Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Destine de doamne si domniţe. Afișați toate postările

Carol și Elena - Idila

În jurul relației dintre regele Carol II-lea și Elena Lupescu s-au țesut multe legende. Societatea românească a fost - și este încă – foarte categorică în a judeca povestea de dragoste dintre cei doi. Majoritatea românilor au fost profund indignați de legătura extraconjugală a viitorului rege, care își părăsise familia și renunțase la tron în decembrie 1925 și care trăia în Franța, sub numele de Carol Caraiman, alături de iubita lui.

În cele mai multe cazuri, când dragostea este adevărată, dar împrejurările sunt vitrege, suferinţa cea mai mare o îndură femeea. Eu, Elena Lupescu, sunt socotită în lume drept o curtezană, ca multe altele, fără scrupule, o sirenă egoistă, pentru ale cărei mângâieri un Prinţ de neam regesc a renunţat la tronul său. În interesul acestui om, cât şi pentru justificarea mea, m’am hotărât să scriu adevărul în această chestiune.” Așa își începea mărturisirile Elena Lupescu – dezvăluiri din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – publicate de trustul de presă american „Hearstîn luna septembrie 1927. Articolele publicate în “New-York Americanși Los Angeles Examiner” au fost imediat preluate de presa europeană. Revista Realitatea Ilustrată” – care apărea în acei ani la Cluj – nu putea să rămână indiferentă. În Ediția specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescudin 22 noiembrie 1927 publica ample extrase din articolele care făceau senzație în ziarele americane:



Faptele cunoscute sunt că: acest Carol, născut Prinţ de Coroană al României,  țară care după război s’a intregit, a fost întărită şi civilizată de unchiul său, Carol I, şi apoi de tatăl său, Ferdinand I, care a murit de curând – trăieşte în exil împreună cu mine, intr’o vilă de la Neuilly, într’unul din faubourgurile
Parisului.

Învinuiri de complot

Zizi Lambrino
Sunt arătată drept ‹‹acea evreică cu părul roşu, Magda Lupescu››, iar căminul nostru e numit ‹‹Vila misterioasă a unei iubiri neîngăduite››, în care ‹‹se complotează împotriva României.›› Voi încerca să restabilesc adevărul.
Carol a semnat abdicarea la tron în ianuarie 1926. Aceasta n’a fost, după cum presupune lumea, o dezertare laşă, făcută cu sânge rece, de la îndatoririle sale ca Prinţ de coroană şi moştenitor al tronului unei ţări care-şi pusese întrânsul toate nădejdile de viitor. Pasul său l-a făcut în împrejurări insuportabile, create de falsificările şi intrigile duşmanilor săi. Intrigile acestea s’au urzit ani dearândul, încă din timpul căsătoriei morganatice a lui Carol cu Zizi Lambrino - o incursiune romantică de tinereţe, care s’a sfârşit cu o căsătorie, deoarece Carol era prea cinstit şi prea cavaler ca să facă altfel - el a fost hărţuit, ameninţat, silit, terorizat şi pus într’o situaţie insuportabilă, pentru un om de o voinţă tare, impulsivă, ca a sa şi de un caracter rigid.


Brusc și fără tact

Prințul Carol
Acestea sunt însuşirile lui Carol. Este brusc şi adesea lipsit de tact. Îi lipsesc răspunsurile prompte şi e sfios în manifestările sale. Decât să argumenteze sau să se pună într’o situaţie penibilă, preferă să recurgă la acţiune. Îl cunosc, de aceea vorbesc, căci prietenia dintre Prinţul Carol şi mine durează de multă vreme, şi-l cunosc mai bine decât însuşi mama sa, Regina Maria. Nimeni nu mă poate înşela în ceea ce priveşte pe Carol.
Ne-am întâlnit încă de copii în România. Asta a fost cu multă vreme înainte, căci acum eu sunt de 28 de ani, iar Carol de 34. Sunt născută la Bucureşti, tatăl meu fiind român şi mama mea rusoaică. Tatăl meu era chimist. Nu suntem evrei, deşi s’a spus că suntem. Am prieteni foarte iubiţi printre evrei şi dacă aş fi evreică aş fi mândră de aceasta. M’am întâlnit pentru prima oară cu Prinţul Carol în casa administratorului de la una din moşiile Regelui. Într’o zi, tatăl meu m’a luat şi pe mine la un ceai cu Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol I, care era cunoscută sub numele de ‹‹Carmen Sylva - Regina poetă››. Regina Elisabeta adora copiii. Unica ei fetiță a murit în vârstă de 4 ani şi inima Reginei era plină de duioşie pentru copii. Era foarte iubitoare faţă de mine şi a trimis să-mi aducă ciocolată. Și când s’au adus bomboanele Prinţul Carol, care stătea în apropiere, a luat cutia ca să mi-o prezinte el. Dânsul era de 15 ani, iar eu de 9.
- De multă vreme am vrut să te cunosc - a spus dânsul. Ai un păr atât de frumos!
Elena Lupescu
Această intervenţie bruscă şi acest compliment copilăresc era caracteristic Prinţului meu. Inima sa este atât de bună, dar nu ştie totdeauna să se exprime. Cu toate acestea complimentul mi-a plăcut mult, căci părul era una dintre vanitățile mele. M’a costat multă durere de cap. Mi-a părut bine când s’a născocit moda părului scurt. Acum port părul bubikopf, nu scurt băieţeşte; la ceafă puţin mai lung. Am surâs tânărului Prinţ şi dânsul m’a îmbiat să deschid cutia.
- Mănâncă! – a spus dânsul, cu felul său rece şi brusc, întinzându-mi cutia de ciocolată cu un gest energic.
Am luat o bomboană, dar nu apucasem s’o mănânc, când Carol mi-a oferit alta. Am ezitat. Atunci dânsul a apucat o bomboana cu două degete şi mi-a pus-o în gură.
- Nu mai vreau alta – am spus eu.
- Ba da, mănâncă! - a insistat dânsul.
Era încăpăţânat, şi a stăruit, spunând:
- Vreau s’o mănânci şi pe asta.
Nu înţelegeam pe atunci ce înseamnă această insistență, şi m’am supărat. Mândră, m’am uitat încruntat la dânsul, şi am împins cutia de bomboane, şi nimic nu m’ar fi putut, hotărî să mai iau una.
De câte ori n’am râs împreună de acest episod al bomboanelor de atunci. Îl cunosc acum atât de bine! Dar atunci nu puteam să înţeleg dedesubtul acestei maniere brusce a sa; care nu era altceva decât dorinţa de a prelungi şederea, oferindu-mi bomboanele una câte una. Prefera această metodă, deoarece nu era obligat la conversaţie.




