Se afișează postările cu eticheta Locuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Locuri. Afișați toate postările

Din Bucureștii dispăruți: Palatul Sturdza

În perioada interbelică, cele mai importante clădiri din Piața Victoriei, “socotită mai mult început de Șosea decât sfârșit de Calea Victoriei”, erau Palatul Funcționarilor Publici, Palatul Ministerul de Externe (găzduit de fosta casă-palat a prințului Grigore Sturdza, cunoscut mai mult datorită poreclei sale: “Beizadea-Vițel”) și Muzeul Zoologic (astăzi „Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa”). Palatul Ministerului de Externe – cunoscut de bucureșteni și sub numele de “Palatul Sturdza de la Capul podului”- a fost construit de prințul  Grigore M. Sturdza între anii 1897 și 1901 și a stârnit încă de la început senzație “atât prin dimensiunile lui cât și prin exteriorul ce-i drept cam încărcat, dar care resfrângea ceva din originalitatea proprietarului”.(1)


Câte ceva despre istoria acestei împortante clădiri, dispărută azi, putem citi în studiul “Din Bucureștii de altădată” publicat de George Potra în anul 1981: “Pe partea dreaptă, între șos. Bonaparte - actualul bulevard Ilie Pintilie (notă: azi b-dul Iancu de Hunedoara) și strada Duiliu Zamfirescu, se afla una dintre cele mai frumoase clădiri particulare din București, construită pe un teren de circa zece mii de metri pătrați, cumpărat o parte de la Primărie și alta de la diferiți mici proprietari printre care și pictorul N. Grigorescu care-l primise în schimb din partea orașului pentru anumite tablouri, dintre care cel mai important era Atacul de la Smârdan. Este vorba de casa-palat a prințului Grigore Sturdza, zis și “Beizadea-Vițel”, pentru care a cheltuit o avere fabuloasă pe vremurile acelea, aducând din străinătate arhitecți și meșteri pricepuți și frumoase ornamente, mobilier rar și scump, candelabre și aplice aurite, oglinzi venețiene etc. Chiar și cărămizile folosite au fost comandate de o formă mai mare și fiecare din ele avea imprimată monograma prințului proprietar. Legenda spune că, în vanitatea lui cea mare, a voit să acopere palatul cu bani de aramă, dar nu i s-a îngăduit”.(2)

Palatul Ministerul de Externe 
pe o hartă a Bucureștiului din 1921
Proprietarul clădirii, prințul Grigore M. Sturdza, nu a apucat locuiască în palatul pe care l-a construit. El a murit în anul 1901, la scurt timp după finalizarea construcției acestuia. Clădirea a fost cumpărată de Statul român și a devenit sediu al Ministerului de Externe. “În acest palat – construit în anul 1901 – în care și-a avut sediul Ministerul de Externe, până la demolare, s-au plămădit toate chestiunile pe politică externă ale țării, timp de aproape patru decenii și tot în el s-a semnat pacea de la București, în 1913”.(2)

Palatul Miniesterului de Externe 
Palatul Ministerului de Externe a fost demolat la scurt timp după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Revista “Realitatea Ilustrată” consemna acest eveniment în numărul din 1 – 14 august 1945: “Palatul, adus la ruină de bombardamentele aeriene, a constituit timp de vreo treizeci de ani, centru politicii Balcanice, astfel că sub loviturile târnăcolului cade o casă istorică”.(2) Prințul Grigore Sturdza (n. 1821 – d. 1901) – fiul din prima căsătorie a domnitorului Mihail Sturdza cu Elena Rosetti - a fost unul dintre cele mai pitorești personaje ale României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După desăvârșirea studiilor în străinătate – la Paris și Berlin – Grigore Sturdza a urmat o carieră miltară. A fost general în armata otomană (cunoscut sub numele de Muhlis Pașa) și a primit mai apoi același grad în armata Moldovei. În ultimii ani ai vieții a fost deputat și senator în Parlamentul României.

Palatul Sturdza
Grigore M. Sturdza 
caricatură de Nicolae Petrescu-Găină
Porecla de “Vițel” – care nu supăra deloc pe Prinț - se datora puterii herculeane a lui Grigore Sturdza, care isbutise să ridice un bou în spate”. Prințul a ajuns la această performanță ridicând în puterea brațelor un vițel luat de la țâța vacii, cu care se exercita zilnic, fără să simtă sporul greutății”.(3) Prințul Sturdza a fost de altfel un adevărat “polisportiv”: “beizadea Vițel făcea atletism, era înotător de frunte, duelgiu. O vastă cameră amenajată în locuința sa din Calea Victoriei, colț cu fosta stradă Verde, era prevăzută și cu aparate pentru mlădierea degetelor de la mâini și de la picioare."(1) Tot cu privire la calitățile de "polisportiv" ale prințului, George Costescu consemna: "Iar porecla “Beizadea Vițel", dată prințului Grigore Sturdza, venea din vorba ce ieșise despre deosebita lui putere muschiulară. Se spunea că, de tânăr, începuse prin a face gimnastică și ridica de mai multe ori pe zi un vițel care cu vremea ajunsese cogeamite plavanul, dar pe care Beizadeaua îl ridica mereu cu aceeași ușurință. Ponosul acesta avea și o oarecare urmă de adevăr. Lume destulă din București era în situația de a ști că în adevăr Beizadea Grigore Sturdza făcea zilnic de câte două ori pe zi gimnastică și ridicări de greutăți pe care puțini atleți se puteau încumeta să le facă. larna, ca supliment al acelui program, făcea lupte greco-romane cu un amic al lui, George San-Marin, cunoscut ca atlet de seamă, iar vara, la Constanța, pornea cu alt prieten, căpitanul de călărași Alecu Vasiliu, de la terasa palatului lui de lângă Hotelul Carol și se duceau înot la plaja ce era atunci sub viile dinspre Agigea; acolo fumau o țigară, pe nisip, și reveneau tot înot acasă, căpitanul chiar cu ochelarii neclintiți pe nas și la dus și la întors."(4)

