Se afișează postările cu eticheta Diverse. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Diverse. Afișați toate postările

Despre nudism şi naturism în anii '30

Modificarea moralei societăţii româneşti de la începutul secolului XX a fost una spectaculoasă. Dacă la începutul secolului simplu fapt ca o doamnă să se îmbrace cu pantaloni sau să fumeze în public erau considerate ca fiind extravaganţe indecente, în anii ’30 societatea românească – în special prin generaţiile tinere - adoptase deja tipare noi de comportament, mult mai liberale şi mai lipsite de prejudecăţi. În aceşti ani dezbaterile privind “problema sexualităţii” erau din ce în ce mai prezente în spaţiul public. Aşadar un articol despre nudism şi despre naturism era considerat unul cu totul inofensiv. Ce m-a surprins în acest articol? Descrierea unei experienţe pariziene precum şi ale unor precepte pe care le consideram proprii perioadei hippie de mai târziu. O să le regăsiţi şi poate că o să vă surprindă şi pe voi:




“S'a discutat atât de mult în jurul nudismului, încât nimic nu mai e nou şi totul e perimat. S'au format grupuri pro şi contra nudismului şi ca şi orice manifestare la început, nudismul a scandalizat pe unii şi pe alţii. Foarte puţini însă, au văzut lucrurile de aproape. Chestiunea merită să fie aprofundată.



În Germania a fost luată în serios şi am văzut realizari admirabile, în această directie. Buni organizatori, germanii n'au rămas mai prejos nici în convocarea unor întruniri nudiste, într'un cadru cât se poate de adecvat. În Franţa am văzut ceva foarte primitiv la Marsilia, o mica înjghebare în împrejurimile Nissei şi acum în urmă am fost invitată la “Sărbătoarea Soarelui", la Vilaine. Doctorul Durvile a reuşit să facă ceva foarte frumos în această localitate binecuvântată de Dumnezeu. Sărbătoarea e un mic omagiu adus Soarelui, care ne gratifică din belşug în ziua aceasta. Se dansează sub cerul liber. Se fac tablouri vivante, se formează grupuri plastice, se ridică un imn Soarelui, darnic şi cald, care bronzează trupurile şi întăreşte organismul; care înveseleşte şi luminează feţele cele mai întunecate.

Diferenţa între nudism şi naturism e mică; totuşi există o diferenţă! Nudiştii îşi cultivă mai mult trupul, pe când naturiştii acordă o mare importanţp spiritului. Nici unii nici alţii nu urmăresc un scop erotic. S'ar putea spune chiar că lipsa de pudoare, în viaţa aceasta colectivă, unde falsa ipocrizie a făcut loc francheţei, taie orice apetit sexual. Toţi formează o familie vastă, în care fratele, sora, părinţii şi copiii se arată aşa cum sunt, nedeformaţi de civilizaţie, “făra mănuşi" cum s'ar spune în limba lui Molière.


Întra’devăr, ce poate fi mai frumos ca nudul clasic al femeii, al bărbatului, al copilului? Numai îmbrăcămintea, invenţie drăceasca a croitorilor, perverteşte gândul cel mai curat, deschide orizonturi şi aţâţă poftele. Nudiştii se prăjesc în soare, fac exerciţii fizice sănătoase, mănâncă cu poftă şi dorm fără vise. La naturişti e altceva. Frecventez un cerc de naturişti, care au trăit până acum câteva luni într'o mică insulă, în apropiere de Nissa. Şeful grupului, Paul, poartă plete, umblă desculţ, în sandale, cu o toga ţesută de el. E un fel de apostol care predică distrugerea convenţionalismului. Ar vrea să reorganizeze societatea, să desfiinţeze cuvântul. Trăim într'o epocă în care se vorbeşte prea mult. Acum a pus stăpânire pe un castel părăsit la Meudon şi a adunat în jurul lui un număr destul de impozant de adepţi. Sunt studenţi, funcţionari, muncitori, oameni cu profesii libere, care vin să locuiască în castel, sau se mulţumesc să petreacă numai Duminica în parcul minunat al castelului, să mănânce la masa comună, fără faţă de masă şi fără forme: fructe şi legume, preparate de Paul si de femeia care trăieşte alături de el, fără nici o obligaţie legală şi fără nici un titlu. Femeia aceasta i-a dat şi doi copii: un băiat şi o fată! Ambii cresc, aproape goi, în mijlocul naturii şi se desvoltă intelectualiceşte şi trupeşte, normal, fără nici o influenţă străină. Citesc, fără să fi învăţat la şcoală, cântă, pictează, dansează şi lucrează, ajutând pe părinţii lor la ţesutul pânzelor, la facerea bucatelor şi la tăiatul lemnelor.


