Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările

Cei mai frumoşi ani…

Vă propun un joc început mai demult pe paginile blogului. Şi vă provoc şi pe voi, stimate doamne şi domniţe ale anului 2018 să vă jucati puţin împreună cu mine, răspunzând la o întrebare delicată şi uşor indiscretă:  “Care sunt cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei?” Pentru că vreau să vă ajut, transcriu aici câteva dintre răspunsurile date de doamne şi de domnişoare curajoase în anul 1906, păreri exprimate în cadrul rubricii “Anchetele revistei Moda Nouă Ilustrată” (numerele din 20 mai şi 5 iunie). În ce constă jocul? O să “amestec”  răspunsurile şi comentariile voastre cu cele date acum un veac de străbunicele noastre. Nu atât de demodate pe cât am fi tentaţi să credem… Pentru culoare, o să presar prin articol fotografii ale cititoarelor revistei “Moda nouă ilustrată”. Și tot pentru culoare o să păstrez și ortografia originală a textelor:

 D-şoara Lilli, cu o dulce dragoste, Loco:

D-şoara Aurora 
Minoescu - Caracal
“Deşi am fost condamnată de soartă încă din leagăn, deşi ca copil şi ca fată tânără am avut şi am numai decepţii, cred totuşi că cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei, sunt acei petrecuţi între adevăraţii părinţi şi între fraţi cari se iubesc. E viaţa cea mai fără de grije, sunt zilele cele mai frumoase; neapărat; încă fără experienţă crezi că tot ce zboară se mănâncă, nu cunoşti încă lumea cu toate decepţiile ei, aştepţi ziua de mâine spre a petrece şi mai mult şi toate astea până realitatea le ia locul. Îţi făureşti visuri şi idealuri, ai numai grija petrecerilor şi a persoanei tale. Oricât de bine ar fi ca măritată, când îţi cunoşti menirea pe pământ, pentru o adevărată soţie şi mamă nu pot lipsi grijile celor cari te înconjoară şi îi iubeşti. Frumoşi sunt şi anii aceştia, nu pot fi însă comparaţi cu anii fericiţi ai adolescenţei.”

D-şoara Vanilia de la Putna:

Cecile Schwartz
 Roşiorii de Vede
“Cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei sunt la 30 de ani. De ce? Pentru că pentru orişice femeie la vârsta de 30 de ani e mijlocul vieţii, e treapta cea mai de sus urcată; ajunsă acolo, stă sus şi mândră priveşte în trecut şi se judecă singură, având mintea bine coaptă şi dându’şi seama de drepturile ei, servindu-se şi de frumuseţea ce i-a hărăzit-o natura; însă dela 30 ani în sus începe a scoborâ treptele una câte una până la sfârşit, timp în care e cuprinsă de regretul tinereţii. Însă mai putem zice că cei mai frumoşi ani pot fi şi anii copilăriei până în momentul când faci primul pas al căsătoriei. Conchid că la anii tinereţelor trăim cu speranţa viitorului şi la bătrâneţe cu amintire trecutului.”

D-şoara Myrita-Palmo, Roman:

D-şoara Elena
Drăgulescu - Loco
“Deşi sunt tânără şi încă necăsătorită, nu pot răspunde cu exactitate la această întrebare; totuşi, după părerea mea, cred că cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei sunt atunci când e căsătorită şi trăeşte într’o armonie perfectă. Ce e mai plăcut să vezi decât o pereche tânără care se iubeşte sincer şi e model de virtute? Cu ce plăcere atunci îşi aşteaptă soţia pe bărbatul ei iubitor, cu caracter frumos, bun şi blând! El la rându’i cu ce iubire şi dragoste o înconjoară pe drăgălaşa’i soţie. Nu e nimic mai plăcut de văzut, decât intimitatea unor soţi cari se iubesc şi sunt credincioşi unul altuia.Nu vorbesc decât de acei cari se iubesc şi sunt de o credinţă sfântă unul altuia.Cât priveşte de restul ce trăesc numai în certuri şi necazuri, din diferite cauze, aş fi de idee că, pentru acele femei, cei mai frumoşi ani ai vieţii lor au fost numai acei pe cari le-au trăit la părinţi. Căci oricât de săraci ar fi părinţii, ei veghează cu iubire asupra copiilor şi-i cresc în speranţe înalte, dar la urmă soarta decide destinul fiecăreia: unora le dă prea multă fericire, altora de loc.”

D-na Gavrilescu
Vaslui
Brunetele cu ochi de foc, Odobeşti:

“Anii cei mai frumoşi din viaţa femeei este când suntem domnişoare; atunci suntem tinere, frumoase, totul din prejurul nostru ne este drag: natura, florile, cântul, plimbarea etc. De când, dacă ne căsătorim, încep grijile de casă, de copii, nu mai trăim acele ceasuri fericite şi pline de iluzii pe cari le trăiam şi visam când eram domnişoare; aşadar părerea noastră este că anii cât suntem d-şoare sunt anii cei mai frumoşi din viaţa femeii.”