Palatul Prințului Grigore M. Sturdza (Beizadea Vițel)
și tramvaiul cu un cal ce ducea la Bufetul de la Șosea
Nici viața amoroasă a prințului nu a fost lipsită de picanterii. Memorialistul Constantin Gane sintetizează astfel viața privată a prințului Ghica: ”A fost bărbatul unei femei frumoase, moartă de tânără într-un accident de călărie; a avut în urmă, ca un paşă turcesc, toate femeile care i-au ieşit în cale, făcându-le copii nelegitimi, legitimaţi, adoptaţi, recunoscuţi sau nerecunoscuţi”. De asemenea, Ioan Massof ne spune într-un articol publicat în revista “Realitatea ilustrată”: “După un lanț de aventuri amoroase, în țară și în străinătate - și amănuntul romantic al răpirii iubitei nu a lipsit – Grigore Sturdza s’a însurat cu Olga Ghica, fata domnului Mihail Ghica, soră a celebrei pe vremuri prințesă Koltzow-Massalsky, cunoscută sub pseudonimul Dora d’Istria”. Din păcate Olga Ghica a murit de tânără. Prințul Grigore Ghica s-a recăsătorit “cu o fată din popor”. (…)Se pare că această căsnicie a fost fericită, dacă ținem seama că beizadeaua putea fi văzut foarte des împreună cu “Prințesa”, cum îi spunea el. Grigore Sturdza – enorm, corpolent, cu fața mare împodobită cu barbă pătrată și roșie împreună cu consoarta sa, tot corpolentă, dar cu piele neagră, puteau fi văzuți într’o rezistentă trăsură, străbătând în goana cailor nărăvași Podul Mogoșoaei”.(2) 

Palatul Ministerului de Externe
Prințul Grigore Ghica a fost și un adevărat prieten al teatrului și al slujitorilor acestei arte. Actorii erau primiți la palatul prințului “cu multă afabilitate și nici unul nu pleca nesatisfăcut”. O întâmplare ne spune foarte multe despre această slăbiciune a prințului Ghica: “Într’un rând, când Beizadeaua era în criză de bani, solicitat de o actriță a Teatrului Național să cumpere o loje, Sturdza n’a stat mult pe gânduri, și-a scos un inel din deget și, cavaler, l-a oferit actriței – Aristizza Romanescu – cerându-și scuze”.(2)

Palatul Sturdza
Dărâmarea din anul 1945 a Palatului Ministerului de Externe - construcție emblematică a vechiului București - a ascuns într-un con de umbră și povestea destinului prințului Grigore M. Ghica – un personaj pitoresc al Bucureștiului de altădată.

Palatul Sturdza în anul 1901
Surse:

(1) Ioan Massoff – “Cu prilejul dărâmării Palatului Sturdza dela Capul podului” – articol publicat în numărul din 1–14 august 1945
(1) George Potra – “Din Bucureștii de altădată”
(3) Gheorghe Brăescu – “Amintiri” – articol publicat în numărul din 1 septembrie 1936 al “Revistei Fundațiilor Regale”
(4) George Costescu – “Bucureștii vechiului regat” – Editura “Universul” 1944



Citește mai mult... »

Printre românii din Valea Timocului

Într-un ţinut de la sud de Dunăre situat la confluenţa dintre Bulgaria şi Serbia, câteva sute de mii de conaţionali de-ai noştri se încăpăţânează să păstreze şi să ducă mai departe o oază de românitate. „Unii zic că sunt 500.000, alţii 300.000. Fapt important este că sunt acolo, au o cultură tradiţională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănăţean” (acad. Eugen Simion).