Dacă vrei să te recreiezi, cu drept cuvânt, de zgomotul vieţi pariziene, găseşti la Meudon odihna trupului şi a sufletului. În domeniul lui Paul nu trebuie să se găsească urmă de “stârv" cum numeşte el orice vietate ucisă, pentru a umple stomacul. Hrana în castel, e formată din legume crude, sau fierte, din fructe sau orez. Am mâncat adesea din prăjiturile sau bucatele lor şi nu m'am simţit deloc rău. Totul e chestie de obişnuinţă.

În România, în special, avem gusturi pervertite. Ne plac mâncărurile cele mai vătămătoare stomacului, piperate, acre, iuţi şi băuturile tari. O cură severă la castelul din Meudon ne-ar desintoxica, pregătindu-ne pentru o bâtrâneţe fără gută, fără dispepsii şi fără arterio-scleroză.” (articolul “Nudism şi naturalism –Aspecte pariziene – Sărbătoarea soarelui” – semnat Sarina Cassvan – publicat în săptămânalul “Ilustraţiunea Română” - numărul din 19 octombrie 1932 – răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor)



În România gusturile erau încă “pervertite”, dar nu atât de mult pe cât am crede. O să vă ofer în continuare câteva extrase din presa vremii care se refereră la acest “sensibil” subiect:“Moda picioarelor goale. A început sfioasă. Doar “câteva excentrice" care nu sau sfiit să parcurgă calea Victoriei în numele higienei şi al unui început de nudism care are avantajul ca poate fi tolerat chiar aşa, în combaterea rochilor scurte. Vom avea, aşadar, pe Bulevard, calea Victoriei, Lipscani, Smârdan, o expoziţie permanentă şi ambulantă de picioare groase, slabe, albe, galbene, negre, o infinită gamă care va absorbi atenţia acelora care până cum admirau faţa sau corpul elegantelor noastre. Un progres au un simptom bolnăvicios?” (“Ilustraţiunea Română” – 24 iunie 1931)

“Techirghiolul se compune din patru plaje, care de care mai frumoase dintre care amintim Plajele Oficiului Naţional de Educaţie Fizică separate pentru bărbaţi şi femei, unde respectând toate regulele decenţei, se poate practica „nudismul" care a dat rezultate terapeutice atât de cunoscute.” (“Gazeta Ilustrată” din luna mai 1934  –articolul “La mare, la Techirghiol” )

“Dar prietenul meu, surâzând ştrengăreşte, vrea să-mi arate altceva. Într'adevăr la vreo 3—400 m. pe malul Limanului, nămolul probabil că are calităţi miraculoase pentru sănătate. Aici bolnavii şi bolnavele uită să uzeze de îmbrăcăminte, şi aşa, în costumele lui Adam şi Eva, se simt minunat, îmi închipui că nămolul ar putea să le strice costumele de baie, şi de aceea, spiritul practic al economiei şterge orice jenă.” ( “Universul Literar” din 17 septembrie 1938 - articolul “Vâlcovul - Veneţia României” semnat Serafim Cadan)


Citește mai mult... »

File din cartea vrăjilor

Practicarea diferitelor forme de magie nu este, așa cum am putea fi tentați să credem, proprie societăților înapoiate din punct de vedere educațional. Toate  “ingredientele” necesare pentru dobândirea “cunostințelor” sau pentru practicarea diferitelor forme de magie sunt disponibile în mai toate librariile și “magazinele specializate” din întreaga lume. Tendința oamenilor de a îmbrățișa practicile magiei era proprie și societății interbelice și despre o “carte de specialitate”  care circula în acea epocă o să vă vorbesc astăzi. După cum v-am obișnuit însă, o să o fac prin intermediul unui articol apărut în luna iulie a anului 1935 în săptămânalul “Realitatea Ilustrată”. Articolul “Cartea magică” reproduce “câteva din ciudatele remedii, pe care le prescrie "Biblia Vrăjilor" – o carte publicată de un anume George Hohman în anul 1820 și care se bazează pe scrierile călugărului Albertus Magnus, renumit  vrăjitor din Evul Mediu. Precizez că reproduc descrierea acestor practici doar pentru a vă satisface curiozitatea. Nu vă recomand însă să încercați puterea acestor vrăji. În primul rând pentru că vă va fi greu să faceți rost de “ingredientele” necesare: pui de catâr, inimă de şoarece de câmp sau ochiul drept al unui lup. Dar nu numai din această cauză…

George Hohman - Albertus Magnus

FARMECE, RITURI MAGICE, DESCÂNTECE Şl TALISMANE
PENTRU ÎNDEPĂRTAREA TUTUROR RELELOR :

Pentru înălbirea unui cal negru:

Apa în care a fost fiert un pui de catâr înălbeşte calul negru, dacă este  frecat sau spălat cu ea.”