Greșit judecat

Bietul băiat! Cum l-am judecat de greşit! Şi câţi nu-l judecă şi astăzi greşit! Eu însă mai mult nu-l pot judeca astfel. În întâlnirile ulterioare cu Carol am învățat foarte multe, deşi uneori treceau luni şi ani când abia ne mai vedeam unul pe altul. Cu toate acestea între noi exista prietenia, şi simţeam că eu îl înţeleg pe acest om. Vedeam sub maniera brutală o inimă adevărată şi un caracter ferm.
La vârsta de 16 ani m’am căsătorit cu un ofiţer român. Un timp scurt, am trăit fericiţi împreună, dar mai apoi ne-am dat seama că caracterele noastre se deosebesc prea mult şi gusturile diferă atât, încât o viaţă armonioasă era cu neputință. A venit însă războiul şi preocupările personale au trebuit să fie lăsate la o parte. Imediat tatăl meu s’a pus, dânsul şi activitatea sa, la dispoziţia guvernului. A mers pe front, unde l-a însoţit şi mama. Am fost şi eu împreună cu soţul meu. Toţi patru ne-am pus în slujba Patriei. Eu şi mama mea dădeam ajutor soldaţilor şi copiilor mici şi părăsiţi în urma groaznicelor evenimente care au urmat. Şi erau atât de mulţi cei fără ajutor! Copii şi soldaţi mureau ca muştele.


Reînoirea vechii prietenii

Prințul  s’a căsătorit cu Zizi Lambrino în timpul războiului. Bineînţeles că această căsătorie m’a interesat şi pe mine mult, deşi pe atunci gândul unei legături între Carol şi mine nu se născuse încă şi poate de aceea am considerat căsătoria sa cu sentimente altruiste, dorindu-i fericire. Când s’a terminat războiul am rămas împreună cu părinţii mei, socotind că eu şi bărbatul meu nu ne potrivim împreună, deşi eram foarte buni prieteni şi suntem încă. De comun acord, am hotărât să divorţăm, lucru care se face foarte uşor în România. Am intentat procesul de divorţ şi legea ne-a separat. Am rămas mai departe cu părinţii, făcând bineînţeles, din când în când, călătorii prin străinătate.


În decursul uneia dintre aceste călătorii, la Paris, s’a întâmplat că Prinţul Carol a venit să-mi facă o vizită. Era pe la începutul lunii Decemvrie 1925. Carol se înapoia de la funerariile reginei văduve Alexandra, din Londra, unde fusese trimis ca să reprezinte familia regală. Ne-am întâlnit la o recepţie, în casa unui ataşat al Legaţiunii române din Paris.
- Aş dori - a început vorba Prințul - să reînnoim vechea noastră prietenie, din zilele când eram în România.
Am observat că e foarte obosit şi deprimat, şi n’am putut să-i rezist. Răspunsul meu a fost din adâncul sufletului, fără alt gând decât acela de a mi-l face prieten.  I-am răspuns:
- Te aştept, mâine, la apartamentul meu.
Astfel au început a înmuguri în mine sentimente noi pentru băiatul sfios de odinioară care voia, cu de-a sila, să mă hrănească cu bomboane. În ziua următoare Prinţul mi-a făcut o vizită, acasă la mine, şi a fost cât se poate de corect cu mine, deşi afectuos.