Romani din Timoc
Harta zonelor locuite de români
între Vidin şi Timoc
Locuitori ai acestor pământuri cu mult înainte de stabilirea aici a bulgarilor şi a sârbilor, românii timoceni au fost dintotdeauna victime ale politicilor de asimilare şi deznaţionalizare ale guvernelor de la Sofia şi Belgrad: Între Dunăre şi Murava, prin poiene largi, prin văi mănoase, pe câmpii grase în păşune, rămân pradă streinului şi pe mai departe fraţi de-ai noştri. Fraţi în credinţă, în limbă, în port şi obiceiuri. Dacă străbaţi Banatul şi te cuprinzi la vorbă şi cunoşti bănăţeanul şi treci apoi în valea Timocului, rămâi uimit de identitatea spiritului românesc de aici şi de dincolo. Peste unii şi peste alţii au trecut aceleaşi plăgi, timp de sute de ani. În timpul acestor secole însă alţii au fost asupritorii noştri şi alţii ai celor de dincolo de Dunăre.” (articolul “Valea Timocului”  publicat în ziarul “Românul” din 2 iulie 1919)

Mărturia unui român timocean

Trecând peste  toate vicisitudinile istoriei, românii de dincolo de Dunăre au reuşit să îşi păstreze identitatea naţională, culturală şi spirituală. Mărturiile culese în anul 1936 de reporterul Ion Tic şi publicate într-un amplu articol în numerele din 2, 9 şi 16 decembrie 1936 ale revistei “Ilustraţiunea Română” ne dezvăluie câteva episoade ale aceste lupte:

Valea Timocului
Biserica din Bregova
Omul ne povesti apoi că e de loc din Şeul românesc, cam de prin părţile unde, cu toată vitregia împrejurărilor şi sălbăticia bulgarilor, viaţa românească s'a păstrat neîntinată, tocmai pentru că duşmanii au încercat să o distrugă din rădăcini.
- Acum eşti desigur liniştit şi mulţumit.
- Liniştit da; dar mulţumit nu. Îmi văd de plugăria mea şi nimeni nu mă supără. Dar gândul hoinăreşte mereu spre meleagurile unde dorm bătrânii care mai blestemă din morminte nelegiuirile bulgarilor… Am pătimit şi eu destule. Dar mă gândesc la ce pătimesc şi astăzi ai noştri, fără altă vină decât aceea că-şi păstrează limba şi datina românească.
Omul se întunecă. Din ochii albaştri tâşniră scântei de mânie: fulgere care porneau din adâncul revoltei nebănuite, aşa cum se pornesc în miez de vară, pe negândite, dintr’o toană a cerului…

Valea Timocului
Româncă din Timoc
- Când mă gândesc cum m'au stâlcit în bătăi jandarmii pentru că odată am adus în satul nostru cărţi româneşti... Muncisem la un boier de lângă Calafat o vară întreagă şi când m'am întors la ai mei cu bani şi merinde, am adus şi câteva cărţi româneşti - una de rugăciune, alta de poveşti… Săvârşisem crima de a avea buche românească pentru sufletul meu şi al copiilor mei.
   Mă gândesc cu groază la chinurile unei săptămâni întregi în care “câinii înarmaţi” m'au călcat în picioare şi mi-au strivit carnea cu lovituri de cismă şi de armă. Aş fi avut si eu, poate, soarta celorlalţi care au murit, ucişi mişeleşte, dacă fruntaşii unui sat întreg n'ar fi intervenit la vreme… Nu vă puteţi închipui câtă cruzime poate încăpea într’o fiară cu chip de om care-şi închipuie că prin silnicie, chinuri sau prin bătaie poate scoate aceea ce-i românesc în noi… Câţi români n'au plătit cu viaţa dragostea de a vorbi şi ceti româneşte...
- Asemenea cărţi - interveni unchiaşul cel sfătos - am avut şi noi în sat, aduse tot de timocenii care lucraseră “pe ţară".
- Poate că lucraseră în ţară...


Valea Timocului
Târgul de grâne
- Noi spunem pe ţară. De,ici colo vorba ne e stricată. Dar tot românească e...
  Cum vă spuneam, cărţile le citeam şi noi iarna, când ne strângeam la gura sobei. Ne citea câte unul care avusese norocul să cunoască buche românească...
- Învăţată în şcoală ?
- Nici pomeneală. În şcoală nu se învăţa atunci, după cum nu se învaţă nici acum decât bulgăreşte… A învăţat-o de la preot, dascăl sau de la vreun alt român, care în ceasurile libere se milostivea de cei neştiutori. Cel despre care vă vorbesc şi care astăzi doarme somnul drepţilor, a învăţat slovă românească de la un preot din Bregoia. Ce bucurie a fost pe sătenii ştiutori de carte când au văzut că ceea ce citea din cărţile fraţilor din regat, se potrivea cu graiul lor…”.

Şcoli clădite pe sânge românesc

Un bătrân, care a avut conflicte cu bulgarii pe chestia şcoalei şi bisericii româneşti, mă întreabă dacă am cetit cartea d-rului Ţovaru – “Problema şcoalei româneşti în Balcani".
- Nu, n'am cetit’o…
- Mai interesantă decât o bănuieşti. Pentru cine încearcă să cunoască în ce atmosferă de martiraj s’au plămădit sufletele atâtor generaţii de români risipiţi în Balcani, cartea doctorului este o adevărată comoară. Şcoala noastră - cum spune atât de adevărat autorul – este clădită pe sânge românesc... Un Constantin Ghica a murit ciuruit de gloanţe, Dumitru Şumbra, străpuns de pumnale. Tănase Popaian, pentru că a îndrăznit să-şi iubească graiul strămoşesc şi să lupte pentru şcoala românească, a fost aruncat în prăpastia de pe Olimp. Iar lui Constantin Turcianu, pentru aceeaşi vină, i se retează capul cu toporul, picioarele… Apoi câţi alţi martiri n'au plătit cu viaţa îndrăsneala de a cere şcoală românească pentru români ! Dumnezeu să-i răsplătească în lumea drepţilor unde i-a chemat. Dar fără aceşti martiri, şcoala românească nu mai exista de mult…