Pentru durerea de dinţi:

Scoateţi o mică brazdă de iarbă, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, mai înainte de-a vă fi spălat, suflaţi asupra ei de trei ori şi puneţi-o la loc, întocmai cum a fost mai înainte.

Pentru a ţinti bine:


Luaţi inima unui şoarece de câmp şi puneţi o bucăţică din ea între glonte şi praful de puşcă; fiecare împuşcătură va merge apoi în plin. În vreme ce încărcaţi puşca, trebuie pomenită Sfânta Treime şi veţi avea grijă să nu isprăviţi cu pronunţarea cuvintelor,  mai înainte de-a fi încărcat.”

George Hohman - Albertus Magnus

Pentru câştigarea unui proces:


Spuneţi: M'am dus înaintea casei judecătorului, şi la fereastra lui au apărut trei morţi : unul n'avea limbă, altul n'avea plămâni, iar al treilea era mut şi orb. Dacă vă duceţi după aceste cuvinte înaintea judecătorului, acesta nu va mai avea nici o putere împotriva dvs.”

Pentru a face un câine să rămână pe lângă casă:

“Scurgeţi câteva picături de sânge dintr'un deget, daţi-l câinelui să-l mănânce în ceva şi puteţi fi siguri că va rămânea. Sau sgâriaţi cele patru colţuri ale mesei la suprafaţă. Mâncaţi întotdeauna cu cuţitul cu care aţi făcut sgârieturile şi daţi apoi câinelui rămăşiţele.”

O vrajă împotriva câinilor răi:

Acela care poartă o inimă de câine în partea stângă, nu va fi lătrat de niciunul din aceste animale; toţi sunt muţi faţă de el.”

Pentru îndepărtarea unei dureri:

Luaţi fâşia de pânză cu care a fost pansată o rană şi puneţi-o în apa ce pare a avea o pojghiţă de cocleală; dar aveţi grijă să nu împrăştiaţi cocleala, decât atunci când nu vă mai temeţi de durere.”


George Hohman - Albertus Magnus

Pentru confecţionarea unei vergele de rabdomant:

“În prima noapte de Crăciun, între ora 11 şi 12, s'a rupeți o cracă tânără, numai de un an, către soare-răsare, în numele sfintei treimi. Când întrebuinţaţi nuiaua la căutarea aurului, a ferului sau a apei, veţi proceda în modul următor: luaţi nuiaua care trebue să fie bifurcată ţinând în câte o mână fiecare din cele două ramificaţii, în aşa fel încât partea groasă să stea în sus; dacă această ultimă parte se lasă spre pământ, puteţi fi siguri că acolo se găseşte ceea ce căutaţi. În tot acest timp trebue să spuneţi următoarele : Arhanghele Gavril, te rog în numele lui Dumnezeu cel Atotputernic, să-mi arăţi dacă este apă aici sau nu ! Procedeul acesta se repetă de trei ori.

Pentru îndepărtarea durerilor și pentru vindecarea rănilor cu trei nuiele:

Cu aceste nuiele şi cu sângele lui Christ îndepărtez durerea şi puroiul. Trebuie să tăiaţi o bucăţică dintr'o ramură tânără, către răsăritul soarelui, rupând-o apoi în trei; frecaţi cu ele rana, începând cu aceea care v'a căzut mai întâi în mâna dreaptă şi repetaţi cuvintele de mai sus, de trei ori; apoi înfăşuraţi beţişoarele într'o bucată de hârtie albă şi puneţi-le la un loc cald.”

Un bun remediu pentru ulcere, excrescențe și alte boale:

Rădăcina de gherghină pusă pe gât, vindecă ulcerele apărute aici; este bună pentru vătămăturile creerului, vindecă negii, dacă sucul ei este fiert cu miere şi apă de băut; împrospătează şi vindecă plămânii, dând o respiraţie parfumată. Dacă e sădită într'o vie, într'o grădină sau într'un câmp, creşte abundentă. Rădăcina este bună pentru acei cari vor să planteze viţă, sau să cultive pomi. Copiii mici cari o poartă la gât sunt blânzi, iubesc frumosul şi devin veseli.”