D-şoara Olghetta
 Papadopol - Brăila
D-şoara Ellen Davidescu, Galaţi:

“Întreaga viaţă a unei femei poate fi frumoasă dacă va şti cum să se conducă: ca d-şoară să ştie să’şi păstreze prestigiul şi demnitatea; ca soţie să fie model, în orice împrejurări să fie geniul bun în viaţa conjugală, ca apoi să poată avea bătrâneţi fericite, înconjurată de fii şi nepoţi.”

D. locotenent Constans Petrovici, Focşani:

“Cei mai frumoşi ani din viaţa unei femei sunt imediat după ce dânsa e aptă pentru măritiş, căci atunci inima ei e un focar vibrător, atunci sunt anii în care simte flacăra sfântă a dragostei. Până atunci dânsa nu înţelegea rostul anilor ce zburau, în inimă se lupta cu necunoscutul. De la măritiş trece la o eră nouă, anii şi petrece în fericire, şi acei ani sunt cei mai plăcuţi din viaţă.”

Ţiganca cu ochi negri, Tg. Neamţ:

Marcella Capsa
 Piatra Neamţu
“Cei mai frumoşi ani din viaţa femeei sunt anii copilăriei, deoarece nimeni nu e mai fericit decât un copil care nu ştie nimic altceva decât de iubirea părintească şi dezmierdările părinteşti. Iubite cititoare, cred că, în timpurile de faţă, în viaţa d-voastră mai jună sau mai înaintată, totdeauna vă gândiţi şi spuneţi: de ce nu mai sunt încă o dată copilă? Şi de ce n’am regreta oare aceşti ani, când sunt atât de frumoşi şi fericiţi? Eu cel puţin toată viaţa mea voi regreta numai anii copilăriei, atât acum că sunt în anii tinereţei, cari în ziua de azi sunt numai ani de suferinţe, cât şi la o vârstă mai înaintată, căci numai ca copilă am trăit fericită, neştiind atâtea suferinţi ce înconjoară viaţa adultă.”


URMEAZĂ RĂSPUNSURILE VOASTRE, ALE DOAMNELOR, DOMNIŢELOR ŞI ALE ALE DOMNILOR... DE AZI



Iulia-Cristina Uta, București: Anii următori momentului în care în sfârșit începe să se iubească pe sine, ca om, știe cine este, ce vrea să facă în viață și este fericită.

Ionuț: Fiecare parte a vieții are momentele ei cheie care te marchează.

Yelena Lăcrămioara, Iași: Bună seara! Cei mai frumoși ani cei de după 30 până... probabil la 40!



dordefemeie: Cea mai frumoasa parte a vietii oricui, fie barbat fie femeie, este aceea in care i se deschid ochii asupra frumusetii, urechile asupra cuvintelor alese, inima asupra iubirii, si sufletul asupra lui Dumnezeu. Cand se intampla asta? Poate chiar acum, sau poate in alta viata :) Scuze daca nu am raspuns chiar la subiect :)

Anonim: Hmmm...:) Cei mai frumoși ani...? Sunt anii în care simți că ești FERICIT și TRĂIEȘTI!

EVE A GREEN: Mă joc și eu cu voi!!! Cei mai frumoși ani sunt anii de iubit. Și ăștia sunt toată viața noastră. Nu existăm in afara lor. Cu toate clipele lor de fericire, durere, agonie, extaz, candoare, deprimare. Eu cred că nu trebuie să încetăm să iubim și să ne adunăm anii de fericire din frumusețea care ne înconjoară. Și din iubirile noastre. Dar pentru că era vorba de anii frumoși ai unei femei, la ea totul e mai simplu… Femeia adună iubire pentru a o dărui mai departe. De multe ori în forma ei pură sub formă de prunci. Și știe cel mai bine să de-a la o parte nimicul și supărările atunci când își iubește bărbatul. Iar ea e fericită atunci. Unele dintre noi clădesc minuni de fericire in anii de creație. Depinde doar de noi. Să nu ne oprim. Anii mei de fericire au fost mulți. Vreo 44 până acum...


PANDHORA: Este evident că nu se poate generaliza, atâta timp cât oamenii sunt diferiţi şi percepţia asupra a ceea ce înseamnă cei mai frumoşi ani va fi diferită... Ca să răspund la această întrebare ar trebui să fac referire la ceva foarte personal şi care, evident, nu ar fi înţeles la valoarea reală de un terţ... Aşa că o să încerc un răspuns pe cât posibil general valabil. Cred că cei mai frumoşi ani sunt cei în care faci ce îţi doreşti, faci asta cu plăcere, cei mai frumoşi ani sunt cei în care fiecare dimineaţă înseamnă bucuria că începe o nouă zi... Când dimineţile nu ne mai bucură înseamnă că frumuseţea vieţii noastre păleşte...