Valea Timocului
Românce din Timoc - 1936
- Dar, pe cât îmi reamintesc, chestia şcoalelor se găsea deslegată prin convenţii şi tratate...
- Pe hârtie. În practică lupta pentru desnaţionalizarea noastră a fost veşnic făţişă, crudă, sălbatecă… Nicăieri în lume o minoritate - oricare ar fi ea - n'a suferit lovituri mai mari decât minoritatea românească din Balcani. Diplomaţii au putut ascunde cu şiretenie toate ororile, toate sălbătiiciile… Dar s'au practicat, după cum se practică şi astăzi după metode “balcanice", ră ca guvemele să le dea prea mare importanţă… Totuşi curge sânge românesc, într’o luptă inegală, fără teamă de oameni şi de Dumnezeu. De aceea tinerii care urmează şcoalele noastre apreciază aşa cum se cuvine, preţul cu care aceste aşezăminte de cultură şi educaţie naţională supravieţuiesc atâtor încercări de distrugere.

Din Timocul de azi

Lupta pentru păstrarea identităţii naţionale a românilor nu s-a încheiat încă deşi au trecut aproape opt decenii de la publicarea mărturiilor românilor timoceni consemnate de reporterul interbelic Ion Tic. Tocmai de aceea, trebuie să apreciem ceea ce conaţionalii noştri din Serbia şi Bulgaria reuşesc să înfăptuiască cu răbdare şi cu curaj. Sfinţirea în 24 mai 2015 a bisericii “Sf. Mucenic Ioan Vlahul” din Negotin (Serbia), după o luptă de o viaţă dusă de preotul martir Boian Alexandrovici, este unul dintre evenimentele care trebuie menţionate pentru că această nou-târnosită biserică românească din Negotin este un simbol al rezistenţei românilor în Valea Timocului:

Valea Timocului
Biserica ortodoxă română din Negotin
''Pentru noi, românii din Timoc, este un eveniment cu dublă semnificaţie, una spirituală, cealaltă istorică. După aproape 200 de ani se ridică într-un oraş din Serbia de nord-est un sfânt lăcaş'', a declarat pentru AGERPRES preotul Boian Alexandrovici. Potrivit părintelui, acest aşezământ de cult din Negotin urmează celor din Malainiţa, Isakova, Gorneana şi Bor, zidite de credincioşi în condiţii grele, autorităţile publice locale şi cele ecleziastice sârbe împotrivindu-se oficierii în Timoc, Morava, Homolie,  în sudul Dunării, a slujbelor în limba română.

''Cu răbdare şi multă sudoare am reuşit să învingem prejudecăţile, să trecem peste obstacole, tot timpul fiind acuzaţi că românizăm vlahii. Întotdeauna am spus acelor spirite antiromâneşti că noi aici suntem acasă, că respectăm statul care ne-a adoptat, administraţia lui, şi că nu facem altceva decât să ne cinstim strămoşii şi limba noastră frumoasă — limba română”, a subliniat părintele Boian. El a arătat că prezenţa a câtorva sute de români, din România, Serbia, Bulgaria, Ungaria şi Suedia, la sfinţirea bisericii din Negotin arată faptul că, în pofida vicisitudinilor istoriei care i-au separat cândva, românii sunt uniţi, ceea ce a făcut posibilă reactivarea a peste zece parohii ortodoxe româneşti, din cele 87 existente în 1833, când au fost “naţionalizate” şi au intrat în inventarul Bisericii Ortodoxe Sârbe.”  (articolul  “Prima biserică ortodoxă românească sfinţită intr-un oras din Timoc”  - www.agerpres.ro ).



Citește mai mult... »

Bairam interbelic

Parcul Carol
Vechea moschee din Parcul Carol
alături de Palatul artelor
Comunitatea musulmană din Bucureşti nu a fost niciodată una deosebit de numeroasă, cu toate că România s-a aflat multe secole la limita “spaţiului islamic” sau chiar sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Cu toate acestea, o comunitatea musulmană tradiţională - compusa în special din turci şi din tătari - a existat în capitala României. Această comunitate, deşi destul de mică din punct de vedere numeric, era extrem de vizibilă şi de iubită, mai ales de copii. Negustorii turci erau nelipsiţi din preajma şcolilor, având întotdeauna cu ei nelipsita doniţă cu bragă şi coşuri încărcate cu rahat, halva, halviţă, nuga sau cu alte… zaharicale.

Prima moschee din Bucureşti a fost construită de statul român în Parcul Carol în anii de început ai secolului XX si a fost dăruită comunităţii musulmane prin Regele Carol I. Moscheea a fost dărâmată din păcate în anul 1959 de autorităţile comuniste şi astfel un alt loc plin de farmec a fost şters de pe harta Bucureştilor.