Pentru a ne pune la adăpost de neșansă:

Dacă vă coaseţi în mâneca dreaptă, ochiul drept al unui lup, totul vă va merge din plin.

Diferite remedii:

Pierderile la cărţi pot fi prevenite legându-vă o inimă de liliac de braţul drept, cu o aţă roşie. Pomii legaţi cu fire de aţă roşie iau asupra lor răceala unui bolnav. O mână de mort trecută peste un semn din naştere, îl face să dispară.

Un ou fiert în apă de ploaie, adunată înainte de răsăritul soarelui şi lăsat apoi să fie mâncat de furnici, va împiedeca pe o persoană bolnavă de-a se prăpădi.”

George Hohman - Albertus Magnus

Pentru amuțirea bârfelilor:

Planta heliotrop sau floarea soarelui au proprietăţi minunate dacă se culeg în Zodia Leului, în luna lui August şi sunt înfăşurate într'o frunză de dafin. Dacă o persoană o poartă apoi asupra sa, nu va mai auzi decât lucruri plăcute ; iar dacă s'a comis vreun furt prin preajma sa şi se culcă cu planta sub cap, va vedea peste noapte chipul celui care l-a făptuit. Dacă e pusă într'un loc unde se adună multe femei, într'o biserică de pildă şi dacă una dintre ele şi-a pierdut cinstea, vinovata nu se mai poate mişca de pe locul acela, decât trasă de cineva. Minunea aceasta a fost dovedită.”

Pentru tuberculoză:

“Îţi ordon să ieşi din os în carne, din carne în piele şi din piele în lumea largă, (repetaţi aceasta de trei ori).”

Pentru îndepărtarea tusei măgărești:

Tăiaţi trei bucle din părul unui copil, care nu şi-a văzut niciodată tatăl şi atârnaţi-le de gâtul copilului care suferă de tuse măgărească, înfăşurate într'o bucată de pânză neînălbită. Aţa cu care este legat părul trebuie să fie deasemeni neînălbită.”

Un paragraf miraculos din cartea lui Albertus Magnus:

Unde ni se spune că dacă prefaceţi o broască mare în cenuşe şi puneţi cenuşa în apă, părul cade de pe orice parte a corpului, unsă cu acest amestec, și nu va mai crește.”

George Hohman - Albertus Magnus

Pentru îndepărtarea frigurilor:

Scrieţi pe un petec de hârtie cuvintele de mai jos  şi înfăşuraţi apoi biletul într'o frunză lată de platan, apoi legaţi-l de buricul celui care suferă de febră repetând:

Potmat Sineat
Potmat Sineat
Potmat Sineat

Pentru vindecarea căldurilor rele:

Scrieţi succesiunea de litere de mai jos, coaseţi hârtia într'un petec de pânză şi ţineţi-o la gât, până când vă trece febra:

Abaxa Catabax
Abaxa Catabax
Abaxa Cataba
Abaxa Catab
Abaxa Cata
Abaxa Cat
Abaxa Ca
Abaxa C
Abaxa
Abax
Aba
Ab
A

Pentru îndepărtarea negilor:
Frigeţi picioare de pui şi frecaţi negii cu ele; apoi îngropaţi-le sub uluci.”

Sursa: Articolul “Cartea magică” publicat în numărul din 10 iulie 1935 al revistei  “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »

Hipnotismul în slujba sufletului şi a frumuseţii

Prima jumătate a secolului al XX-le a fost perioada în care hipnoza a început să se impună ca fiind un mijloc alternativ de terapie a sufletului. Practicată încă de acum 3000 de ani de doctorii egipteni sau cu multe secole în urma de magii Persiei, de fakirii hinduşi sau de yoghinii indieni, hipnoterapia a devenit cu adevărat o ştiinţă abia în anul 1884 odată cu publicarea de către doctorul francez Hipolyte-Marie Bernheim a studiului “Sugestia în stare hipnotică şi starea de veghe”. Deşi acceptată cu greu la început, hipnoterapia a fost acceptată în timp de savanţi de renume dintre care amintesc doar pe Freud, Pavlov , Broca sau Prince ca fiind o metodă alternativă de tratare a bolnavilor. Astăzi hipnoterapia începe să fie utilizată din ce în ce mai intensiv în întreaga lume. Vrei să îţi schimbi comportamentul? Vrei să te lasi de fumat? Vrei poate să îţi vindeci acrofobia? Hipnoterapia poate fi astăzi o soluţie…