Citește mai mult... »

Miss România 1933 - Note, impresii, spovedanii

Publicând articol după articol, s-a alcătuit pe blog o mini-istorie a primelor concursurilor de frumusețe din România. A fost mai întâi o relatare despre primul “concurs de frumuseţe între doamne şi domnişoare” de amploare, organizat în 1 iulie 1912 de ziarul “Minerva” în Bucureşti. A fost un eveniment care a avut un succes teribil și la care au participat peste 10.000 de oameni (citește aici articolul: Frumusețe și ritmuri de fanfară în Parcul Oteteleșanu). A urmat un ciclu de articole despre primul concurs Miss România – organizat în București în anul 1929 de săptămânalul "Realitatea Ilustrată”. Am creionat apoi un cu totul alt tip de profil de Miss România decât cel cu care suntem obişnuiţi astăzi. Asta pentru că în anii romantici ai concursurilor de Miss, frumuseţea spiritului conta la fel de mult cu cea a trupului. Sau poate că era mai importantă (citește aici articolul: Profil de Miss: Erastia Peretz (Miss România 1931). În dimineaţa zilei de 17 ianuarie 1932 a fost aleasă o nouă Miss România: d-şoara Liliana Delescu. Câteva amănunte din biografia Lilianei Delescu am aflat citind un interviu acordat de frumoasa olteancă imediat după terminarea concursului de frumuseţe. Articolul dezvăluie de asemenea legătura care există între frumoasa divă și Monumentul Eroilor din Drobeta Turnu Severin (citește aici articolul: Despre Severin, Miss România şi Monumentul Eroilor). Articolul de azi vă invită să aruncați o privire în culisele concursului Miss România organizat în 27 aprilie 1933 în sala de festivități a ziarului “Universul”:

Dina Mihalcea


„Unsprezece dimineața.
În sala de festivități din Palatul Universului", juriul cercetează dosarele concursului. Una tremură. Alta încearcă să afecteze un aer de suverană indiferentă...
- Vezi, povestește fata unei doamne care o însoțește - n'am nici emoția unei glume!
- Ești sigură că nu vei reuși?
- Nu. Dar n'am de ce să mă emoționez. Concursul nu-i public. Apoi concurez... într'o doară... Uite, sunt atâtea alte fete frumoase!
Încet, încet, atmosfera se încălzește. Candidatele discută în șoaptă. Emoția de la început, când au intrat la sala judecății, pare să se risipească. Juriul începe examinarea. Candidata trece în fața estradei, apoi, defilează în fața celorlalte. Membrii juriului fac notații. Nimeni nu poate pricepe hieroglifele cu care fiecare membru își notează, pe blocuri, calificările.
Se procedează din nou prin selecțiune. O reexaminare. Grupul a rămas ceva mai mic: zece. Apoi opt, cinci. În cele din urmă trei. Lucru sigur - una din aceste trei va fi Miss România 1933.
O ultimă reexaminare, de astă dată cu mult mai anevoioasă și mai atentă. Membrii juriului își au părerile împărțite. Noi notațiuni. Vor trebui să chibzuiască singuri. De aceia juriul se retrage în birourile direcțiunei ziarului Universul.
Curiozitatea devine din ce în ce mai mare. Cine va fi Miss România? În afara sălii, în hol și pe culoare, cunoscuții și rudele candidatelor discută cu aprindere. Cineva glumește:
- Fiți siguri, aleasa va fi tot o studentă. Nu știți că marea majoritate a candidatelor de astăzi, ca și a candidatelor din anii trecuți, a fost a studentelor?
Într'o altă sală cele trei candidate rămase în ultimul round compar din nou în fața juriului. De astă dată, toate trei sunt emoționate peste măsură. Au fețele congestionate. Ochii lor febrilitează: un termometru le-ar arăta treizeci și nouă de grade.Alegerea, este drept, nu e tocmai ușoară. Totuși Miss România nu poate fi decât una. În cele din urmă, juriul hotărăște:

D-ra Dina Mihalcea, de 18 ani, studentă la Conservatorul din București, este proclamată Miss România 1933.
A II-a: d-ra Susette Iupceanu, București.
A III-a: d-ra Puica Dumitrescu.”

Puia Dumitrescu

***
„Noua aleasă de abea se poate reculege după emoția încercată în momentul în care juriul i-a făcut cunoscută hotărârea. Felicitările nu mai contenesc. Fiecare o întreabă câte ceva. Ziariștii prezenți îi solicită autografe. O jumătate de ceas, Miss România 1933 răspunde cu grație și cu drăgălășenie la toate întrebările. Curând publicul aflător în palatul ziarului încearcă să vadă pe fericita deținătoare a titlului național de frumusețe. Studenții și studentele o aclamă. Este o nouă emoție, pe care Miss România cu greu o stăpânește. Copleșită de elogii și de felicitări, Miss România încearcă, desigur, cele mai plăcute momente pe care și le putea imagina.
După rugămintea noastră, Miss România 1933 trece în studio-ul fotografic al ziarului Universul”. Dar și pe culoare, curioșii, admiratori ai frumosului, încearcă s'o rețină. Cineva, entuziast, îi adresează odată cu elogiul său, urarea: trăiască regina frumuseței noastre!Modestă, d-ra Mihalcea rectifică:
- Mulțumesc. Sunt doar numai ambasadoarea frumuseței dv... una din ambasadoarele dv...”

Dina Mihalcea
D-ra Dina Mihalcea - Miss România 1933
Luminile studio-ului s'au aprins, orbitoare. Aparatele și-au întins obiectivele în gâturile lor girafe pitice. Fotograful încearcă zadarnic să prindă primele poze”. Miss România, pe lângă mobilitatea naturală a feței, are și o supraîncărcare nervoasă. Zâmbește, încearcă să-și stăpânească plusul de emoție, dar obiectivele fotografice de studio cer, înainte de toate, liniște. Care Miss ar putea avea, îndată după alegere, un cap liniștit? În bătaia reflectoarelor, în potopul de lumină care inundă figura tinerei alese, capul" căreia juriul i-a decernat titlul de Miss România are într'adevăr un caseu deosebit... Un cap drăgălaș, luminat de doi ochi albaștri, pătrunzători; un corp cu linii regulate, armonios, completează drăgălășenia unei fragede frumuseți căreia juriul i-a conferit întâietatea. În șoaptă, doi tehnicieni de atelier își dau verdictul:
- Are într'adevăr distincție.”
 
Susette Iupceanu
D-ra Susette Iupceanu
locul II la concursul Miss România 1933
Profil de Miss

„Miss România 1933 - d-ra Dina Mihalcea - este fiica d-rului Toma Mihalcea  - medic practician în Capitală. Are 18 ani. Este studentă la Conservatorul din Capitală, în anul I, în clasa d-nei Maria Filotti (dramă și comedie). După tată, descinde dintr'o veche familie de olteni din Slatina; iar după mamă dintr'o istorică familie de transilvăneni din ținutul Blajului. Este unicul copil al soților Mihalcea - o cunoscută și onorabilă familie, apreciată în cercurile bucureștene. Este blondă, cu ochii mari, albaștri, cu înfățișarea distinsă, cu un admirabil corp desprins din linii armonioase. O dicțiune frumoasă completează calitățile cu care a înzestrat'o natura.



- Până să vă potriviți pentru pretențiosul obiectiv al fotografului nostru, ne-ați putea spune câte ceva pentru cititorii revistei noastre, care v-a ales.
- Pentru revista dv. a cărei credincioasă cititoare sunt de câțiva ani și căreia îi datorez bucuria mea de astăzi, sunt gata să vă răspund la orice întrebare...
Și Miss România sare copilărește de pe scaun, voioasă asemenea școlarilor silitori când sunt chemați la tablă.
- Ați putea să vă odihniți mai departe și să-mi povestiți.
- Să mă spovedesc cetitorilor? Cu dragă inimă. Apoi, zâmbind, începu:
- Nu știu în ce măsură spovedania” mea ar putea interesa cetitorii dv. Totuși, sunt sigură, drăgălașele cetitoare vor fi curioase să afle câte ceva, măcar atât cât poate interesa o Miss-ă, oricare ar fi ea.Auzisem de concursurile dv. și de seriozitatea lor. Dar nu credeam că voi isbuti să fiu aleasa întâi și să reprezint astfel frumusețea româncelor noastre la concursul internațional de la Madrid. Aveam totuși încredere în deplina obiectivitate a juriului și de aceea nădăjduiam să figurez cel puțin în finală. De dimineață aveam semnele” mele bune. Sunt superstițioasă – veți râde desigur - dar sunt sinceră și îmi mărturisesc slăbiciunile. Când am deschis fereastra, astăzi dimineață, am văzut un coșar... Mi-am spus: semn bun. Când am ieșit în oraș, am văzut alți șase coșari... Eram sigură că în timpul zilei trebuie să am o mare bucurie...
- Și ați avut-o...
- Desigur. Apoi fetișul meu - elefantul - de care nu mă despart niciodată și pe care l-am țiinut tot timpul în mână...
Și spunând acestea, Miss România scoase din poșetă un elefant de os, micuț și simpatic.
- Dar dacă cineva var fi luat elefantul?
- Pierdeam lupta. Hotărât că da. Superstițioșii mă pot înțelege mai bine ca d-ta... De altfel iubesc animalele. Acum câțiva ani aveam cincisprezece pisici de Angora. Astăzi am rămas doar cu credinciosul meu Prinți, un spiț adorabil. Diki, „puiul de lup” și Pusi, cocoșul aducător de noroc".

Dina Mihalcea
Dina Mihalcea și talismanul ei norocos 
- Ce preferințe aveti: pentru teatru sau pentru cinema?
- Am o singură pasiune: teatrul. Dovadă că urmez Conservatorul. Anul trecut am văzut o piesă la Național în care juca doamna Filotti. Eram, ce e drept, o „credincioasă a teatrului. Dar din seara aceia jocul minunat al celei mai mari artiste pe care o avem, m-a captivat întratât, încât m'am hotărât să urmez Conservatorul. Mi-am atins idealul s'o pot asculta pe maestră, la curs, tălmăcindu-ne pentru mintea noastră focul sfânt al artei... Două mari bucurii am avut în viață: ziua când doamna Maria Filotti m'a admis în clasa pe care o conduce la Conservator și astăzi când m'ați ales Miss România...
- Cum văd, vă idolatrizați maestra...
- Dar care spectator, care a putut vedea măcar o singură creație a acestei artiste fără pereche, n'o idolatrizează ca și mine?
- Dacă nu greșesc, preferați mai mult teatrul decât cinematograful.
- Pentru mine cinematograful nici nu există. Pare desigur curios; dar așa este. Cinematograful, astfel cum progresează, nu face alta decât să speculeze slăbiciunile ochilor și ale oamenilor. Rar - ici și colo - câte un film care isbutește să facă artă; restul... artă ieftină, inferioară, pentru tineretul din care fac și eu parte. Singur teatrul - oricâte piedici ar întâmpina - rămâne templul artei adevărate... Dar ce păcat că, nu toată lumea gândește astfel!
Miss România își continuă spovedania, povestindu-mi de gimnastica pe care o face în fiecare zi, de preferințele ei pentru diferitele sporturi, de scriitorii ei favoriți și de atâtea alte lucruri pe care regret că spațiul nu-mi îngăduie să le pot publica în acest număr. Între altele, mi-a confiat și un secret al frumuseței care poate interesa cititoarele noastre: Miss România na mâncat carne până la 10 ani iar acuma mănâncă foarte puțină; nu întrebuințează nici o cremă, nici o pudră, nimic, absolut nimic.”

În anii ce au urmat, d-ra Dina Mihalcea – Miss România 1933 – a rămas fidelă pasiunii sale pentru scenă. După absolvirea cursurilor Conservatorului bucureștean a jucat pe cele mai importante scene de teatru din capitală (am gasit recenzii pentru câteva dintre spectacolele în care a jucat Dina Mihalcea în presa acelor ani: “Acolo, departe…”, roman dramatic în zece tablouri de Mircea Ștefănescu jucat pe scena “Studio” a Teatrului Național (1939), “Vâna de aur” de Giglemo Zorzi la Teatrul Mic (1943) sau spectacolul “Ion Anapoda” de G. M. Zamfirescu, pe scena Teatrului Nostru - alături de idolul ei Maria Filotti și de o altă mare actriță - Dina Cocea (1948). Dina Mihalcea a avut de asemenea două apariții pe marile ecrane în filmele Două lumi și-o dragoste (1947, rolul Frusinicăi) și Mihail, câine de circ (1979, rolul d-nei Collins).
 
Actrita Dina Mihalcea
Dina Mihalcea - pe scena Teatrului Nostru
alături de Maria Filotti și de Dina Cocea
Surse:

- articolul “Alegerea Miss România 1933” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 3 mai 1933;
- articolul “Alegerea Miss România 1933 - Note, impresii, spovedanii” – semnat Ion Tic – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 10 mai 1933;
- articolul “De la concursul nostru de frumusețe” – semnat Susette Iupceanu – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 24 mai 1933.

Citește mai mult... »

Carol și Elena - Idila

În jurul relației dintre regele Carol II-lea și Elena Lupescu s-au țesut multe legende. Societatea românească a fost - și este încă – foarte categorică în a judeca povestea de dragoste dintre cei doi. Majoritatea românilor au fost profund indignați de legătura extraconjugală a viitorului rege, care își părăsise familia și renunțase la tron în decembrie 1925 și care trăia în Franța, sub numele de Carol Caraiman, alături de iubita lui.

În cele mai multe cazuri, când dragostea este adevărată, dar împrejurările sunt vitrege, suferinţa cea mai mare o îndură femeea. Eu, Elena Lupescu, sunt socotită în lume drept o curtezană, ca multe altele, fără scrupule, o sirenă egoistă, pentru ale cărei mângâieri un Prinţ de neam regesc a renunţat la tronul său. În interesul acestui om, cât şi pentru justificarea mea, m’am hotărât să scriu adevărul în această chestiune.” Așa își începea mărturisirile Elena Lupescu – dezvăluiri din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – publicate de trustul de presă american „Hearstîn luna septembrie 1927. Articolele publicate în “New-York Americanși Los Angeles Examiner” au fost imediat preluate de presa europeană. Revista Realitatea Ilustrată” – care apărea în acei ani la Cluj – nu putea să rămână indiferentă. În Ediția specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescudin 22 noiembrie 1927 publica ample extrase din articolele care făceau senzație în ziarele americane:



Faptele cunoscute sunt că: acest Carol, născut Prinţ de Coroană al României,  țară care după război s’a intregit, a fost întărită şi civilizată de unchiul său, Carol I, şi apoi de tatăl său, Ferdinand I, care a murit de curând – trăieşte în exil împreună cu mine, intr’o vilă de la Neuilly, într’unul din faubourgurile
Parisului.

Învinuiri de complot

Zizi Lambrino
Sunt arătată drept ‹‹acea evreică cu părul roşu, Magda Lupescu››, iar căminul nostru e numit ‹‹Vila misterioasă a unei iubiri neîngăduite››, în care ‹‹se complotează împotriva României.›› Voi încerca să restabilesc adevărul.
Carol a semnat abdicarea la tron în ianuarie 1926. Aceasta n’a fost, după cum presupune lumea, o dezertare laşă, făcută cu sânge rece, de la îndatoririle sale ca Prinţ de coroană şi moştenitor al tronului unei ţări care-şi pusese întrânsul toate nădejdile de viitor. Pasul său l-a făcut în împrejurări insuportabile, create de falsificările şi intrigile duşmanilor săi. Intrigile acestea s’au urzit ani dearândul, încă din timpul căsătoriei morganatice a lui Carol cu Zizi Lambrino - o incursiune romantică de tinereţe, care s’a sfârşit cu o căsătorie, deoarece Carol era prea cinstit şi prea cavaler ca să facă altfel - el a fost hărţuit, ameninţat, silit, terorizat şi pus într’o situaţie insuportabilă, pentru un om de o voinţă tare, impulsivă, ca a sa şi de un caracter rigid.


Brusc și fără tact

Prințul Carol
Acestea sunt însuşirile lui Carol. Este brusc şi adesea lipsit de tact. Îi lipsesc răspunsurile prompte şi e sfios în manifestările sale. Decât să argumenteze sau să se pună într’o situaţie penibilă, preferă să recurgă la acţiune. Îl cunosc, de aceea vorbesc, căci prietenia dintre Prinţul Carol şi mine durează de multă vreme, şi-l cunosc mai bine decât însuşi mama sa, Regina Maria. Nimeni nu mă poate înşela în ceea ce priveşte pe Carol.
Ne-am întâlnit încă de copii în România. Asta a fost cu multă vreme înainte, căci acum eu sunt de 28 de ani, iar Carol de 34. Sunt născută la Bucureşti, tatăl meu fiind român şi mama mea rusoaică. Tatăl meu era chimist. Nu suntem evrei, deşi s’a spus că suntem. Am prieteni foarte iubiţi printre evrei şi dacă aş fi evreică aş fi mândră de aceasta. M’am întâlnit pentru prima oară cu Prinţul Carol în casa administratorului de la una din moşiile Regelui. Într’o zi, tatăl meu m’a luat şi pe mine la un ceai cu Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol I, care era cunoscută sub numele de ‹‹Carmen Sylva - Regina poetă››. Regina Elisabeta adora copiii. Unica ei fetiță a murit în vârstă de 4 ani şi inima Reginei era plină de duioşie pentru copii. Era foarte iubitoare faţă de mine şi a trimis să-mi aducă ciocolată. Și când s’au adus bomboanele Prinţul Carol, care stătea în apropiere, a luat cutia ca să mi-o prezinte el. Dânsul era de 15 ani, iar eu de 9.
- De multă vreme am vrut să te cunosc - a spus dânsul. Ai un păr atât de frumos!
Elena Lupescu
Această intervenţie bruscă şi acest compliment copilăresc era caracteristic Prinţului meu. Inima sa este atât de bună, dar nu ştie totdeauna să se exprime. Cu toate acestea complimentul mi-a plăcut mult, căci părul era una dintre vanitățile mele. M’a costat multă durere de cap. Mi-a părut bine când s’a născocit moda părului scurt. Acum port părul bubikopf, nu scurt băieţeşte; la ceafă puţin mai lung. Am surâs tânărului Prinţ şi dânsul m’a îmbiat să deschid cutia.
- Mănâncă! – a spus dânsul, cu felul său rece şi brusc, întinzându-mi cutia de ciocolată cu un gest energic.
Am luat o bomboană, dar nu apucasem s’o mănânc, când Carol mi-a oferit alta. Am ezitat. Atunci dânsul a apucat o bomboana cu două degete şi mi-a pus-o în gură.
- Nu mai vreau alta – am spus eu.
- Ba da, mănâncă! - a insistat dânsul.
Era încăpăţânat, şi a stăruit, spunând:
- Vreau s’o mănânci şi pe asta.
Nu înţelegeam pe atunci ce înseamnă această insistență, şi m’am supărat. Mândră, m’am uitat încruntat la dânsul, şi am împins cutia de bomboane, şi nimic nu m’ar fi putut, hotărî să mai iau una.
De câte ori n’am râs împreună de acest episod al bomboanelor de atunci. Îl cunosc acum atât de bine! Dar atunci nu puteam să înţeleg dedesubtul acestei maniere brusce a sa; care nu era altceva decât dorinţa de a prelungi şederea, oferindu-mi bomboanele una câte una. Prefera această metodă, deoarece nu era obligat la conversaţie.




Greșit judecat

Bietul băiat! Cum l-am judecat de greşit! Şi câţi nu-l judecă şi astăzi greşit! Eu însă mai mult nu-l pot judeca astfel. În întâlnirile ulterioare cu Carol am învățat foarte multe, deşi uneori treceau luni şi ani când abia ne mai vedeam unul pe altul. Cu toate acestea între noi exista prietenia, şi simţeam că eu îl înţeleg pe acest om. Vedeam sub maniera brutală o inimă adevărată şi un caracter ferm.
La vârsta de 16 ani m’am căsătorit cu un ofiţer român. Un timp scurt, am trăit fericiţi împreună, dar mai apoi ne-am dat seama că caracterele noastre se deosebesc prea mult şi gusturile diferă atât, încât o viaţă armonioasă era cu neputință. A venit însă războiul şi preocupările personale au trebuit să fie lăsate la o parte. Imediat tatăl meu s’a pus, dânsul şi activitatea sa, la dispoziţia guvernului. A mers pe front, unde l-a însoţit şi mama. Am fost şi eu împreună cu soţul meu. Toţi patru ne-am pus în slujba Patriei. Eu şi mama mea dădeam ajutor soldaţilor şi copiilor mici şi părăsiţi în urma groaznicelor evenimente care au urmat. Şi erau atât de mulţi cei fără ajutor! Copii şi soldaţi mureau ca muştele.


Reînoirea vechii prietenii

Prințul  s’a căsătorit cu Zizi Lambrino în timpul războiului. Bineînţeles că această căsătorie m’a interesat şi pe mine mult, deşi pe atunci gândul unei legături între Carol şi mine nu se născuse încă şi poate de aceea am considerat căsătoria sa cu sentimente altruiste, dorindu-i fericire. Când s’a terminat războiul am rămas împreună cu părinţii mei, socotind că eu şi bărbatul meu nu ne potrivim împreună, deşi eram foarte buni prieteni şi suntem încă. De comun acord, am hotărât să divorţăm, lucru care se face foarte uşor în România. Am intentat procesul de divorţ şi legea ne-a separat. Am rămas mai departe cu părinţii, făcând bineînţeles, din când în când, călătorii prin străinătate.


În decursul uneia dintre aceste călătorii, la Paris, s’a întâmplat că Prinţul Carol a venit să-mi facă o vizită. Era pe la începutul lunii Decemvrie 1925. Carol se înapoia de la funerariile reginei văduve Alexandra, din Londra, unde fusese trimis ca să reprezinte familia regală. Ne-am întâlnit la o recepţie, în casa unui ataşat al Legaţiunii române din Paris.
- Aş dori - a început vorba Prințul - să reînnoim vechea noastră prietenie, din zilele când eram în România.
Am observat că e foarte obosit şi deprimat, şi n’am putut să-i rezist. Răspunsul meu a fost din adâncul sufletului, fără alt gând decât acela de a mi-l face prieten.  I-am răspuns:
- Te aştept, mâine, la apartamentul meu.
Astfel au început a înmuguri în mine sentimente noi pentru băiatul sfios de odinioară care voia, cu de-a sila, să mă hrănească cu bomboane. În ziua următoare Prinţul mi-a făcut o vizită, acasă la mine, şi a fost cât se poate de corect cu mine, deşi afectuos.


Legături sufletești

M-am străduit să-l liniştesc pe Carol, să-l fac să se simtă bine în tovărăşia mea, amintindu-i de timpurile când dânsul era băiat de 15 ani iar eu eram în vârstă de 9 ani. Acum puteam să-l înţeleg mai bine. Femeile, în genere, nu pot să găsească pe Carol prea atrăgător. El nu are dibăcia pe care o au alţii de a linguşi, şi este prea sincer și brusc spre a fi un om de salon. Desgustat de faptul că prietenii săi îl judecă greşit, adesea e în stare, pe neaşteptate, să-şi schimbe toată activitatea, să lase un lucru baltă spre a se apuca de automobilism, de aviaţie sau de călătorii îndepărtate. Poporul îşi spune atunci: ‹‹Iar s’a sălbăticit: nu poți pune nici un temei pe dânsul››. Lucrul nu e adevărat, Carol nu este un fanatic şi te poti bizui totdeauna pe dânsul. Totdeauna e atent şi îşi iubeşte prietenii. E generos, binevoitor, loial și patriot. Dragostea sa pentru mine e blândă şi lipsită de egoism. Dacă ar putea să divorţeze de soţia sa, Prinţesa Elena a Greciei, Carol m’ar lua în căsătorie, la cea mai mică indicaţie a mea, că aceasta este datoria lui.
Când pentru prima dată s’au înodat între noi legături de dragoste, primul său gând a fost pentru mine şi la preţul pe care voi avea să-l plătesc. În mod sincer însă, declar că nu doresc o căsătorie morganatică. Şi eu îmi iubesc țara. ÎI iubesc şi pe Carol, dar recunosc obligaţiile sale faţă de poporul său. Căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino a fost o greşală a tinereţii. Să fiu eu oare a doua femeie, care să-l ducă la o greşala identică? Nici nu mă pot gândi la aşa ceva. Nici un moment nu mi-a trecut prin gând ideea unei căsătorii între noi…”.





Sursa: revista Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescudin 22 noiembrie 1927.
Citește mai mult... »

Povestea primelor românce aviator-militar

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară în aviația militară română femei-pilot. Revista “Ilustrațiunea Română” – în numărul din 25 ianuarie 1939 – consemna evenimentul: “Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredintându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.”
 
De la stânga la dreapta:
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia
După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta Bucureşti–Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiţii de ceaţă deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin. Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România şi, la 25 iunie 1940, a luat fiinţă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas. Să continuăm însă cu relatarea manevrelor regale din anul 1938 din revista “Ilustrațiunea Română”:

Marina Știrbey
Marina Știrbey a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a executa la termen toate misiunile încredințate. În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele obositoare misiuni. Marina Știrbey a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe aerodromul din Galați, unde își avea Marina Știrbey baza avionului său sanitar, o enormă emulație printre aviatori, care au reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată, din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbey decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparate medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.”

Notă: După instalarea regimului comunist în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soţul arestat în 1947, ea şi cei doi copii ajungând să trăiască din vânzarea puţinelor bunuri pe care le mai deţineau şi din ceea ce primeau de la prieteni şi de la Crucea Roşie. Au reuşit să plece din ţară cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Roşii. Marina Știrbey a murit în Franța, la 15 iulie 2001.

Irina Burnaia
Irina Burnaia, care pe lângă pasiunea pentru aviație o mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africei i-a atras o celebritate notorie, ca fiind una dintre cele mai bune aviatoare române. Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.”

Notă: După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începănd din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997. Un interviu acordat de Irina Burnaia în anul 1935 revistei “Realitatea Ilustrată” puteți să citiți aici: Interviu cu “Regina văzduhului”.

Virginia Duțescu
Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile d-sale înăscute de aviatoare. Cunoștințele d-sale tehnice și “pedagogice" îi vor da posibilitatea să promoveze, sub conducerea d-sale, noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie! D-na Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar prin perseverența sa, metoda de lucru personală, suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini care au mai ramas ostili prezenței femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.”

Notă: După încetarea războiului Virginia Duţescu – prima româncă instructor de zbor și singura femeie care efectua în perioada interbelică zborul pe spate - a fost la rândul ei este condamnată pentru spionaj la 10 ani de închisoare. A fost închisă la Mislea.

Marioara Drăgescu
Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din țară, ne-a arătat toată gama virtuozității d-sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoție la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului, și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără, după toate îndrăznețele sale acrobații.”

Notă: Marioara Drăgescu a făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva U.R.S.S., cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți. În anul 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze, sub numele conspirativ “Antonia”. După doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată “utilă”. După anul 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, “pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Nadia Russo
Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri, parcă, am asistat la examenul d-sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din vechi “lupi de aer”, greu de emoționat. Astăzi după, o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată, de “șefii ierarhici”, în ultimele manevre.”

Notă: După război Nadia Russo a fost închisă și deportată în Bărăgan. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată și condamnată în 1951 la șapte ani de închisoare, din care a ispășit doar șase și alți cinci ani de domiciliu obligatoriu în Lătești (Bărăgan). În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. Nedispunând de pensie, Nadia Russo și-a petrecut ultimii ani din viață într-o mizerie neagră. Bolnavă de amnezie, a murit la 22 ianuarie 1988.

“Decise să ajungă, cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisive pentru cariera lor. Un examen însă, pe care l-au trecut summum cum laudae".

Notă: Patria le-a fost veșnic recunoscătoare tuturor acestor eroine ale aerului...

Surse:

- articolul “Românce – aviatoare militare” – publicat în numărul din 25 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română


Citește mai mult... »