Se afișează postările cu eticheta Curtezane celebre. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Curtezane celebre. Afișați toate postările

“VESTALELE" DIN CARTIERUL GRIVIȚEI

Însoțiți de reporterii interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună… la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Astăzi vă invit la o altă călătorie în timp. De această dată vom însoți un reporter din anul 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română” – din păcate acesta va rămâne anonim pentru noi, articolul nefiind semnat – în lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată:
  
Gara de Nord… Acolo se dă asaltul. Cu zecile de trenuri de zi și de noapte sosesc provincialii care nu știu unde să descindă. “Iat-o pe Leoaica”, o brună nostimă, prinzând victima în laț chiar de pe peron:
- N'ați dori o cameră simpatică și convenabilă? - șoptește ea insinuant.
Omul o privește lung, cântărind-o… Întreaga ei ființă respiră cele mai dulci promisiuni.
- Da, dacă o fetiță dulce mi-ar ține tovărășie…
Omul s'a prins în laț, căci nu-i dus într'o cameră de hotel ci într'o casă cu aspect onorabil de pe str. Atelierului. Alături e o bodegă și stapânul, care a prins “mișcarea”, a și trimis băiatul să întrebe ce dorește domnișoara. Astfel se încheagă începutul de petrecere ce o să continuie la cârciumă și are să sfârșească cu devalizarea călătorului. Ultima victimă a “Leoaicei”, un arendaș din Romanați, când s'a văzut fără nici o lețcaie, a început să facă scandal. Dar o lovitură de sifon dată în cap l'a prăbușit la pământ într'o baie de sânge.

Dar nu numai la beție sunt storși oamenii veniți din provincie. Deseori prin încăperile prostituatelor se încing jocuri de noroc. Noul venit e lăsat să câștige la început, până ce setea de bani îi este ațâțată. Mai târziu i se dă “lovitura” și la cea mai mică obiecție e scos în ghionturi și asvârlit în stradă. Circumscripția 33-a e ocupată aproape numai cu astfel de evenimente. Ar fi de folos ca în gară, prin placarde, să se atragă atenția celor fără experiență asupra pericolului care-i amenință, căci veșnic doi ochi frumoși și un trup ispititor vor trage în cursă bietele victime.

Alte specimene ale cartierului sunt femeile care bat strada de dimineața până la orele târzii ale nopții. Nicăieri, pe o porțiune atât de scurtă ca între gară și Matache Măcelaru n'ai să întâlnești atâtea hoteluri. Sunt presărate aproape unul lângă altul și din ganguri vezi ieșind la scurte intervale femei ce stau la pândă… Sunt în regulă: au carnetele vizate. Dar ce disgrațios și încărcat de cinism este gestul lor de chemare… Intru în vorbă cu o fată care locuiește la hotel “Tranzit”. Mă prefac că o cunosc și că i-am făcut cândva un serviciu, cu prilejul unei razii:
- Merg acum mai bine treburile?
- Eh!... Cu ploaia asta.
Fata aruncă un val de salivă printre dinți.
- În ziua de astăzi când mi-am pus și eu mai multă speranță, dar văd că parcă ar fi pierit francii de pe fața pământului! Și trebuie să ții socoteală că eu sunt dintre cele mai dârze. Săptămâna trecută unul mi-a jucat o festă. Îmi tot trecea pe sub nas o hârtie de o mie de lei. Socoteam c’am dat în sfârșit lovitura. În gând îmi și acoperisem cu ea anume nevoi. Dar peste puțin timp, când blestematul a plecat și m'am coborât să-mi plătesc datoria la cameră, portarul a observat că hârtia era falsă. A fost un haz și atâta au râs toți pe socoteala mea că-mi venea să'mi iau câmpii. Mai ieși acum în stradă cu ochii plânși și chipul vânăt, ca de cioclu! N'am mâncat în ziua aceea. A doua zi tot așa… Mai trăiește dacă-ți dă mâna.
- De ce nu încerci să-ți iei un serviciu într'o casă?
- Lesne de zis, dar când te-ai apucat de meseria asta, greu să mai poți face altceva. Ar trebui să te duca doar cu jugul. Tot nădăjduiești mereu că are să-ți apară într'o zi în cale omul care să-și deschidă larg băierile pungii și vremea trece și datoriile se îngrămădesc una peste alta.
Un zâmbet tragic se încrustase pe chipul fetei. Dar deodată, ochii i s'au aprins iar colțurile buzelor i s'au arcuit în sus, umplându-i de zâmbet obrajii. Zărise omul pe care n'ar fi vrut să-l scape din mâini.