Legături sufletești

M-am străduit să-l liniştesc pe Carol, să-l fac să se simtă bine în tovărăşia mea, amintindu-i de timpurile când dânsul era băiat de 15 ani iar eu eram în vârstă de 9 ani. Acum puteam să-l înţeleg mai bine. Femeile, în genere, nu pot să găsească pe Carol prea atrăgător. El nu are dibăcia pe care o au alţii de a linguşi, şi este prea sincer și brusc spre a fi un om de salon. Desgustat de faptul că prietenii săi îl judecă greşit, adesea e în stare, pe neaşteptate, să-şi schimbe toată activitatea, să lase un lucru baltă spre a se apuca de automobilism, de aviaţie sau de călătorii îndepărtate. Poporul îşi spune atunci: ‹‹Iar s’a sălbăticit: nu poți pune nici un temei pe dânsul››. Lucrul nu e adevărat, Carol nu este un fanatic şi te poti bizui totdeauna pe dânsul. Totdeauna e atent şi îşi iubeşte prietenii. E generos, binevoitor, loial și patriot. Dragostea sa pentru mine e blândă şi lipsită de egoism. Dacă ar putea să divorţeze de soţia sa, Prinţesa Elena a Greciei, Carol m’ar lua în căsătorie, la cea mai mică indicaţie a mea, că aceasta este datoria lui.
Când pentru prima dată s’au înodat între noi legături de dragoste, primul său gând a fost pentru mine şi la preţul pe care voi avea să-l plătesc. În mod sincer însă, declar că nu doresc o căsătorie morganatică. Şi eu îmi iubesc țara. ÎI iubesc şi pe Carol, dar recunosc obligaţiile sale faţă de poporul său. Căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino a fost o greşală a tinereţii. Să fiu eu oare a doua femeie, care să-l ducă la o greşala identică? Nici nu mă pot gândi la aşa ceva. Nici un moment nu mi-a trecut prin gând ideea unei căsătorii între noi…”.





Sursa: revista Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescudin 22 noiembrie 1927.
Citește mai mult... »

Povestea primelor românce aviator-militar

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară în aviația militară română femei-pilot. Revista “Ilustrațiunea Română” – în numărul din 25 ianuarie 1939 – consemna evenimentul: “Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredintându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.”
 
De la stânga la dreapta:
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia
După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta Bucureşti–Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiţii de ceaţă deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin. Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România şi, la 25 iunie 1940, a luat fiinţă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas. Să continuăm însă cu relatarea manevrelor regale din anul 1938 din revista “Ilustrațiunea Română”:

Marina Știrbey
Marina Știrbey a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a executa la termen toate misiunile încredințate. În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniți, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele obositoare misiuni. Marina Știrbey a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați. Se crease pe aerodromul din Galați, unde își avea Marina Știrbey baza avionului său sanitar, o enormă emulație printre aviatori, care au reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici. Vă asigur, nu e lucru ușor să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată, din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbey decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparate medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.”

Notă: După instalarea regimului comunist în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soţul arestat în 1947, ea şi cei doi copii ajungând să trăiască din vânzarea puţinelor bunuri pe care le mai deţineau şi din ceea ce primeau de la prieteni şi de la Crucea Roşie. Au reuşit să plece din ţară cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Roşii. Marina Știrbey a murit în Franța, la 15 iulie 2001.

Irina Burnaia
Irina Burnaia, care pe lângă pasiunea pentru aviație o mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africei i-a atras o celebritate notorie, ca fiind una dintre cele mai bune aviatoare române. Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.”

Notă: După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începănd din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997. Un interviu acordat de Irina Burnaia în anul 1935 revistei “Realitatea Ilustrată” puteți să citiți aici: Interviu cu “Regina văzduhului”.

Virginia Duțescu
Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile d-sale înăscute de aviatoare. Cunoștințele d-sale tehnice și “pedagogice" îi vor da posibilitatea să promoveze, sub conducerea d-sale, noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie! D-na Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar prin perseverența sa, metoda de lucru personală, suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini care au mai ramas ostili prezenței femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.”

Notă: După încetarea războiului Virginia Duţescu – prima româncă instructor de zbor și singura femeie care efectua în perioada interbelică zborul pe spate - a fost la rândul ei este condamnată pentru spionaj la 10 ani de închisoare. A fost închisă la Mislea.

Marioara Drăgescu
Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din țară, ne-a arătat toată gama virtuozității d-sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoție la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului, și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără, după toate îndrăznețele sale acrobații.”

Notă: Marioara Drăgescu a făcut războiul din prima și până în ultima zi, fiind singura aviatoare care a luptat atât împotriva U.R.S.S., cât și împotriva Germaniei naziste. În timpul războiului escadrila a transportat peste 1500 de răniți. În anul 1955 Securitatea a încercat s-o recruteze, sub numele conspirativ “Antonia”. După doar 6 luni a fost abandonată ca informatoare deoarece n-a furnizat nicio dată “utilă”. După anul 1989 activitatea în aviație i-a fost recunoscută, fiind considerată ofițer al Armatei Române, cu gradul de locotenent (r). În 2003 a fost decorată cu Ordinul Național “Steaua României” în grad de Cavaler, “pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani a fost avansată comandor (r).

Nadia Russo
Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri, parcă, am asistat la examenul d-sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din vechi “lupi de aer”, greu de emoționat. Astăzi după, o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată, de “șefii ierarhici”, în ultimele manevre.”

Notă: După război Nadia Russo a fost închisă și deportată în Bărăgan. Implicată în procesul ofițerilor aviatori care au avut contacte cu militarii englezi din Comisia Aliată de Control, Nadia Russo a fost arestată și condamnată în 1951 la șapte ani de închisoare, din care a ispășit doar șase și alți cinci ani de domiciliu obligatoriu în Lătești (Bărăgan). În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. Nedispunând de pensie, Nadia Russo și-a petrecut ultimii ani din viață într-o mizerie neagră. Bolnavă de amnezie, a murit la 22 ianuarie 1988.

“Decise să ajungă, cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate. Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisive pentru cariera lor. Un examen însă, pe care l-au trecut summum cum laudae".

Notă: Patria le-a fost veșnic recunoscătoare tuturor acestor eroine ale aerului...

Surse:

- articolul “Românce – aviatoare militare” – publicat în numărul din 25 ianuarie 1939 al revistei “Ilustrațiunea Română


Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria

Au trecut aproape opt decenii de la ultimele funeralii organizate în țară la moartea unei regine a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. După moartea Regelui Ferdinad (1927) și venirea la putere a Regelui Carol al II-lea (1930), Regina Maria a fost îndepărtată de acesta din urmă din viața politică și obligată să se autoexileze la reședințele sale din Balcic și din Bran. În primăvara anului 1938 Regina Maria s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic. Deși s-a tratat la câteva dintre cele mai importante sanatorii europene, la începutul lunii iulie, simțindu-și sfârșitul aproape, Regina Maria a cerut să fie adusă în România. A doua zi după revenirea la Pelișor, locul în care a locuit mult timp alături de Regele Ferdinand - în 18 iulie 1938 la ora 5:38 – Regina Maria a murit.

Regina Maria pe catafalc
 în Castelul Peleș
La moartea Reginei Maria sufletul îndoliat al neamului românesc e mângâiat nu numai de această certitudine a veciniciei vieţii, ci şi de certitudinea că de acum nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă de Regina Maria. Prin aşezarea Ei în cripta legendarei biserici de la Curtea de Argeş, Regina Maria s'a cununat cu pământul Țării şi cu sufletul neamului românesc. Regina Maria n'a murit, ci a trecut în istorie. Desbrăcată de orice vremelnicie, de acolo va veghea asupra destinelor acestei Țări. Înălţimea Ei morală va ţinea veșnic trează conştiinţa noastră naţională; pilda vieţii Ei va dicta atitudinea necesară celor ce vor căuta dovadă de felul cum trebuie să-şi slujească Țara şi neamul. De prea multă vrednicie a dat dovadă Regina Maria, încât să poată fi cinstită altfel decât prin atitudini de nobleţe şi generositate. În patrimoniul nostru sufletesc viaţa Ei şi faptele Ei vor fi o nepreţuită comoară, care va îngădui o bogată risipă de fapte rodnice.” (“Viața Ilustrată” – nr. iulie-august 1938)

Lângă catafalc: Regele Carol al II-lea,
Principesa Elisabeta, Marele Voevod Mihai
și Arhiducesa Ileana (cu fața plecată în mâini)
Dorința Reginei Maria a fost a fost să fie înmormântată la Curtea de Argeș, alături de soțul ei, Regele Ferdinad. În primele zile sicriul cu corpul neînsufleți al Reginei Maria, îmbrăcat conform dorinței ei într-o rochie albă, a fost așezat în Holul de onoare al Castelului Peleș. Au venit aici că să îi aducă un ultim omagiu numeroși membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt politicieni, miniştri. Deosebit de numeroși au fost și oamenii simplii care s-au perindat prin fața catafalcului.

Mulțimea celor care au adus
 un ultim omagiu Reginei Maria
la Castelul Peleș
Penița emoționată a ziaristului interbelic încerca să surprindă durerea românilor: “Aripa necruțătoare a morții reci a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s'a îmbrăcat în zăbranic violet așa cum a voit Dânsa și cu suflete cernite toți supușii Săi, căci toți au iubit-o, au venit să aștearnă flori roșii pe cea de pe urmă cale a Ei. Moartea e crudă și nu face osebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi nu puteam concepe că Regina noastră să se cufunde și Ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea pe oameni, pe toți fii țării acesteia, fără osebire. De aceea azi, la mormântul Ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții I-am ridicat altare în sufletele noastre unde memoria Ei va fi vecinică.” (“Realitatea Ilustra” – 28 iulie 1938)

Plecarea cortegiului de la Castelul Peleș
În 21 iulie 1938 sicriul cu corpul Reginei a fost dus în gara din Sinaia pe un afet de tun și de aici cu trenul până la București. A fost expus pentru trei zile în sala mare a tronului din Palatul regal. Mulțimi emoționate de oameni care au iubit-o și au admirat-o sau perindat prin fața catafalcului. Duminică 24 iulie 1938, după o slujbă religioasă care a avut loc în sala tronului, sicriul a fost purtat pe bulevardele capitalei pline de oameni îndurerați , pe un afet de tun, până la gara Mogoșoaia. Contemporanii spuneau că Bucureștiul se îmbrăcase în violet – culoarea favorită a Reginei Maria. După o ultimă călătorie cu trenul și după oficierea slujbei de înmormântare în fața mănăstirii din Curtea de Argeș, sicriul cu trupul neînsuflețit al Reginei Maria a fost coborât în criptă lângă cel al Regelui Ferdinand, așa cum i-a fost dorința.

Cortegiul care a însoțit carul funebru
Multe lacrimi a mai vărsat și poporul nostru! Dar niciodată n-a vărsat atât de multe, atât de amare, cum a vărsat la moartea celei mai mari, mai bune, mai blânde și mai înțelepte dintre Regine, Regina Maria a tuturor românilor. Pentru că istoria noastră nu cunoaște o altă Regină care să se fi contopit mai mult cu durerile, cu bucuriile și cu năzuințele unui popor cu virtuți legendare, care să fi scris pagini mai strălucite și mai glorioase decât acelea pe care le-a scris în timpul războiului pentru întregirea Neamului.

