată.
- Ai rău de mare, Jeane?
- Mor. Lasă-mă să mor.
Marea aduce hula și ne-o varsă în barcă, din toate părțile. Până la miezul nopții vâslesc într'una. Dacă nu trage nimeni la lopeți fiecare val se frânge în barcă. Mi-e teamă că vine furtună mare și nu las nici pe Petrică nici pe Stere să se culce. Trebuie să tragă amândoi la ghiordele ca să nu se umple barca.
Cerul e tot acoperit. Lui Petrică i se pare că urlă o geamandură.
Urlă marea.
Farul nu se mai vede de mult.
Vâslesc numai ca să nu las valurile să intre în barcă. Direcția am pierdut-o de mult. Fulgeră în toate părțile cerului. Mi-e frică de uragan. Suntem uzi la piele și nu știm dacă a început să plouă.
Jean nu se mai mișcă.
Din când în când simt ceva cald împroscându-mi picioarele. Nenorocitul s'a răsucit și a venit cu capul sub bancă. Varsă pe picioarele mele. Ăsta n'o să ajungă niciodată marinar. Piciul de Petrică e mai tare decât el, gogeamite golanul. (Jean Stere are 15 ani iar Petrică 10 N. R.).”



Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată
Citește mai mult... »

C. A. Rosetti – negustorul

Negustor
C. A. Rosetti (n.1816 - d.1885) a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici români din secolul al XIX-lea. Considerat un simbol al mișcărilor revoluționare de la 1848 și de asemenea unul dintre părinții democrației românești, C.A.Rosetti a fost de asemenea unul dintre primii jurnaliști români și de asemenea un librar de succes. Fața mai puțin cunoscută astăzi a fondatorului Partidului Național Liberal aceea a omului de afaceri “care face negustorie în adevăratul sens al cuvântului, care face import de mărfuri, care redactează circulări și anunciuri inteligente, care se consideră mândru că e negustor și prim staroste al negustorilor și care - ceva mai mult – ministru fiind, se consideră reprezentant al corpului comercial”. Vă invit să îl cunoașteți pe C.A.Rosetti – negustorul, pornind de la cele consemnate în articolul “C. A. Rosetti - negustor și prim-staroste al comerciantilor bucureșteni” publicat în numărul din 4 mai 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Negustor
Șampanie, vin și cognac la...
Magazia de vinuri C.A. Rosetti
În această lumină îl găsim pe marele Rosetti negustor la “stabilimentul” său din Hanul Bossel, Ulița Mogoșoaia 18, făcând afaceri de comision, vânzând șampanie și vinuri franceze, ceaiuri (pentru care dă și diferite rețete cum trebuie să fie amestecate diferitele sorte), încălțăminte pentru copii “foarte ieftină”, mese “adevărate chinezești", “flori pentru toaleta damelor” și o sumă de alte mărfuri, după cum rezultă din “anunciurile” pe care le reproducem și noi. Rosetti importă mărfuri, redactează circulări și dă publicului lămuriri prin care pe de o parte explică “superioritatea produselor importate”, pe de alta îi îndeamnă să se convingă cumpărând de la “stabilimentul" său din din ulița Mogoșoaiei. Rosetti importă pentru întâia oară de la Viena petroleu rectificat - Pinolinegaz – “care nu are nici cel mai mic miros în arderea sa”; de asemeni, tot pentru întâia oară, importă hârtie englezească pe care o recomandă “cu tot dinnadinsul domnilor miniștri, divanurilor, judecătorilor și tuturor particularilor".

Negustor
Mare reducere de preturi...
Cum au mers treburile lui Rosetti și ce s'a mai întâmplat în urmă cu toate aceste întreprinderi - rămâne lucru secundar. Principal lucru e activitatea lui Rosetti ca negustor - această latură până acum prea puțin cunoscută, pe care de abea acum documentele, scrisorile și fotografiile publicate de d-rul Angelescu (notă: dr. Nicolae I. Angelescu) o înfățișează marelui public.

Negustor
A sosit ceai...
Interesant este și faptul că Rosetti, care a fost scurt timp și “staroste al marchitanilor" și “primstaroste al negustorilor bucureșteni", se mândrea cu titlul de negustor. Astfel, mulțumind pentru “cinstea" ce i se făcuse la alegerea starostiei, el încheia astfel scrisoarea: “Primiți, însă totdeauna, onorabilii mei confrați comercianți, expresiunea sentimentelor noastre de recunoștință pentru onoarea ce mi-ați făcut dv. și încredințarea că voi păstra cu mândrie și pentru toată viața mea titlul de “staroste al corporației de marchitani". Ceva mai mult, chiar în guvern, Costache Rosetti înțelegea să se considere reprezentantul negustorilor. Astfel scria la 1860: “voi fi fericit și mândru a mă considera și în guvern ca reprezentant al corpului comercial".