Credincioşi musulmani bucureşteni,
în moschee, în timpul sărbătorii Bairamului
Una dintre cele mai importante sărbători ale comunităţii musulmane este Bairamul – sărbătoare care marchează sfârşitul postului din luna Ramadan. Această sărbătoare se mai numeşte şi Bairamul dulce pentru că în aceste zile nu lipsesc de pe masa nici unui musulman însiropatele baclavale, plăcintele cu brânză dulce, fisticul, halvaua sau delicioasele fursecuri făcute cu iaurt. Bairamul este de asemenea pentru musulmani o sărbătoare a rugăciunii, a  împăcării cu semenii şi a pomenirii morţilor.

Un minireportaj apărut în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 15 decembrie 1937 - ne dezvăluie câteva instantanee preluate din lumea musulmană bucureşteană interbelică cu ocazia Bairamului:

Turci
Lebedele şi moscheea
 din Parcul Carol
S'a terminat Ramazanul, a noua lună musulmană. Au fost 40 de zile de post sever, când fiecare musulman, în orice punct al globului s'ar afla, îşi îndreaptă sufletul spre cetatea lui Mohamed. După acest timp de privaţiuni urmează Sărbătoarea Bairamului iar bunii credincioşi se bucură şi petrec.

Deoarece mohamedanii au un an lunar, mai scurt decât anul nostru solar, sărbătoarea Bairamului se tot mută şi de unde în 1917, bunăoară, cădea pe la mijlocul verii, anul acesta 1937, a căzut în iarnă.

În Bucureşti, unde pe vremea turcilor, domnitorii români trimeteau de ziua Bairamului, peşcheş la Constantinopole, colonia musulmană s'a adunat sfioasă, în moscheea din parcul Carol. Pe marginea lacului, unde lebedele stau neturburate în lumina melancolică a toamnei, moscheea îşi înalţă turnul ei, ca un gât mândru de lebădă. Puţinii credincioşi au venit să turbure liniştea lebedelor şi tăcerea moscheei.

Credincioşi care îşi spală picioarele
 înainte de a intra în moschee
În apa lacului şi-au spălat picioarele, înainte de-a intra în moschee. Nu se mai vede nici un fes tradiţional, de când Ghaziul a început cu modernizarea ţării sale. Dar aşa cum nici un credincios n'ar îndrăzni să asculte slujba religioasă cu capul descoperit, fiecare îşi pune ce-i cade sub mână. Bâtrânii şi albanezii mai au fesuri mici, cari nu au însă nimic comun cu fesurile tradiţionale. Tinerii stau cu şapca, pălăria sau îşi
pun o batistă pe cap. Dar toţi sunt cu sufletul plin de solemnitatea momentului.

Moscheea este neîncăpătoare. Hogea a trebuit să oficieze şi în curte. Dar vremurile Bairamului de odinioară au apus. Nici strălucirea, nici credinţa şi mai ales nici atmosfera de glorie şi putere a lumii musulmane nu mai sunt. La slujba religioasă din Parcul Carol, doar lebedele au asistat cu mândra lor tăcere, la reînvierea de-o clipă a unei glorii apuse.

Sursa: articolul “Lăsata secului în lumea musulmană” - “Realitatea ilustrată” - numărul din 15 decembrie – citită din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Astăzi la fel ca și acum 2000 de ani


Incripție de pe
 zidurile Pompeiului
În ziua de 24 august a anului 79 d. C. o coloană de lavă s-a aruncat necruțătoare asupra orașului Pompei. Erupția a durat 12 ore. Cenușa revarsată de vulcan a acoperit definitiv orasul și a curmat viața celor aproape 25.000 de locuitori. Totul a rămas încremenit  în cenușa vulcanică timp de 17 secole: casele, templele, brutarul care tocmai scotea o pâine din cuptor, mama care plivea flori în gradină, câinele de pază al unei case. Ruinele Pompeiului au fost descoperite și au început să fie readuse la lumină abia după 17 secole, începând din anul 1748.

Reporterul interbelic al “Ilustrațiunii române” scria în anul 1931 despre asemănarea neașteptată dintre viața dusă de pompeieni acum 2000 de ani și viața oamenilor din perioada interbelică. Voi adăuga și eu azi că multe dintre obiceiurile sau năravurile evocate se regăsesc și în societatea secolului XXI:

Pompei, vechiul oraș roman distrus de lava Vezuviului, nu este numai unul dintre cele mai prețioase documente ale antichității dar este și o dovadă că oamenii de acum 2000 de ani duceau o viața mult asemănătoare cu aceea din zilele noastre. Pompelanii aveau aceleași bucurii, griji și suferințe ca și ale noastre. Peste 10.000 de inscripții s'au păstrat pe zidurile orașului. Acestea ne desfășoară înaintea ochilor viața intensă a acestui oraș.



Idei de vacanţă
Sa remarcăm însa că ceva tot s-a schimbat în ultima sută de ani: dacă pentru majoritatea cititorilor din perioada interbelică ai săptămânalului "Ilustraţiunea română" fotografiile publicate în paginile revistei erau singura posibilitate de a "călătorii" - cu ajutorul imaginaţiei - pe străzile scoase din cenuşă ale Pompeiului, pentru noi cei de azi lucrurile sunt mai simple. Astăzi un sejur la Napoli este la îndemâna tuturor.
Din Napoli ca sa ajungi la Pompei, poti fie sa iei trenul (trebuie sa cobori la statia Pompei-Scavi), fie autobuzul turistic.Ce ziceti - orasul readus la lumina de sub lava Vezuviului ar putea fi o destinatie de vacanta interesanta ?