Hipolyte-Marie Bernheim
Iată cum erau prezentate succesele noii ştiinţe în presa românească a anului 1929: “Publicul se deprinsese să "vadă pe scenă, experienţele de hipnotizm practicate de diverşii profesori în ştiinţe oculte". Parte din ele erau trucuri practicate de oameni abili, care făcuseră o meserie din aceste exhibiţii. Puţini la număr ştiau că în clinicile din străinătate şi chiar la noi în ţară, medici cu renume, lucrează pe acest teren şi au ajuns la rezultate fericite. Au ridicat hipnotizmul la rangul de ştiinţă, numai prin munca şi perseverenţa lor. Nenumărate sunt cazurile de vindecare în tratarea bolilor nervoase prin hipnoză, atunci când tratamentul lor prin medicamente n'a dat nici un rezultat. Dacă am porni de la teoria unui medic german, care a susţinut că ‹‹minciuna››; este o boală nervoasă şi că prin hipnoză se vindecă, am putea marca încă un aport considerabil adus în domeniul medical.

Şedinţă de hipnoterapie
Hipnotizmul a adus reale servicii şi criminalogiei. Adevărat este că în multe cazuri mediul în somnul hipnotic a indus în eroare autorităţile; dar aceste cazuri izolate n'au descurajat pe cercetători. Profesorul psiholog Dr. Leopold Thoma, a pornit de la premiza că faţa este oglinda sufletului. Orice stare sufletească imprimă pe obraz urmele ei. Mulţumirea sufletească se reflectează pe faţa omului, supărarea la fel lăsând urmele bătrâneţei.”


PRIMUL CAZ

“O tânără fată a cunoscut un domn pe care'l iubea mult şi cu care se logodi. Amândoi erau foarte fericiţi. Logodnicul moare într’un accident. Fata nu’şi mai găsea liniştea, nici odihna cu toate că nu'i lipsea nimic. Începuse să se ofilească -  faţa căpăta creţuri din ce în ce mai accentuate. A fost supusă unui tratament hipnotic.

Figura No. 1 ne arată pacienta în momentul adormirei: pe faţa ei se poate lesne vedea urmele unei adânci suferinţe.
 
Mediu adormit
Dr. Thoma adoarme un mediu

Figura No. 2 ne-o prezintă în momentul trezirei din somnul hipnotic. Câtă schimbare, mulţumire desăvărşită, faţa descongestionată.”

Treazire din hipnoza
După deşteptare

AL DOILEA CAZ

Înainte de hipnoză
“După o durere mare o fată tânără, îmbătrânită înainte de vreme, supusă tratamentului hypnotic. Priviţi rezultatele:

Dupa hipnoză

TRATAMENTE  PENTRU  “ARANJAREA SUFLETULUI” 

“Dar ceva mai mult: nu numai că se întineresc feţele prin acest tratament, dar se modifică sufletul. Cum în Anglia copiii sunt supuşi unei operaţiuni pentru extirparea apendicelui se prea poate ca în viitor să fie supuşi unui tratament hypnotic pentru “aranjarea sufletului”. Vom ajunge a forma sufletele în laborator şi atunci desigur că omenirea va fi mai bună şi va ajunge la forme mai perfecte. Privit pe vremuri cu neîncredere, astăzi hipnotismul, a ajuns un factor de care medicina ţine seama atât în ceia ce priveşte psihiatria şi mai ales cu privire la rezultatele practice demonstrative, care l'au aşezat în rândul celor mai însemnate cuceriri ale ştiinţei moderne. Nu va trece multă vreme şi el va atinge ţeluri nebănuite până în present. În nenumărate facultăti şi laboratorii speciale, se lucrează pe acest tărâm de aproape un deceniu; iar literatura privitoare la această ştiinţă sporeşte pe zi ce trece.”