Negustor
Librăria C.A. Rosetti
din "Pasagiul roman" 
Ca fruntaș și ales al negustorilor bucureșteni, Rosetti a desfășurat prin numeroase memorii, întâmpinări, proiecte de legi, inițiative, o activitate atât de strălucită încât negustorimea îl poate revendica oricând ca pe cel mai mare, mai însuflețit și mai strălucit precursor care a știut să cinstească, să ajute și să ridice breasla din care făcea parte. Camera de comerț și industrie din Capitală, tipărind interesanta lucrare a d-rului Angelescu  a realizat o operă frumoasă și deopotrivă de folositoare și negustorilor sau viitorilor negustori care ar dori să-și cunoască înaintașii, cât și marelui public care poate afla, pe această cale, laturi necunoscute ale marilor noștri români.”


Sursa: articolul “C. A. Rosetti - negustor și prim-staroste al comerciantilor bucureșteni” publicat în numărul din 4 mai 1932 al revistei Ilustrațiunea Română

Citește mai mult... »

Boema de altădată: Amintiri vesele, amintiri triste

Timpul a trecut implacabil peste Bucureștiul de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul – scriitori, pictori, actori, muzicieni - care încă mai “făceau artă pentru artă“ și care, “neavând alt mijioc de existență decât arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. Oamenii de cultură de azi nu mai au azi o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune “poveștile și taclalele-amare, lângă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică reporterul “Deteste” spunea că: “Boemii sunt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întâmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întâlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pâinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sunt cunoscuți la rândul lor și au zeci de creditori pe care-i întâlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mândria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules câteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi câte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă:


“Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?"

Pictorul Ilie Arjoca
Acum zece ani - îmi povestește pictorul Arjoca (notă: pictorul Ilie Arjoca, n. 1896- d. 1967) - locuiam în cartierul Tei, pe o stradă al cărei nume l-am uitat. Proprietareasa era foarte bătrână, putea să aibă 70-80 de ani, și foarte țâfnoasă. În fiecare zi îmi cerea chiria și eu niciodată n'aveam bani să o plătesc. Doar pentru țuică - tare-mi plăcea pe vremea aceia băutura! – făceam rost de gologani. O invitam regulat pe proprietareasă și cinsteam alături de ea. Băbușca naibii, Dumnezeu s'o ierte, nu mă slăbea de fel din cântecul ei: “Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c'am venit dupa chirie?". Asta până'ntr’o zi când s'a întins cu burta la pământ, a căscat de câteva ori din plin, a dat ochii peste cap, mi-a cerut încă o dată chiria și și-a dat sufletul.

Ilie Arjoca
Vas cu flori
De cum a'nchis băbușca ochii au și venit moștenitorii și fără să aștepte ca mătușa să fie dusă la “Pătrunjel", m'au și luat în primire: chiria, ori mutatul neîntârziat pe maidan. Eu “câr", ei “mâr", și ne-a apucat ziua înmormântării. Mi-au aruncat lucrurile în mijlocul străzii strigând la mine: “Se mută mătușa, mută-te și d-ta!". Tocmai venise dricul. O idee genială îmi trecu prin minte: îmi cărai bagajele lângă dric și începui să le încarc în el. Unul dintre moștenitori, văzând sacrilegiul pe care eram pe cale să-l fac, mi-a plătit un camion.

M'am mutat astfel la un alt proprietar, care a fost tot atât de nenorocos. În schimb eu am început să mă vâr pe ici, pe colo. Am fost admis la salonul oficial și la Ateneu, ba am ocupat câtva timp câteva catedre ca profesor de desen. Azi am ajuns în situația fericită de a nu mă mai muta cu dricul... Florile și compozițiile mele m'au ajutat.”

Jerba de flori a pictorului Coman Ardeleanu


“ - O scenă veselă din viața mea? Mă pui în încurcătură. Așa ceva se găsește foarte greu în arhivele trecutului meu. De aceea mulțumește-te cu ceva trist, trist ca însăși expresia vieții, trist ca toamna ce'și scutură frunzișul. Cele ce-ți voi povesti îți vor explica de ce și de când reușesc așa de bine florile și jerbele de flori. E o poveste veche, din tinerețe.

Pictorul Coman Ardeleanu
Abia isprăvisem Bele-Artele și eram îndrăgostit lulea de cea mai fermecătoare blondă din câte am văzut în viața mea. N'avea decât șaptesprezece ani și se numea Florica, “Fleurette” cum îi spuneam eu. De cum am văzut-o m'am îndrăgostit de ea. Nu concepeam viața fără Florica.Și ea împărtășea în totul dragostea mea. Nenorocirea însă… Știi povestea Musetei lui Murger? Ceva asemănător s'a întâmplat și cu Fleurette a mea: într’o seară, când m'am întors acasă îmbătat de bucuria unui prim succes marcant (picturile mele fuseseră foarte elogios apreciate - toate afară de flori - de criticii de artă) am găsit cuibul gol. Florica fugise, luând cu ea toată bucuria vieții mele. Pe colțul ferestrei un bilețel: “M'am săturat de sărăcie... Un domn bătrân dar bogat...”  Am scrâșnit din dinți, am mototolit biletul în timp ce inima îmi plângea cu hohote. Luni de zile dupa aceea n'am putut lucra nimic.