AFIȘELE SPECTACOLELOR



Pe zidurile ruinelor se pot vedea foarte clar anunțurile luptelor de gladiatori sau ale altor jocuri care erau distracția de căpetenie a romanilor. După cum femeile se pasionează azi pentru vreun tenor de operetă, boxeur sau actor de cinema, sau cum e cazul în Spania, pentru toreadori, tot astfel romanele își închinau admirația și foarte des și inima marilor gladiatori.
În locul scrisorilor de dragoste se pot citi alături de afișe, următoarele inscripții ale adoratoarelor:
<< Tu dorul femeilor… >>
<< Tu tămăduitorul fetelor… >>

Gladiatorii făceau parte de obicei din clasa de jos, sclavi sau prizonieri de război. Dar gloria si succesul atrăgeau adesea în arenă și cetățeni din clasele superioare.Gladiatorii apăreau în costume foarte bogate și în sunetul trompetelor  începeau lupta pe viață și pe moarte.
Marea mulțime cerea, la fel ca populația orașelor civilizate, spectacole senzaționale : fiare sălbatice, monștri, uriași sau pitici. Iată cum suna un anunț:

<< La 28 August va avea loc o luptă a lui Felix cu urșii >>

Alt afiș anunța că:

<<  Teatrul va fi acoperit  ca pânze,
peutru ca spectatorii să fie feriți de razele soarelui. >>

 Al treilea adăuga:

<< Dacă vremea va fi favorabilă >>






ANUNȚURI DIN RESTAURANTE SAU CÂRCIUMI




Pompei Vezuviu
Imagine din Pompei
  Via dell'Abondenza în 1931
În restaurantele sau cârciumile pompeiane consumatorii își scriau pe pereți mulțumirile sau nemulțumirile lor:

<< Să ajute zeii ca să fii si tu odată păcălit de minciunile tale,
după cum ne dai să bem apă în loc de vin >>

Tema vinului și a dragostei dă prilej la nenumărate inscripțiuni în proză și versuri și desemnuri în aceste localuri:

<< Sănătate celor care iubesc >>
<< Blestem celor care nu cunosc dragostea >>
<< De două ori blestemați cei care ne împiedică să iubim >>

Pompeianul își striga în gura mare dragostea lui :

<< Metha îl iubește pe Chrestus >>
<< Aemonius o iubește pe Anga >>

Citate din poeți celebri, zicători, împodobesc deasemenea acești pereți, la fel cum sim și astăzi prin loculurile de băutură din Germania sau Anglia.



CARTIERUL LUPANARELOR




Foarte numeroase sunt inscripțiile și picturile de pe zidurile lupanarelor. Amenințările polițienești sunt primul semn al destinației locuințelor din acest cartier:

<< Nu stați pe loc, circulați >>

Sau, ca în zilele noastre :

<<  Murdăria oprită >>

Se recurgea și la furia zeilor ca amenințare :

<< Răufăcătorii vor avea să sufere furia lui Jupiter >>

Pe zidurile caselor de tolerență sunt înscrise numele curtezenelor care pot fi găsite aici. Alături de nume e specificată și naționalitatea vânzătoarei de plăceri. Inscripția suna în felul următor:

<<  Cine scapă de mrejele arzătoarei orientale Zwyrinia,
este așteptată de frumusețea grecoacei Aegle
și de farmecul evreicei Maria >>

O inscripție mică, gravată pe zidul unei case mai modeste, a fost parcă o prezicere pentru sfârșitul acestui oraș :

<< Sodoma și Gomorra >>



PROPAGANDA ELECTORALĂ



Pompei
Imagine din Pompei
 Via dell'Abondenza astăzi
Luptele politice erau la pompeiani le fel de pătimașe ca și azi. Afișele de propagandă sunt înlocuite prin inscripțiuni abundente pe toate zidurile - între reclame, firme și chiar sub statuile zeilor. Lupta mare se dădea mai ales pentru cele două posturi mai însemnate ale orașului Pompei: duumvir și edil.
Aceleași reclame și promisiuni ca și în manifestele noastre electorale:

<< Alegeți-l pe Publius X. Y. duumvir (primar).
El este un om bun și de mare merit.
El vă va da pâine ieftină
 și va ține strâns legată punga orașului >>

Câteodată inscripția nu este decât o armă de luptă:

<<  Pe Vatia îl recomandă ca edil (director de poliție)...
numai pungașii >>

 Altă dată își bat joc de candidat:

<< Alegeți-l pe Claudius duumvir,
căci vi-l recomandă drăguța lui >>

Toate făgăduielile  erau făcute alegătorilor în litere mari și groase, dar se țineau tot atât de puțin ca și în zilele noastre.



RAFINAMENTUL COSMETICELOR ROMANE



Inscripție pe un zid
Un capitol foarte important din viața romanilor este cel al cosmeticelor. Femeile romane nu erau cu nimic mai înapoiate în arta "corijării naturii" decât femeile secolului nostru. Roșul de buze și fardul erau întrebuințate pe o scară tot atât de largă ca și azi. În locul cremei de obraz, romanele își preparau o cocă de pâine, amestecată cu lapte de măgăriță, cu care se ungeau noaptea și care le păstra pielea fragedă ș i viu colorată.
Părul blond, foarte modern, era preluat și pe atunci de la popoarele germanice. Foarte des procedau și romanele la decolorarea părului. Nu cunoșteau încă apa oxigenată; își ungeau însă părul cu un fel de alifie, îl expuneau apoi la soare și reușeau astfel să-l decoloreze.
Romanii se pricepeau de asemenea foarte bine în lucrările dentare. Înlocuiau în mod artistic dinți din fildeș și aur.
În măsuțele de toaletă găsite sub cenușă, s'a găsit un vast arsenal de alifii și uleiuri, cutioare și sticluțe, cuțitașe, pensete și multe alte obiecte de toaletă. Femeia bogată avea mai multe cosmetice și sclave, pe care le-am putea înlocui azi prin coafezele, maseuzele si manichiuristele noastre. E știut că și bărbații romani &dealt loadetei liar o importantA aproape tot atat de mare ea si femeile. Întrebunțau  farduri, creme și parfumuri și dădeau o mare îngrijire părului, pe care-l purtau iarna în cârlionți mai lungi,iar vara, din cauza căldurilor, îl tundeau mai scurt.



CĂRȚI DE VIZITĂ ORIGINALE



Vezuviu
Pâine de acum 2000 de ani
Tot zidurile orașului ne scot la  iveală și viața privată a romanilor. Saluturi, lingușiri și amabilități sunt înscrise pe pereți, alături de amenințări și injurii. Cărțile de vizită erau înlocuite prin astfel de inscripțiuni:

<< Sabinus a fost aci >>

Adesea este adăugată câte o drăgălășenie sau câte o răutate :

<< Samius îi dorește lui Cornelius să se spânzure >>

sau:

<< Pe Bercas să-l apuce amețelile >>

 Iată și o carte de vizită de condoleanțe:

<< Pyrhus își salută colegul din Chios.
Am auzit că ai murit; îmi pare rău. Drum bun ! >>

O altă carte de vizită suna astfel:

<< Cine nu mă invită la masă, este petru mine un barbar >>


Dacă nu v-am convins să alegeţi această destinaţie turistică - să ştiţi că o să revin şi cu alte idei. Dar dacă nu aveţi răbdare - puteţi căuta idei şi destinaţii de vacanţă last minute aici.



Sursa: articolul “Azi la fel ca acum 2000 de ani” – semnat dr. Lc. - publicat de revista “Ilustrațiunea română” -  numărul din  11 noiembrie 1931- citit în Biblioteca Digitală a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Farmecul Snagovului de altădată

Parcul şi lacul Snagov sunt unele dintre locurile cele mai frumoase şi mai frecventate din apropierea Bucureştiului. Ansamblul mănăstiresc de la Snagov, ctitorit de Neagoe Basarab, este un loc cu o istorie impresionantă. Legenda spune că aici ar fi fost îngropat sub o lespede Vlad Tepeş, după ce a fost ucis în anul 1476. 

Snagovul a devenit un loc de atracţie pentru bucureşteni abia pe la începutul secolului 20, după ce s-a realizat asanarea lacului. Vechea “baltă” s-a transformat într-o oglindă de apă curată, iar pe malurile ei Primăria Bucureştiului a amenajat un parc superb. Plaja şi Parcul Snagov au fost reamenajate la începutul anilor ’30 – inaugurarea acestora fiind făcuta în anul 1933 în prezenţa Regelui Carol al II-lea, a Voevodului Mihai şi a unor personalităţi de prim rang ale vremii dintre care amintesc doar pe Nicolae Iorga, pe Iuliu Maniu și pe Dem Dobrescu. Tot în anii ’30 Principele Nicolae a construit Palatul Snagov – construcţie extinsă mai apoi de Nicolae Ceauşescu. Extinderile şi amenajările au dat viaţă Snagovului. Dar - ca și în alte locuri - s-a şi pierdut ceva din farmecul de altădată. Tocmai despre Snagovul de dinaintea lucrărilor din anii ’30 ne vorbeşte un articol al revistei “Realitatea Ilustrată”, text publicat în 18 iulie 1929:

Snagov interbelic
Parcul şi lacul Snagov
“La douăzecişiopt de kilometri departe de Capitala noastră se întinde lacul Snagovului cu mânăstirea plină de amintiri istorice, cu păduri impozante-un colţ de rai ascuns după o cotitură a drumului ce duce spre Ploieşti. Puţini dintre locuitorii Capitalei care aleargă peste mări şi ţări în căutarea unui colţ de odihnă, nu bănuiesc că în preajma lor, la câţiva kilometri, natura darnică le-a hărăzit minuni de care nu se folosesc pentru că nu le cunosc şi pe care chiar dacă le-ar cunoaşte nu le-ar preţui poate îndeajuns, pentru că sunt ale noastre şi nu ale altora. Şi totuşi, Snagovul îşi răsfaţă pitorescul unei frumuseţi uluitoare, la câţiva paşi de Capitala Ţării în care mii şi zeci de mii de oameni pătimesc pentru că nu'şi pot permite luxul unei vilegiaturi costisitoare şi care bucuroşi ar petrece o zi de Duminică sau de sărbătoare într'un loc atât de apropiat şi atât de încântător. Dacă cineva şi-ar fi propus să amenajeze acest loc binecuvântat de Dumnezeu şi uitat multă vreme de oameni, desigur Snagovul ar fi devenit ceea ce sunt astăzi staţiunile de recreaţie şi de odihnă din preajma marilor centre europene. De ce ne-am minuna de “Wann Sea" Berlinului sau de împrejurimile altor capitale, măestrite mai mult de mâna omului decât de natură, când avem, în apropierea Bucureştilor noştri, minunatul şi încântătorul Snagov. 

Terasă pe malul lacului
De ce am pribegi pe meleaguri străine în admiraţia a tot ceea ce posedă alţii, când natura ne-a înzestrat cu mai mult decât au alţii? Este adevărat, că în ultima vreme, Snagovul a făcut obiectul unor serioase preocupări de amenajare; că există un grandios proiect care prevede între altele o linie de cale ferată electrică care să pună la îndemâna tuturor un bun şi ieftin mijloc de transport; că însăşi Înaltul Regent A. S. R. Principele Nicolae însoţit de Miniştrii a fost la faţa locului cercetând posibilităţile de realizare ale acestui plan.

Biserica Mănăstirii Snagov - 1929
O duminica petrecută la Snagov în tovărăşia unor prieteni, m'a făcut să străbat cei douăzecişiopt de kilometri în norul de praf atât de caracteristic
drumului care duce spre Ploieşti, în salturile unui vehicul modern, un automobil care, fără să vrea, mi-a sdruncinat într’atât măruntaiele încât am jurat că nu voi mai călători în viaţa mea decât cu trăsura bătrânească. Această împrejurare mi-a reamintit reflecţiile lui Alexandru Odobescu, despre civilizaţia care “născocind noi mijloace de comunicaţie i-a îngrădit libertatea de a străbate întinderea, oprindu-se unde vrea, cotind unde-i place, alergând când îl abate, odihnindu-se când se simte obosit !” Se plânge de poştalion şi de surugiu pe un drum bun - şoseaua noastră de astăzi care pe atunci era “ acea măiestrită şosea, care din grădina de la capul podului Mogoşoaia se întinde aţă pănă la bariera Ploieştilor şi care duce, drept ca glonţul, în trei patru ore, fără piedică, fără turburare, în Capitala judeţului dinspre munte”.

Biserica Mănăstirii Snagov - 1929
Odobescu, vizitând aceste minunate locuri, a scris “Câteva ore la Snagovun text în care își nota impresiile și în care e amintea căteva dintre amintirile istorice pe care le păstrează Mănăstirea cu acelaşi nume. lată cum descrie Odobescu, intrarea în păduricea care se găseşte şi astăzi în dreapta şoselei: “Într'adevăr, totul în preajmă era încântător; înalţi stejari, pătrunşi de luminele soarelui de vară, prezentau în bolţile răsfăţate, toată scara feţelor smarandului, de la frageda verdeaţă a mugurului până la negrul întunecat al tulpinii. O atmosferă de balsame răcoroase învia suflarea şi şoapta frunzelor, uşor clătinate de o lină adiere, se îngâna singură cu susurul greierilor ascunşi în frunziş. Prin acele locuri misterioase scăldate acum de razele amiezei, poştalionul meu înainta pe ţăcăneală; surugiul, spre a îndemna caii, învârtea uneori biciul a lene peste capul lor şi apoi le adresa, din când în când, cu glas domol, strigătul prelungit de: Hai, băieţi! Câţiva porumbei sălbatici, singuri stăpâni deocamdată ai acelor păduri, se răsfăţau pe drum şi când trăsura sosia aproape de dânşii, ei sburau mai departe, tot pe cale, şi îngânau astfel mersul nostru, până ce obosiţi de întrecere s'ascundeau în crăcile vecine".

Lăutari pe malul lacului Snagov - 1936
Între pădurile care străjuiesc locul impozant prin mărimea şi decorul în care odihneşte, se ridică istorica mânăstire a Snagovului, asupra căreia istoricii nu s'au pus de acord dacă a fost zidită în zilele lui Vlad Tepeş (1457) sau ale lui Vladislav Voevod (1443). În schimb se ştie destul de precis că la Snagov Matei Basarab a aşezat pe la 1645 prima tipografie în care mai târziu, pe la 1709, Antim al II-lea -  Mitropolitul Ţării - a tipărit mai multe cărţi bisericeşti în elineşte şi româneşte. Mai târziu Mânăstirea a fost transformată în penitenciar şi loc de surghiun pentru români. Aici din porunca lui Grigore Ghica a fost zugrumat postelnicul Constantin Cantacuzino.”

Sursa: articolul “Snagovul” - publicat în numărul din 18 iulie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” - răsfoită în Biblioteca Digitală a Bucureştilor

Citește mai mult... »