Ultimul drum pe Valea Prahovei
A plâns poporul și va mai plânge multă vreme, pentru că a pierdut nu numai o Regină care cu multe din virtuțile Ei a contribuit la înfăptuirea visului nostru milenar, România Mare de astăzi,  dar deopotrivă un Suflet mare, căruia Dumnezeu îi hărăzise din belșug toate calitățile și toate darurile. Nu este desigur nici locul, nici timpul să arătăm noi ceea ce a fost pentru noi românii Regina Maria. Cu ochii încă plini de lacrimi și cu nemărginită durere încă în suflet n'am putea contura nici pe departe personalitatea acestei ființe scumpe, providențiale, care a trecut definitiv în istoria glorioasă a Neamului. Anii vor fixa în perspectiva timpului și a istoriei nepărtinitoare ceea ce a fost și va rămâne de-a pururi Regina Maria, marea, iubita și neuitata noastră Regină a tuturor românilor. Vom pomeni numai de un singur moment din viața Ei plină de pilde și de fapte:
În drum spre Palatul regal

Era în timpul războiului cel mare. Când demoralizarea din Moldova flutura tuturor perspectiva Rusiei haotice, când și cele mai liniștite minți întrevedeau nevoia evacuării trupelor, singură brava noastră Regină a concretizat formula salvatoare, care mai târziu avea să schimbe însăși destinul României: rămânem și rezistăm. Voința și curajul Reginei-soldat care a trăit cu riscul vieței Ei, clipă de clipă, toate fazele războiului, au îmbărbătat și pe cei mai șovăitori dintre oameni. Aceiași îmbărbătare o adresa pământului cotropit de dușmani:

În timpul ceremoniei religioase
 oficiate în gara Cotroceni
N'avea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea. N'a greșit, pentru că vorbele Ei, vorbe providențiale, sau împlinit întocmai. Am rămas, am rezistat și am biruit. Biruința noastră a fost și biruința Ei, care suferise poate mai mult decât noi toți laolată, biruința Ei de Regină bravă și clarvăzătoare.

Ultima trecere
pe sub Arcul de triumf
De acest fapt și-a amintit desigur generația noastră, a războiului, în aceste zile de plâns și jale, când în mintea fiecăruia mai trăia încă imaginea scumpă, mare și senină a Aceleia care a fost Regina Maria, a tuturor românilor. De acest fapt și-au amintit cei 800.000 de eroi care au făurit România de astăzi și care în ceruri au făcut front de onoare, să-și primească la loc de cinste, Regina iubită. De faptul acesta și-au amintit și răniții pe care augustele Ei mâini i-au îngrijit și mângâiat în spitale și care între viață și moarte priveau la o singură icoană: Regina Maria-  “mama răniților". Aproape de sufletul poporului Ei pe care l'a iubit și pe care l’a înțeles până în cele mai nebănuite adâncuri, Regina Maria a închegat deopotrivă o mare operă socială care va supraviețui vieții omenești trecătoare. Cu dragostea ei nemărginită pentru cei mulți și mici și cu deplina ei întelegere a atâtor mari probleme sociale, Ea a întemeiat numeroase așezăminte care vor rămâne să împartă posterității frânturi din inima Ei bună și generoasă. În fața mormântului de abia închis, românii nu-i pot arăta recunoștința decât într'un singur fel: să-i proslăvească memoria urmându-I cu sfințenie îndemnurile.” (“Ilustrațiunea Română” – 27 iulie 1938)

Bucureștenii își iau rămas bun
“Nici doliul, care a cuprins parcă şi natura, nici plânsul unei ţări întregi şi nici cuvântul nostru - mai cu seamă el - nu pot arăta câtă durere ascundem în suflete la moartea Reginei. Ne-a fost prea dragă ca să putem închega în slovă ceea ce simţim şi prea e mare golul pe care-l lasă în inimile româneşti. De la un capăt la altul ţara îmbracă zăbranic negru. Plâng copiii aplecaţi pe „Crinul vieţii", plâng femeile cărora le-a fost soră şi plâng aceia care, pe front, au simţit alinare când mâna Reginei le-a cercetat rănile, ca o mână de mamă. Cu chipul Ei în minte au murit eroii de ieri luptând pentru fiece petec de pământ românesc şi chipul Ei ne va fi îndemn şi călăuză pentru biruinţele de mâine ale braţului şi duhului nostru.

În gara de la Curtea de Argeș
A fost frumoasă Regina, ca nici o altă femeie, pentru că frumos îi era sufletul. Ea, cea mai aleasă întrupare a omeniei, înţelegând suferinţa, a fost exemplul viu al abnegaţiei şi al sacrificiului pentru ţara şi neamul Său. A avut de înfruntat greutăţi pe care numai suflete de o tărie excepţională le pot învinge. Şi Regina Maria le-a învins. În timpurile grele şi dureroase ale războiului mondial Ea a fost pretutindeni pildă şi nobila-I purtare a contribuit în cea mai mare măsură la biruinţa care a încununat sbuciumul românesc. Toţi acei ce au scăpat din marele măcel îşi amintesc cu respect şi duioşie de hotărârea cu care Regina a ştiut să înfrângă asprimea soartei.