Coman Ardeleanu
Vas cu trandafiri
Am revăzut-o peste un an, pe moarte, în spitalul Colentina. Și n'aveam un ban ca să-i cumpăr o zaharica sau o portocală, cum se obișnuiește la bolnavi. Moartă - în timp ce zorile tinereței mele vesele au murit odată cu ea - am condus-o doar eu până la cimitir și în loc de coroană i-am pus în coșciug cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de mine vreodată. O făcusem noaptea, înfrigurat și îndurerat; de aceea și astăzi încă, lucrez florile cu amintirea ei în gând și în suflet. Spiritul ei recunoscător îmi conduce mâna, iar privirile ei azurii reconstituie fondul compozițiilor mele.”


Amintirile pictorului Richard Mayol

Pictorul Richard Mayol
“- Să-ți spun una nostimă - îmi zise pictorul și compozitorul R. Mayol (notă: pictorul Richard Meinl Mayol, n. 1896 – d. 1937). Ședeam acum vreo zece ani într’o cămăruță de pe Banu Manta; eram acolo cu soția și cu un cumnat al meu, poet de mare viitor și student la litere și filosofie. Era însurat și el; nevestele noastre urmau conservatorul. Ele ocupau câte un mic serviciu, așa că noi bărbații trebuia să facem menajul. Camera o împărțisem în două printr’o linie cu creta. Fiecare ne sileam să ne facem apartamentul mai vesel: când găsea unul o floare, o punea într’un pahar. Celălalt, ca să nu se lase mai prejos, făcea pe dracul în patru și procura și el o floare… Pe urmă, cu toaleta: la o fereastră, singura de altfel, pusesem un lighean cu perii, piepteni și săpun. Ăsta era cabinetul de toaletă. Și o placardă: “Nimeni să nu-și mai facă toaleta într’altă parte decât aici!”.

Richard Mayol
Portretul unei copile din Sâmbăta de Sus

D'apoi cu rivalitatea nevestelor! Noi ședeam acasă și făceam mâncare: eu curățam cartofi, cumnatu-meu îmi ajuta, iar la înapoierea soțiilor era halima mare: fiecare căuta să pună mai multă ciorbă în farfuria bărbatului său. De aici ceartă, apoi chihote nesfârsite de râs. Într’o zi însă, când m'am înapoiat acasă, am găsit apartamentul “celorlalți" plin de fulgi și de obiecte stricate: se certaseră în glumă, se bătuseră în serios și își serviseră unul altuia câte-o porție de oale sparte în cap. Atunci am pus capăt tovărășiei.”


Sculptorul Cristea Minea și “Vagabondul” său

Sculptorul Cristea Minea
“- Ai văzut “Vagabondul" meu? – mă întreba acum câtva timp sculptorul Cristea Minea. Eu sunt foarte mulțumit de felul cum l-am executat. Îl iubesc mult, și dacă vrei să știi de ce, apoi află că lucrarea aceasta a mea are și ea povestea ei.
Era într’o sea de iarnă. Viscolul urla amarnic, îndesând zăpada până pe coșurile caselor. Tocmai ieșisem de la scoală și asta, în primul an când am fost numit profesor de modelaj și desen la Școala de Arte și Meserii din C.de Argeș. În drum spre casă, mi-a ieșit înainte un vagabond: rupt și jerpelit. Era cocoșat și avea o înfățișare oribilă.
- Banii ori viața! - mi-a strigat el pe un ton răgusit, punându-mi în piept o jumătate dintr'o potcoavă de cal.
M'am uitat lung la el… și ideea “Vagabondului" mi-a venit deodată în minte. De aceea, fără să ma sinchisesc de șansele lui și fără să stau mult pe gânduri, i-am propus să-mi pozeze, iar eu să-l întrețin cu tot ce-i trebuie pe timpul iernii. El, de bine de rău, a primit; dar, de îndată ce s'a văzut la călduri, mai că nu vroia să se execute. Cu mare greutate l-am hotărât să-mi pozeze. Acest lucru m’a costat însă foarte scump căci, terminând târziu noaptea, am adormit buștean și nu m'am deșteptat decât dimineața. N'am mai dat cu ochii de vagabond, care dispăruse cu banii ce-i avusesem în sertarul mesei.”


Sursa: articolul “Scene vesele și triste din viața boemilor noștri” – semnat “DETESTE” – publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustratăcitită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »