Deși berăriile bucureștene deveniseră o prezență obișnuită
în România sfârșitului de secol al XIX-lea, răspunsul la întrebarea “unde a
fost cea dintâi berărie din București?” nu este unul ușor de dat. “Nu
cunoaștem noi lucruri mai însemnate din trecutul Capitalei noastre, darămite
locul unde strămoșii noștri se cinsteau cu bere!” afirma scriitorul
interbelic Ioan Massof în debutul articolului “Bere în București”
(publicat în numărul din 6 decembrie 1938 al revistei “Realitatea
Ilustrată”) și noi nu putem să îl contrazicem. Cu
toată dificultatea însă, Ioan Massoff încerca să găsească răspunsul la această
importantă întrebare:
“Se
pare însă că berea s’a
vândut la noi, întâia oară, într’un fel de dugheană de pe strada Câmpineanu de astăzi, în
jurul Hanului lui Filaret, care se afla pe locul unde se găsește astăzi Teatrul
Național (notă: vechea clădire a
Teatrului Național din București, de pe Calea Victoriei, distrusă în urma
bombardamentului din 26 august 1944). Afirmația aceasta o facem după o
întâmplare, un simplu fapt divers povestit de istoricul V. A. Urechia, care are
meritul de a se fi îndeletnicit și cu amănunte din trecutul nostru, amănunte de
însemnătate pentru viața socială:
Cică, într’o noapte din luna Mai a anului 1811, răspântiașul, adică
gardistul care făcea de pază lângă Hanul lui Filaret, a găsit pe jos doi
ofițeri ruși (notă:
întâmplarea a avut loc în timpul ocupației rusești a Bucureștilor).
-
Ați băut multă votchi, gospodin! – zice
omul Agiei (poliției)
- Niet votchi, piva! Nu rachiu, ci bere! – zise unul din
ofițeri, pe care-l ajuta răspântiașul să se ridice în picioare.
- Auzi colo, să se îmbete cu băutura nouă, de la Johan Neamțu!
– gândi răspântiașul. Cu votchi, da, mai înțeleg, dar cu zeama neamțului! Măre,
gustul filonichie (adică alegere) nu are!
- Te văd! Te văd! – strigă răspântiașul, după cum era
dator să strige, ca să se sperie hoții, rezemând și pe al doilea muscal de
cișmea, de care sprijinise și pe cel dintâi. Te văd! Te văd!
Iată întâmplarea povestită de V. A. Urechia, istoric cu
multe păcate, dar și cu meritele lui, între altele după cum spusei pentru că n’a
trecut cu vederea lucruri mici, din care
se pot trage încheieri nelipsite de interes: Așadar, dacă cei doi ofițeri beți turtă au fost găsiți de
omul poliției cam prin Piața Teatrului de astăzi – sigur între “Adriatica”
și “Cercul Militar” –
nu’ncape îndoiala că locul unde s’a
comis beția era prin apropiere,
picioarele ofițerești neputând să reziste unui drum mai lung după înghițirea
licoarei lui Iohan. Acesta trebuie să fi avut prăvălia peste drum de aripa
dinspre strada Câmpineanu a Teatrului Național, unde de ani de zile au fost
sediul unor bodegi, unele din ele, ca aceea ținută de Caragiale, intrate în istoria
literară.
Domnița Ralu și berea
“Băștinașii însă nu prea căutau băutura nouă din cârciuma
lui Johan, zis Neamțu, deși această băutură era bine cunoscută pe vremea aceea
în occident. Rușii, amatori de băuturi de orice soi, n'au stat prea mult pe gânduri,
pentru a încerca “piva”,
care-ți dă o beție cu totul specială. De bună seamă că domnul Johan zis Neamţu
a venit cu formula de prin țări străine și a pus-o în practică la noi, unde a
dat de cereale din belșug. Dar berarul neamț ambiționa să ajungă furnizor al Curții
Domnești. Gândul acesta i-a fost cu noroc și să vedeți de ce: După plecarea rușilor din țară, a venit la domnie Vodă Ion Caragea, a cărui fiică a fost celebra Domniță Ralu, cea care a organizat primul spectacol teatral în București, chiar în casele părintești, după cum se arătase și în
alte privinți, având felurite inițiative. Când berarul Johan s'a dus la palat
cu un paner cu douăsprezece sticle de bere, de față era și frumoasa Ralu. În
timp ce Vodă și ceilalți s-au strâmbat la gustul amar al băuturii, Domnița a zâmbit,
fiind de părere că e foarte bună și rugă pe berar să-i mai aducă ceva sticle,
pentru a le putea servi oaspeților ei. Neamțu, care-și dădea seama cât i-ar
putea fi de folos o “propagandă” a Domniţei, i-a adus bere și, în scurt timp,
susținut de consulul Prusiei, dar și de Domniță, a obținut monopolul fabricării
berii. Obiceiul de a bea bere răspândindu-se, Johan făcea dever bun, reușind să
strângă și parale bune. Dar concurența îl pândea. Căci, în scurt timp, s'a arătat
un altul, dornic să prepare bere, unul Gheorghe Crepțul. A fost și procesul în
jurul acestei chestiuni, moștenitorii lui Johan obținând câștig de cauză.
Dar,
încetul cu încetul, fabricarea berei a căzut în... domeniul public. Totuși,
chiar acum câteva luni, mi se pare că se stârnise, prin reclame în ziar, o
adevărată bătălie a berii. Cine a izbândit de data aceasta, mărturisesc că n'am
aflat. Că așa e în firea omului: să nu vadă ce-i înaintea ochilor...”