Ultimul drum
Senină şi blândă mamă a tuturor, Ea a umblat fără frică de moarte ori suferinţi printre paturile bolnavilor, printre brancardele răniţilor, de-a lungul tranşeelor umede şi triste, bravând urgia şi surâzând spectrului înfiorător al morţii. Îmbărbătat, fiecare a putut susţine mai uşor grozava luptă de care era legată soarta neamului. Privirea Ei duioasă a picurat în suflete speranţă iar imaginea Ei a stăruit printre luptători, îmbărbătându-i la faptele care au însemnat în cartea neamului românesc cea mai frumoasă pagină de istorie naţională. Regina Maria ne-a dăruit tot ce a avut mai bun. Şi Dumnezeu a vrut să o răsplătească dându-I tăria să le înfrunte pe toate spre a vedea înfăptuită biruinţa finală.

Ceea ce nu s'a întâmplat atunci, când moartea pândea pretutindeni, ceea ce nu trebuia să se întâmple atunci, este astăzi prilej de durere a unui neam întreg. Când a simţit că sfârşitul I se apropie Marea Regină a cerut să fie adusă în ţară ca să moară pe pământul ce I-a fost drag, între oamenii care au iubit-O şi nu o vor putea uita niciodată.”(“Universul Literar” – 23 iulie 1938)

Regina Maria a României
Nu pot să închei decât cu un fragment din testamentul Reginei Maria. Și să sper că poporul român își va găsi resursele de a făuri un loc în care inima Reginei Maria să își găsească cu adevărat liniștea, așa cum o merită cu prisosință.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”


Citește mai mult... »

Interviu cu “Regina văzduhului”

Aviație
O știre de pe prima pagină a gazetelor anului 1933 anunța că: “La sfârșitul lunei trecute opt elevi aviatori și-au căpătat brevetul de pilot. Printre aceștia era și o femeie: d-ra avocat Irina Burnaia care, deși n'are decât 23 de ani, e licențiată în drept și absolventă a școalei de aviație a d-nei loana Cantacuzino. Domnișoara Burnaia e a doua aviatoare din țara noastră și și-a luat brevetul îndemnată numai de atracția sportivă pe care o exercită aviația asupra ei. Noua aviatoare e originară din Teleorman și a urmat scoala de pilotaj cu dl. lt. Abeles, directorul școalei. Ea intenționează să-și cumpere acum un avion, spre a putea practica sportul favorit.” (știre publicată în “Realitatea ilustrată” din 9 noiembrie 1933).

Aviație
Irina Burnaia pe coperta
 revistei "Realitatea Ilustrată"
9 noiembrie 1933
Eroina al acestei știri, Irina Burnaia (pe numele adevărat Irina Cioc, pseudonimul Burnaia fiind împrumutat de la râul care strabate satul său natal) a fost una dintre celebrele femei-aviator ale României. Viitorul Icar – s-a născută în anul 1909 în satul Ciurari din județul Teleorman. După absolvirea Facultății de Drept din București, Irina Burnaia a fost admisă și a practicat avocatura în baroul Ilfov. Chemarea pentru aventură a determinat-o să urmeze cursurile Școlii de aviație Mircea Cantacuzino unde și-a făcut ucenicia pe un avion de producție germană model Klemm L.25. Viitoarea maestră a aripilor a obținut brevetul de pilot gr. I  în 27 octombrie 1933, acesta fiind al doilea brevet acordat unei românce după cel obținut de Ioana Cantacuzino.

Pasiunea pentru aviație a Irinei Burnaia nu a fost doar un capriciu al unei femei frumoase. Imediat după obținerea brevetului ea zboară de la București la Brașov pentru a-și comanda la fabrica IAR un aparat de zbor. Este de menționat că in acea perioadă statul român subvenționa cu 50% achiziționarea aparatelor de zbor de către piloții care dețineau un brevet. Abia după întoarcerea la București Irina Burnaia avea să afle – din presa vremii - că a fost prima femeie care a traversat în zbor Munții Carpați. Următoarea aventură planificată avea să fie raidul aviatic african” București – Cape Town. Pentru că vroia ca acest raid să fie făcut cu un aparat de zbor românesc, Irina Burnaia a comandat la uzinele din Brașov un avion IAR-22 cu un motor de 130 CP. Povestea zborului în care a fost însoțită de aviatorul Petre Ivanovici – plină de peripeții – este rezumată chiar de Irina Burnaia într-un interviu acordat revistei “Ilustrațiunea Română“:

Aviație
Primirea pe aeroportul din Cairo
“- Am plecat din București în ziua de 3 Ianuarie, după o amănunțită cercetare a motorului și a avionului, ne spune aviatoarea. Până la Istanbul totul a mers bine. Am fost bine primiți acolo. La plecarea din Istanbul o turcoaică bătrână care ghicea în palmă mi-a spus să mă feresc de un om gras, roșcovan și vesel, că o să-mi poarte nenoroc. În acel moment a venit să ne salute un reprezentant al nu știu cărei companii de avioane, care era gras, roșcovan și vesel. Cât m'am ferit, n'am putut scăpa de el până nu ne-a strâns mâinile. Abia plecasem, când lângă localitatea Adabazar ni se sparge țeava de ulei. Am aterizat la repezeală și ca printr'o minune, datorită sângelui rece al lui Ivanovici, nu ni s'a sfărâmat avionul. După ce am reparat țeava, am încercat să decolăm. Ne-am lovit de un dâmb de pământ; ni s'a rupt roata și elicea. Am așteptat șase zile la Adabazar, adăpostiți de un mic prefect al locului, care se extazia în fiecare zi în fața bucății de elice frântă, pe care i-am dăruit-o. Cu chiu cu vai, avionul a fost transportat la Eskiseir, la arsenalul aviatic al armatei, unde i s'au făcut reparațiile necesare.