Sursa: articolul “Hipnotismul în slujba sufletului şi a frumuseţii” – semnat Alfred – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 14 noiembrie 1929 - citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Din lumea teatrului de altădată

Obiceiurile existente într-o societate la un moment dat pot să devină în timp curiozități pentru generațiile următoare. Lumea teatrului românesc nu a fost nici ea scutită de asemenea moravuri pe care astăzi le-am putea considera ca fiind ciudate. Cu ajutorul omului de teatru Ioan Massoff și al unui articol publicat de el în 15 august 1939 în revista “Realitatea Ilustrată” vom devoala câteva dintre aceste uitate… “Curiozități din lumea teatrului”:

CÂND SE TRĂGEA CU TUNUL

“Nu e vorba de nici o exagerare. La Teatrul din Craiova a dăinuit acest obicei de pe vremea lui Theodorini. De câte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau astfel că în seara aceea vor apărea pe scenă fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. Bine’nțeles că nu aduceau în curtea teatrului chiar tunuri; în realitate era vorba de două piulițe care se umpleau cu iarbă de pușcă și, cu ajutorul unei lumânări pusă în vârful unui băț, se aprindea iarba de pușcă. Piulițele mai aveau câte un dop mare de lemn la gură. Sgomotul stârnit era o adevărată salvă de tun.”



CU TRĂSURA LA SCARĂ

“La Iași, vechiul teatru – așa zisul Teatru de varietăți” - era înghesuit și nu avea piață, așa că la ieșirea de la reprezentație era mare înghesuială. Boierii, veniți cu trăsuri, nu înțelegeau că trebuie să se ducă și să ia trăsura dintr-un anumit loc, ci pretindeau să tragă vizitiul la scară. Toate bune, numai că nici nu vroiau să aștepte prea mult, astfel că vizitii se înghesuiau, fiecare doritor să-și servească stăpânul mai repede pentru ca acesta să nu aștepte prea mult. Neexistând pe vremea aceea garderobă – suntem pe la 1845 – boierii veneau însoțiți și de slugi care țineau hainele. În înghesuiala trăsurilor se amestecau și slugile, care apucau caii de căpestre și începeau să injure. Și, deseori, era nevoie de intervenția poliției, căci era bătaie în toată regula între slugi și vizitii. Câteodată se băgau și stăpânii și atunci țigănia se întețea…”.



BILETELE LA CONTROL!!!

Cei din lumea zisă mare se simțeau ofensați dacă la intrarea în teatru li se cereau biletele la control. Nu că nu își cumpărau bilete și că voiau să intre prin fraudă. Bilete își cumpărau, dar nu le arătau în ruptul capului: voiau să fie crezuți pe cuvânt. Și într’adevăr, controlorii salutau pe acești spectatori simandicoși care se duceau de-a dreptul la locuri. Lucrul acesta a durat până la venirea lui I. L. Caragiale la direcția Teatrului Național. Caragiale, pornit pe reforme, cunoscând meteahna boierilor, a dat dispoziții șefului controlor: ‹‹Dumnezeu să vie și nu-l lași fără bilet!››. Șeful controlor – în speță fostul actor și prieten al lui Caragiale, Vasilache Siderescu - și-a muștruluit în sensul acesta oamenii.Seara își face apariția și dă să intre de-a dreptul unul San-Marius, matahală de om, care zice-se luptase ‹‹mascat›› la circ. Controlorul fuge după el:
- Biletul, vă rog!
- Ce vrei, domnule?
- Biletul!
- Care bilet?
- Biletul de intrare.
- Nu mă cunoști?
- Ba da.
- Atunci?
- Așa e ordinul!
- Dute’n… cu ăla de ți-a dat ordinul!



Și San-Marius a luat-o spre garderobă. Controlorul s’a dus să raporteze șefului. Vasilache Siderescu revoltat întreabă:
- Care-i ăla?
- Uite, ăla spătosu!
Siderescu ajunge pe San-Marius din urmă și, fără multă vorbă, îi plesnește două palme. Când și-a dat seama pe cine pălmuise, șeful controlor a rămas trăsnit. Dar San-Marius, foarte calm, uitându-se la slăbănogul care îl pălmuise, îl întrebă disprețuitor:
- Dumneata n’ai vreo rudă, vreo cunoștință?
- De ce?
- Ca să mi-l trimiți aici să-i dau palmele înapoi. Dumitale dacă ți le dau mi-e teamă că te omor.
Când a aflat cum stau lucrurile, Caragiale a renunțat la proiectata reformă. Și, cu timpul, ‹‹boierii›› au început, fără să se revolte, să arate biletele de intrare.


DARURI ÎN BANI

A fost o epocă nu prea lungă – fericită epocă vor spune actorii – când publicul recunoscător interpreților nu se mulțumeau numai să aplaude, ci asvârleau cu bani pe scenă. Ba sut cazuri, mai rare ce-i drept, când unii actori – în special străini – s’au ales cu câte o pungă plină cu aur. Cu timpul aceasă primire a dispărut. Publicul românesc a ales calea de mijloc: nici nu oferă bani, dar nici nu fluieră.