Astfel, prin preajma vitrinelor, printre trecători, pe bordura trotuarului, răsar mizerele vânzătoare de plăceri de-o clipă. Pe strada Atelierului, în fața hotelului Moldova, roiește un grup întreg. Vazându-le apărând pe toate deodată, sergentul din post e apucat de o veselie subită. Se ia cu ele la hârjoană, prefăcându-se că le izgonește în interiorul curții. Cu bastonul de cauciuc le atinge ușor coapsele și ele scot țipete ascuțite întovărășite de hohote prelungi de râs. Mai încolo o tovarășe de breaslă stă de vorbă cu un bătrân zdrențuit. Bărbatul e beat și femeia repetă de câteva ori, privindu-l în ochi, suma la care are pretenție. Cu toată amețeala, omul dă din cap negativ. Plictisită, ea îi aruncă o sudalmă și se alătură de grupul celorlalte.

Cu venirea serii mișcarea se accentuează. Profesionistele sunt atunci mai în largul lor. Trag de mână, șoptesc cuvinte dulci, pline de promisiuni… Chiar trecătorul fără bani se hazardeaza adesea și atunci are de-a face cu “protectorul”, care smulge clientului, fără milă, haina de pe umeri. E de ajuns un strigăt al fetei ca el să și apară. Tot el are însărcinarea să pândească raziile și la un șuier sau semn convențional, zeci din aceste rămășițe ale străzii năvălesc prin pivnițele și magazinele oamenilor căutând ascunziș. Numai cele cu carnetul vizat rămân stăpâne pe teren. Iar când oamenii poliției se depărtează, mișcarea reîncepe mai vie, pătrunsă parcă de noi puteri.”

Nu pot să închei decât gândindu-mă că nici în această lume – deieri și de azi – a vânzătoarelor de plăceri moravurile nu se schimbă, chiar dacă anii trec și chiar dacă fețele sunt altele. Concluziile reporterului din perioada interbelică sunt la fel de actuale cred și astăzi:

Ce crunt batjocorim în plin văz un mister al naturii în care sufletele ating cea mai perfectă înțelegere! Cum te doare, în momentele de luciditate apariția tinerei fete, cu chipul zugrăvit strigător, care te invită să-i cumperi grațiile! La un pahar de vin își spune povestea vieții ei, care e aproape aceiași cu a mai tuturor “profesionistelor”. A crezut în frumusețea, curățenia și statornicia dragostei, dar a fost înșelată… Și n'a pornit pe drumul de iad al prostituției după prima deziluzie, ci târziu, când toate visurile, rând pe rând, s'au năruit. Ce mulțumiri are în viața de acum?... Niciuna… Trăiește… Dar de pe urma prăbușirii morale a atâtor ființe s'a ridicat o clasă care le stoarce cu cea mai nemiloasă furie: cea a proxeneților. Nici nu ne dăm seama ce bine organizată este această armată de declasați. Ea populează arterele principale ale Capitalei cu “marfa” umană pe care n'o pierde din ochi, ca să-i poată veni “în ajutor” la nevoie.”


Sursa: articolul ‹‹ “Vestalele” din cartierul Grivița ›› - nesemnat – publicat în numărul din 21 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română
Citește mai mult... »

Dragostea și spionajul: “Mademoiselle Docteur”


Trebuie de urgență o știre dintr'un loc inaccesibil ? Numai o femeie poate să pătrundă în castelul feudal sub masca de bonă, de damă de companie sau de amantă, în biroul indicat ca prietenă a inginerului, în cazemate, depozite și comandamente ca drăguță a sublocotenentului sau la nevoie ca instrumentul de plăcere al unui ofițer superior îmbătrânit. Ea va reuși să înșele vigilențele noastre, să ne jefuiască sau să ne convingă să comitem o faptă pentru care vom ajunge la stâlp. Și mâna ei, fierbinte dar totuși răcoritoare, se așează pe fruntea noastră și ne ia vederea. Uităm de executarea ordinelor, de fidelitatea față de patrie și de pedeapsa ce ne așteaptă și facem tot ce voiește ea. Toate pasiunile ce pot bântui un suflet feminin, pot fi convertite în acțiuni de spionaj. Desfrâul ca și iubirea sinceră pot servi aceluiași scop.

Citește și:  Dragostea și spionajul - Frumoasa turcoaică

Vă invit să ne continuăm – în compania aceluiași reporter A. Munteanu al revistei “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934) - incursiunea din lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm destinul unei alte maestre a spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:


“MADEMOISELLE DOCTEUR"

Adăugați o legendă
Mademoiselle Docteur” sau “Fräulein Doktor” – cunoscută și datorită numelui de cod pe care l-a făcut celebru  - Agent 1-4 GW – a fost fără îndoială cea mai celebră femeie-spion din timpul Primului Război Mondial. Faptul că nu a fost deconspirată niciodată a făcut ca adevărata ei biografie să rămână până astăzi învăluită în mister. Producțiile cinematografice interbelice care o aveau în prim plan pe “Mademoiselle Docteur” au contribuit și ele din plin la nașterea unor adevărate legende urbane legate de activitatea acestei maestre a spionajului. Vă voi spune acum povestea celebrului agent 1-4 GW, așa cum era prezentată cititorilor de revista Realitatea ilustratădin 2 septembrie 1934:
  
Dragostea și spionajul

Identitatea de “Mademoiselle Docteur” este de cele mai multe ori asociată cu aceea a a unei frumoase berlineze - Anne Marie Lesser (n. 1886 – d. 1932) – care la 16 ani s-a îndrăgostit de un ofițer din armata prusacă:

Domnișoara doctor devenise agent secret deoarece purta în suflet o rană îngrozitoare: năruirea primei iubiri. Otrava dulce a amorului se strecurase în sufletul și inima ei la șasesprezece ani, când Annemarie Lesser purta cozi lungi galbene. Dacă la etatea aceasta nu ar fi cunoscut pe căpitanul Wynanky, ar fi rămas mai departe fecioara cuminte, zâna viitoare a unei case de buni burghezi. Așa, ea jertfește totul pentru a putea iubi pe căpitanul Wynanky.

După câteva luni părinții ei au izgonit-o. Se refugiază la căpitanul ei, dar nenorocirea o urmărește: acesta contractase atâtea datorii încât nu are altă scăpare decât o căsătorie cu o femeie bogată. Wynanky o iubește pe mica Annemarie și renunță la uniformă. Trece la serviciul de spionaj și primește primele însărcinări.

Tânăra lui iubită îl ajută în activitatea de spionaj. Din păcate drama celor doi îndrăgostiți nu se oprește aici:

La a doua însărcinare, de a cerceta fortificațiile graniței franceze, el pleacă cu Annemarie - cu care se logodise între timp – reușind să adune informațiunile și planurile căutate. Dar bucuria reușitei nu este lungă: încă pe drum i se face rău. Când ajung la Berlin este prea târziu; infecția la apendice nu mai putea fi îngrădită și el moare.

Moartea logodnicului a fost o adevărată dramă pentru frumoasa Annemarie. O dramă care avea să îi hotărască destinul:

Izgonită din casă și lipsită de sprijinul celui iubit, Annemarie “se lasă condusă" la gară de un ofițer bătrân și în timp ce ea plânge și umblă ca o lunatecă, însoțitorul ei vorbește cu un alt ofițer: o excelență. Propunerea este aprobată și Annemarie este primită la școala de spionaj. Dacă tot vrea sa moară, să nu o facă în mod inutil. Mai nobil e să se expuie pericolului, în folosul patriei. Și ea devine o elevă ferventă.