Aviație
Notă din "La Depeche de Madagascar"
 6 februarie 1935
La Damasc am avut o a doua pană, a motorului. Am așteptat aici 12 zile până ni s'a adus piesa de schimb din Anglia. În ziua accidentului nostru se sărbătorea “ziua dervișilor" și am asistat acolo la spectacolul înfiorător al biciuirii extazice și injunghierei acestor fanatici care alergau pe străzile murdare ale orașului, cu șiroaie de sânge pe trupurile lor goale, proferând amenințări cerului pentru ploaia care nu mai venea.

Aviație
Irina Burnaia - în carlingă
În patru zile am ajuns de la Cairo la Ecuator. Am atins localitatea Ertebe Campena de lângă lacul Victoria, chiar în inima Africei. Localitatea se află la 1.000 de metri înălțime și e populată numai de negri doborâți de boala somnului. În fiecare zi cădea între 1 și 4 după-amiază o ploaie torențială. Apoi plantele monstruoase ale Ecuatorului își desfăceau florile imense, sorbind putreziciunea aerului. Am stat aici cinci zile asteptând un vânt favorabil pentru a putea decola. Căldura insuportabilă nu ne permitea să ieșim mai mult de 2-3 ore din colibele ce ni se puseseră la dispoziție. Motorul nostru avea o capacitate prea redusă pentru a ne putea continua raidul. Am decis deci să ne întoarcem. Ca prin minune nu am avut nici un accident la întoarcere. Numai deasupra Palestinei ne-a prins o furtună groaznică, silindu-ne să aterizăm la Haifa pe un teren cu totul desfundat. La Alep am avut aceleași dificultăți cu decolarea. De aici încolo am zburat normal, până la București. Am zburat numai 16 zile, parcurgând 15 mii de kilometri, cu o viteză de 160 km. pe oră. După cum vezi, nu am avut prea mult noroc în efectuarea raidului nostru. Ne-am dat însă toată silința să realizăm ceva pentru aviația românească". (articolul “De vorbă cu aviatoarea Burnaia – Povestea unui raid îndrăzneț” – semnat “Rex” – publicat în numărul din 3 aprilie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română“).

Aviație
Primirea de pe Aeroportul Băneasa
În anii următori Irina Burnaia a efectuat și alte curse aeriene de lungă distanță: București – Roma – București în anul 1937, București – Ankara - Bagdad - București în anul 1938, București – Varșovia - Berlin - Amsterdam - Londra și retur în anul 1939 și a participat la numeroase mitinguri aviatice organizate în țară sau în străinătate. În anul 1937 Irina Burnaia a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautucă cu însemne de pace.

Începerea celui de Al Doilea Război Mondial nu avea să o țină pe Irina Burnaia departe de marea ei pasiune. După primii ani ai războiului, în timpul cărora a activat în Escadrila 117, începând din anul 1942 Irina Burnaia a condus celebra escadrilă a Poștei Aeriene din Transnistria (cunoscută ca “Escadrila Bugului” și mai târziu ca “Escadrila Basarabiei”). În această perioadă Irina Burnaia a fost “proclamată prin afișaj public de la guvernământ, la Odessa, Regină a Văzduhului” (“Revista Fundațiilor Regale” numărul din luna ianuarie 1946). Pentru merite deosebite a fost decorată din nou cu Ordinul Virtutea Aeronautucă - cu însemne de război de această dată.

Aviație
Avionul Irinei Burnaia - în zbor 
După încetarea războiului Irina Burnaia s-a întors în țară. Aici și-a găsit casa din București rechiziționată – datorită faptului că a luptat împotriva U.R.S.S. și pentru că la sfârșitul războiului escadrila ei a transportat în țară diferite ”bunuri ale statului sovietic”. Irina Burnaia a părăsit România în 3 ianuarie 1948 și s-a stabilit mai întâi la Teheran, apoi la Beirut. Începănd din anul 1958 familia Irinei Burnaia s-a stabilit în Elveția. Irina Burnaia – “Regina văzduhului” – s-a stins din viață la Geneva în anul 1997.



Citește mai mult... »

Despre literatură și neurologie cu Chiriachița Atanasiu-Bénisti

Neurologie

Deşi astăzi pare greu de crezut, în urmă cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a-și cuceri dreptul de a activa în domenii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor. Tocmai de aceea mi-a atras atenția o știre publicată în numărul din 1 decembrie 1906 al cotidianului parizian “Le Radical”: “L′académie de Paris vient de conférer a une jeune Roumaine, Mlle Chiriachitza Athanassiou, le diplôme de licence lettres-philosophie. C’est la première Roumaine à qui ce titre est décerné.”

Încercarea de a căuta informații despre tânăra româncă licențiată în litere și filosofie la Sorbona mi-a dezvăluit și o altă surpriză: Chiriachiței Atanasiu i-a fost acordat de către Facultatea de Medicină din Paris în anul 1918, la doar 33 de ani, titlul de doctor în medicină, specializarea ei fiind neurologia. Colaboratoare a celebrului neurochirurg francez Pierre Marie (primul secretar general al Societății Franceze de Neurologie), Chiriachița Atanasiu-Bénisti a fost medic al celebrei clinici Salpêtrière.

