În
perioada interbelică, cele mai importante clădiri din Piața Victoriei, “socotită
mai mult început de Șosea decât sfârșit de Calea Victoriei”, erau Palatul
Funcționarilor Publici, Palatul Ministerul de Externe (găzduit de fosta
casă-palat a prințului Grigore Sturdza, cunoscut mai mult datorită poreclei
sale: “Beizadea-Vițel”) și Muzeul Zoologic (astăzi „Muzeul Național de Istorie
Naturală Grigore Antipa”). Palatul Ministerului de Externe – cunoscut de
bucureșteni și sub numele de “Palatul Sturdza de la Capul podului”- a
fost construit de prințul Grigore M. Sturdza
între anii 1897 și 1901 și a stârnit încă de la început senzație “atât prin
dimensiunile lui cât și prin exteriorul ce-i drept cam încărcat, dar care
resfrângea ceva din originalitatea proprietarului”.(1)
Câte
ceva despre istoria acestei împortante clădiri, dispărută azi, putem citi în
studiul “Din Bucureștii de altădată” publicat de George Potra în anul 1981: “Pe
partea dreaptă, între șos. Bonaparte - actualul bulevard Ilie Pintilie (notă:
azi b-dul Iancu de Hunedoara) și strada Duiliu Zamfirescu, se afla
una
dintre cele mai frumoase clădiri particulare din București, construită pe un
teren de circa zece mii de metri pătrați, cumpărat o parte de la Primărie și alta
de la diferiți mici proprietari printre care și pictorul N. Grigorescu care-l
primise în schimb din partea orașului pentru anumite tablouri, dintre care cel
mai important era Atacul de la Smârdan. Este vorba de casa-palat a prințului
Grigore Sturdza, zis și “Beizadea-Vițel”, pentru care a cheltuit o avere
fabuloasă pe vremurile acelea, aducând din străinătate arhitecți și meșteri
pricepuți și frumoase ornamente, mobilier rar și scump, candelabre și aplice
aurite, oglinzi venețiene etc. Chiar și cărămizile folosite au fost comandate
de o formă mai mare și fiecare din ele avea imprimată monograma prințului
proprietar. Legenda spune că, în vanitatea lui cea mare, a voit să acopere
palatul cu bani de aramă, dar nu i s-a îngăduit”.(2)
Palatul Ministerul de Externe pe o hartă a Bucureștiului din 1921 |
![]() |
Palatul Miniesterului de Externe |
Palatul
Ministerului de Externe a fost demolat la scurt timp după încheierea celui de
Al Doilea Război Mondial. Revista “Realitatea Ilustrată” consemna acest
eveniment în numărul din 1 – 14 august 1945: “Palatul, adus la ruină de bombardamentele aeriene, a constituit timp de vreo treizeci de ani,
centru politicii Balcanice, astfel că sub loviturile târnăcolului cade o casă
istorică”.(2) Prințul
Grigore Sturdza (n. 1821 – d. 1901) – fiul din prima căsătorie a
domnitorului Mihail Sturdza cu Elena Rosetti - a fost unul dintre cele mai pitorești
personaje ale României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După
desăvârșirea studiilor în străinătate – la Paris și Berlin – Grigore Sturdza a
urmat o carieră miltară. A fost general în armata otomană (cunoscut sub numele
de Muhlis Pașa) și a primit mai apoi același grad în armata Moldovei. În
ultimii ani ai vieții a fost deputat și senator în Parlamentul României.
![]() |
Grigore M. Sturdza caricatură de Nicolae Petrescu-Găină |
Porecla
de “Vițel” – care nu supăra deloc pe Prinț - se datora puterii
herculeane a lui Grigore Sturdza, “care isbutise
să ridice un bou în spate”. Prințul a ajuns la
această performanță ridicând “în puterea brațelor un
vițel luat de la țâța vacii, cu care se exercita zilnic, fără să simtă sporul
greutății”.(3)
Prințul
Sturdza a fost de altfel un adevărat “polisportiv”: “beizadea Vițel făcea atletism, era înotător de frunte, duelgiu. O vastă
cameră amenajată în locuința sa din Calea Victoriei, colț cu fosta stradă
Verde, era prevăzută și cu aparate pentru mlădierea degetelor de la mâini și de
la picioare."(1) Tot cu privire la calitățile de "polisportiv" ale prințului, George Costescu consemna: "Iar
porecla “Beizadea Vițel", dată prințului Grigore Sturdza,
venea din vorba ce ieșise despre deosebita lui putere muschiulară. Se spunea
că, de tânăr, începuse prin a face gimnastică și ridica de mai multe ori pe zi
un vițel care cu vremea ajunsese cogeamite plavanul, dar pe care Beizadeaua îl ridica
mereu cu aceeași ușurință. Ponosul acesta avea și o oarecare urmă de adevăr.
Lume destulă din București era în situația de a ști că în adevăr Beizadea
Grigore Sturdza făcea zilnic de câte două ori pe zi gimnastică și ridicări de
greutăți pe care puțini atleți se puteau încumeta să le facă. larna, ca
supliment al acelui program, făcea lupte greco-romane cu un amic al lui, George
San-Marin, cunoscut ca atlet de seamă, iar vara, la Constanța, pornea cu alt
prieten, căpitanul de călărași Alecu Vasiliu, de la terasa palatului lui de
lângă Hotelul Carol și se duceau înot la plaja ce era atunci sub viile dinspre
Agigea; acolo fumau o țigară, pe nisip, și reveneau tot înot acasă, căpitanul chiar
cu ochelarii neclintiți pe nas și la dus și la întors."(4)
Palatul Prințului Grigore M. Sturdza (Beizadea Vițel) și tramvaiul cu un cal ce ducea la Bufetul de la Șosea |
Palatul Ministerului de Externe |
Prințul
Grigore Ghica a fost și un adevărat prieten al teatrului și al slujitorilor
acestei arte. Actorii erau primiți la palatul prințului “cu multă
afabilitate și nici unul nu pleca nesatisfăcut”. O întâmplare
ne spune foarte multe despre această slăbiciune a prințului Ghica: “Într’un
rând, când Beizadeaua era în criză de bani, solicitat de o actriță a Teatrului
Național să cumpere o loje, Sturdza n’a stat mult pe gânduri, și-a scos un inel din deget și, cavaler, l-a oferit actriței – Aristizza
Romanescu – cerându-și scuze”.(2)
Palatul Sturdza |
Dărâmarea
din anul 1945 a Palatului Ministerului de Externe - construcție emblematică a
vechiului București - a ascuns într-un con de umbră și povestea destinului
prințului Grigore M. Ghica – un personaj pitoresc al Bucureștiului de altădată.
Palatul Sturdza în anul 1901 |
Surse:
(1)
Ioan Massoff – “Cu prilejul dărâmării Palatului
Sturdza dela Capul podului” – articol publicat în numărul din 1–14 august 1945
(1)
George Potra – “Din Bucureștii de altădată”
(3)
Gheorghe Brăescu – “Amintiri” – articol publicat în
numărul
din 1 septembrie 1936 al “Revistei Fundațiilor Regale”
(4) George
Costescu – “Bucureștii vechiului regat” – Editura “Universul”
1944