DOAMNELE NU MERG LA STALURI

„Asta mai mult la Iași. Până pe la 1875 doamnele nu veneau la staluri, socotind aceasta ca fiind un lucru înjositor. La staluri nu se duceau decât femeile de rând, nu cucoanele din lumea mare care ocupau numai lojele. Când cucoanele s’au hotărât să se coboare în staluri, faptul a însemnat o mică revoluție.”
Dar acest lucru a adus o altă belea: cucoanele nu își scoteau pentru nimic în lume pălăriile din cap. Nu trebuie uitat că în acea vreme acoperămintele capetelor erau deosebit de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. Elegantele dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la modă asistau la o reprezentaţie care ar putea fi asemuită azi cu “teatrul radiofonic” pentru că nu puteau să vadă sub nici o formă scena. Rezolvarea aceste mari probleme a fost ea în sine o mare problemă. Citiți despre aceasta articolul:




Citește mai mult... »

Istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub directiunea I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:

Ordin poliţienesc

"Pe vremea lui Vodă Barbu Stirbei era holeră în Bucureşti. Poliţia lipise pe ziduri următorul ordin: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor cari se întorc după zece ceasuri din noapte acasă, să nu cânte pe drum nici să nu facă sgomot.» Ce avea a face sgomotul cu holera, nu se ştie, dar poliţia ordonase aşa. Într'o noapte câţiva tineri, cam turtiţi, se întorceau de la o cârciumă cântând pe stradă. Era pe la 12 noaptea. Gardistul le ţine drumul. «Cum, domnilor? N'aţi citit porunca? Cine se întoarce acasă după zece noaptea nu are dreptul să cânte!» — «Am citit!» zise unul mai isteţ «dar noi nu ne întoarcem acasă; noi mergem într'altă cârciumă.» Acest răspuns neaşteptat a zăpăcit pe gardist. Tinerii au plecat în pace. A doua zi însă ordinul poliţiei era schimbat: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor să nu facă sgomot şi să nu cânte pe drum după zece ceasuri noaptea, ori se întorc acasă ori nu se întorc!»"(“Vatra” – 1 mai 1894)


Un dar împărţit

"Un boier de peste Olt veni într'o zi în Bucureşti şi ceru să intre la Vodă, la Matei Basarabul. Ţara pe acele vremuri gemea de greci, care jefuiau fără de milă poporul. Însuşi marele Domn nu se putea scutura de ei. La uşa iatacului domnesc stătea de pază un căpitan grec.
- Vrei să intri la Vodă?
- Vreau.
- Bine. Dar numai aşa te las să intri, dacă împărţi pe din două cu mine darurile ce vei primi de la Vodă.
Chiar în palatul domnesc se jefuia lumea. Nimeni nu intra şi nu ieşea de la Vodă, fără ca să nu-şi împartă punga cu aceşti hoţi. Vodă ştia, dar n'avea ce să facă. Boierul intră la Vodă. Când era să iasă, el se rugă de Domn să-i dea două palme. Domnul s-a mirat, stăruind însă boierul, îi făcu pe voie. Afară la uşă, grecul îl prinse de haină.
- Ei, ce-i? Împărţim?
- Împărţim.
Atunci boierul trase o palmă Grecului, de se duse învârtindu-se şi se isbi de un perete. S'a făcut sgomot mare. S'adunară soldaţii. În urmă iesi şi Vodă.
- Ce-i aici?
- Măria-Ta, boierul ăsta mi-a dat o palmă aşa din senin, mie, care păzesc viaţa Măriei-Tale.
- Aşa-I, Măria-Ta. Ne-a fost vorba să împărţim darul Măriei-Tale, căci altfel nu mă lăsa înăuntru. MăriaTa mi-ai dat două palme, şi eu după bună dreptate, am dat una căpitanului.
Vodă încreţi fruntea.
- Dacă e vorba de împărţeală, eu nu mă amestec.
Vodă se retrase, olteanul plecă, iar Grecul rămase cu palma." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Grigorie Ghica şi sfântul Grigorie