Informația din “Le Radical”
numărul din 1 decembrie 1906
Două lucrări științifice de o necontestată valoare publicate în anii 1918 și 1919 - dedicate diagnosticării și trătării leziunilor nervoase post-traumatice ale soldaților care au luptat în timpul Primului Război Mondial –“i-au asigurat compatrioatei noastre o faimă cu greu de dobândit în lumea oamenilor de știință”.

Neurologie
Chiriachița Atanasiu-Bénisti
 medic al celebrei clinici
pariziene Salpêtrière
(rândul de jos în centru)

În anii ’30 Chiriachița Atanasiu-Bénisti s-a reîntors la prima s-a dragoste și a publicat o serie de trei romane, bine primite de critica franceză a vremii: “La femme et le dictateur” (1935), “Miraje” (1937) și “Le Chant désespéré” (1937).

 Sperând că v-am stârnit curiozitatea, vă invit să citiți un interviu acordat de d-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti revistei “Ilustrațiunea Română” în anul 1936:


Neurologie
Teza de doctorat publicată
în anul 1918
De câtva timp d-na dr. Atanasiu se găsește în țară. A făcut un popas la înapoierea de la Congresul Internațional al Medicilor ținut acum câtva timp la Atena. Am avut și noi prilejul să o cunoaștem grație amabilității unei bune prietene, d-na Maria Filoti, distinsa societară a Teatrului Național. Profitând de această amabilitate, am rugat-o să ne spună câteva cuvinte pentru cititorii “Ilustrațiunei Române". Am importunat-o tocmai în timpul unei interesante discuții ce o avea cu d-na Filotti asupra ultimei sale lucrări - de astă dată aparținând literaturei - noul roman.

 - Câteva cuvinte pentru cetitorii noștri…
- Cu cea mai mare plăcere! Dar în nici un caz un interview.
- Nu. Știu că, în timpul popasului, compatrioții dv. “vă garantează" liniștea. V'aș întreba totuși dacă romanul d-v. “La femme et le dictateur" este un divertisment, în orele libere, sau o lucrare care concretizează o idee, o teză cu substrat științific.

Neurologie
În anul 1936 la București
acordând un interviu revistei
"Ilustrațiunea română"
- Am studiat, am călătorit și am cercetat îndeajuns probleme care m'au preocupat multă vreme, pentru ca amintindu-mi de ceea ce îmi oferise pe vremuri studiul literelor, să le pot închega, în parte, într'un roman. Nădăjduiesc să scriu și urmarea, un alt roman pe care-l am sub tipar. Și citindu-le pe amândoua veți putea vedea în ce măsură am putut transpune problema dintr'un domeniu în altul.
- Așadar vă devotați literaturii.
- Fără a părăsi însă medicina. Curând, când voi fi iarăși în laboratoarele și clinicile de la Paris, îmi voi relua activitatea științifică: o dovadă că nu mă gândesc “să evadez". Dar de această dată îmi voi împărți timpul între medicină și literatură…
- Pe cât îmi reamintesc, din cetite, dv. ați făcut studii asupra raselor și popoarelor…

Neurologie
D-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti (centru)
  în compania d-nei Maria Filotti (stânga)
și a doamnei Popovici (dreapta)
- Da, și cred destul de amănunțite. În acest scop am călătorit foarte mult. Am mers multă vreme pe linia teorillor contelui Gobé. Dar, spre regretul meu, în ultimi ani mi-am schimbat părerile. Popoarele din Orient, pe care le socoteam inferioare sub atâtea raporturi, sunt demne de o altă clalsificare. Puritatea și frăgezimea calităților lor umbrite de aspectul lor primitiv merită o mai liniștită și mai atentă cercetare din partea noastră , a “occidentalilor", care ne mulțumim de regulă cu impresii superficiale. Nu este locul să vă înșir dovezile pe care le-am cules în urma unor amănunțite cercetări, dar pot să vă afirm, fără să greșesc, că multe din aceste calități sunt superioare “occidentalilor" tocmai prin puritatea lor.

- Dar despre meleagurile românești, pe care le revedeți din când în când, ce ne-ați putea spune?
- Ce să spun! Îmi sunt dragi, atât de dragi încât cu toate ocupațile mele de la Paris, unde locuiesc de multă vreme, trebuie să vin aproape în fiecare an să le revăd… Muncesc la Paris cu râvnă, cu încordare, dar gândurile mă poartă mereu în țara în care m'am născut, căreia îi aparțin și pe care o iubesc ca oricare alt bun român. Și nu este pentru mine o bucurie mai mare decât aceea pe care o simt în clipa în care pășesc pe pământul țării.

Neurologie
“Le Chant désespéré” (1937)

- Dar despre literatura noastră ce ne-ați putea spune?
- Deși prin îndeletniciri departe de țară, citesc totuși lucrările scriitorilor noștri, pe care îi urmăresc și îi admir. Regăsesc în mai toți poeții și prozatorii noștri de valoare suplețea, spontaneitatea și forța creatoare a geniului latin. Apoi, o vigoare tinerească, robustă, plină de făgăduieli. Am cumpărat și la București, cu prilejul “Lunii cărții", o sumă de volume pe care le citesc cu nesațiu. Avem atâtea lucruri bune, atâția scritori de mare talent! Ce păcat însă că se traduce atât de puțin în franceză și în engleză… Merităm să ne cunoască și străinii măcar cu ceea ce merită să stea la loc de frunte în literatura internațională.” (“Ilustrațiunea Română” - numărul din 27 mai 1936)



Citește mai mult... »