"Grigorie Ghica Vodă trăia despărţit de Doamnă-sa, Marghioala, fiica domnului Hangerliu. Poporul ştia pe Vodă că e religios. Un biet negustor mai cu dare de mână, pus la cale de vreunii din partidul care protegia pe Doamna, ceru într'o zi audienţă la Vodă. Era chiar ziua sfântului Grigorie, onomastica lui Vodă.
- Ce vorbă ai să-mi spui, creştine?
Negustorul răspunse:
- Am venit şi noi ca toată lumea să poftim Măriei Tale, să trăieşti mulţi ani şi să vă spun, că astănoapte am visat un vis grozav.
- E, ce vis, creştine?
- Mi s'a arătat sfantul marele ierarh Grigorie, de-ţi lua ochii şi-mi ziseȘ ‹‹Scoală, jupân Lascarache şi du-te la Vodă şi spune-i se ierte în ziua de astăzi pe doamna Marghioala, dacă voieşte să fie blagoslovii de mine, iar de nu, rău îi va merge!›› Şi m’am sculat Măria-Ta, tremurând, şi am venit şi ţi-am spus că nu e bine să domneşti fără să ai pe Doamna pe lângă Măria-Ta. Vodă a înţeles că negustorul e pus la cale. Ii răspunse scurt:
- Bine, jupân Lascarache. Du-te la baş-ciohodar şi cheamă-l aici, să-ţi trimit prin el un bacşiş.
Ce bacşiş! Când a ajuns negustorul la scară, rogojina era întinsă şi baş-ciohodarul sta cu băţul în mână. Negustorul a primit la talpă 25 de lovituri; s'adunase lumea şi râdea.
- Aşa, jupân Lascarache. Ți-a trimis Vodă bacşiş! Ca de altă dată să-ţi vezi de prăvălie şi să nu mai stai de vorbă cu archierei de cel mari ca sfântul Grigorie!" (“Vatra” – 15 februarie 1894)

  
Kiseleff si Mehedinţeanul


"În vara anului 1831 isbucnise holera în Bucureşti; se închiseră toate barierele de un cordon militar. Kiseleff, puternicul stăpânitor de atunci al Munteniei, ieşise într'o zi să se plimbe cu droşca. A umblat pe la Herestrău, pe la Floreasca şi se întoarse pe altă cale spre Bucureşti. La barieră, sentinela - un mehedinţean - se puse cu puşca în drumul lui Kiselef.
- Nazat, că dau foc!
Kiseleff să ridică în droşcă.
- Eu sunt generalul Kiseleff.
- Poţi să fii. Du-te la căprarul cordonului şi adă-mi hârtie că poţi trece. Generalul se scoborî jos, scoase un napoleon şi'l întinse soldatului:
- Iacă, frate, bacşiş, lasă-mă să trec.
Mehedinţeanul plecă puşca şi zise blând:
- Excelenţă, e holeră în oraş, nu pot pune mâna pe bani. Dacă vrei să mă cinsteşti, aruncă-mi-i, căci din mână n'am voie să-i iau.
Kiseleff aruncă napoleonul. Soldatul puse piciorul pe galben, ca să-l ia în stăpânire, apoi întinse puşca:
- Îndărăt, generale, că trag foc.
- Dar bine, bre, ţi-am dat bacşiş.
- Îndărăt, generale!
Şi soldatul a tras cocoşul şi-a pus arma la ochi. Generalul a trebuit să se întoarcă. Ajuns pe altă cale în Bucureşti, Kiseleff a poruncit să se afle numele soldatului, căruia i-a mai dat doi napoleoni şi l'a făcut căprar, pentru farsa ce i-a jucat'o." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Logofătul și cafeaua

"Cel dintâi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutul. El a fost trimis de Vodă la Constantinopol, ca să închine Moldova turcilor. Stând cu vizirul la masă, i s'a adus cafea. Tăutu nu'şi putea da cu socoteală ce băutură e asta, aşa neagră, şi nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea, că vizirul nu'şi bea cafeaua - vizirul aştepta să se mai răcească – și credea că Vizirul aşteaptă ca Tăutul să închine şi să bea înainte, ca oaspe ce era. Tăutul ridică ceaşca şi strigând: «Trăiască Măria Sa, Împăratul», de-te cafeaua pe gât dintr'o sorbitură. Deodată sări în picioare, ars pe gât de cafea, şi strigă cât îl ţinură plă mânii: «Trăiască Împăratul şi Vizirul». El a strigat, fiindcă nu mai putea de arsură. Vizirul a rămas cu gura căscată, auzindu-l închinând cu glas aşa de tare. Bietul logofăt şi-o fi adus aminte multă vreme de «băutură Turcului»." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)




Citește mai mult... »