“Mademoiselle Docteur”  în Vosges

Împrejurarea că vorbește perfect franțuzește, ca o franțuzoaică veritabilă, o predestinează pentru spionajul împotriva Franței. Dragostea moartă îi dă puteri miraculoase fetei tinere. În ajunul răsboiului, este trimisa în Belgia, Franța, Anglia, Italia și de pretutindeni reușește să aducă planuri exacte, fotografii revelatoare, date precise.

Metodele ei sunt originale: în Franța sosește sub identitatea unei tinere franceze care pictează. Curând, un căpitan se îndrăgostește de ea și sub apărarea lui, Annemarie fotografiază toate întăririle și capătă toate detaliile despre apărarea munților și pozițiilor din Vosges, în cadrul unei manevre mari. Căpitanul este în culmea fericirii: mica și încântătoarea lui prietenă dispare însă aducând toate datele, mai multe decât visase, șefului ei din Berlin, domnul Mathesius. Din ziua aceasta, perioada de încercare este terminată și Annemarie capătă indicativul “1 și 4, G și W cunoscut numai șefilor supremi.


“Mademoiselle Docteur”  și căderea Liége-ului

Următoarea misiune nu a întârziat foarte mult. Annemarie Lesser este trimisă în Belgia pentru a culege informații legate de sistemul de apărare al orașului Liége. Informațiile procurate de ea - ca urmare a seducerii locotenentului Rene Austin - au fost decisive pentru cucerirea orașului belgian de către trupele germane:

Imediat pornește pentru a cerceta fortificațiile belgiene, care trebuiesc distruse în caz de război. În primul rând: Liége! Victima este de data aceasta un tânăr ofițer belgian, care o conduce cu automobilul la… toate fortificațiile! Annemarie fotografiază cu un aparat minuscul, notează numărul și calibrul tunurilor, iar în clipele când este singură, face schițe și rapoarte pe hârtiuțe mici. Și țese dragostea cu ofițerul belgian, vrăjit de atâta frumusețe și candoare.

Pe drum, nu departe de o fortificație, automobilul lor are o pană de cauciuc. Întâmplarea face ca ea să piardă un bilețel: când și-a deschis poșeta, vântul i-a luat una dintre hârtiuțe. Ofițerul o aduce, aruncă o privire pe ea: datele fortului din apropiere! A rămas ca lovit de trăznet. Galben ca ceara se așeză la volan și oprește la primul post de jandarmi, unde intră spre a cere arestarea ei.

Dar Annemarie pornește cu automobilul, în viteză nebună. Pocniturile armelor nu o intimidează: neștiind să conducă volanul, merge în zig-zag… După câtva timp, automobilul nu mai merge: benzina e pe isprăvite. Ea răstoarnă mașina în șanț și vehiculul ia foc. Este ciudat că automobilul nu a prins-o dedesubt și că ea poate fugi prin pădurea apropiată, până la un fluviu. Aici se desbracă în pielea goală, păstrează numai poșeta și înoată până la mijlocul apei. Tocmai trecea un mic vas de pescari, spre Olanda. Pe neașteptate, apar două mâini pe bord și o nimfă se urcă din apă, în vas. Primul ei gest este ca să întindă două bilete de o mie. Soția pescarului o ascunde și ea trece granița spre Olanda. Conținutul poșetei îi face surprize noi lui Mathesius.”

Misiunea nu se oprește însă aici:

Răsboiul este la ușă și Annemarie pornește la Paris, ia parte la marșul armatei spre Belgia, este primită în popotele ofițerești și în salonul de primire al generalilor comandanți până ce aduce toate știrile, auzite chiar din gura șefilor adversari. Abia așteaptă să poată fugi, pentru că ceea ce a auzit este îngrozitor de important. Trece granița și se aruncă în primul automobil, cerând să fie dusă la comandament. Când telefonul vestește că a sosit “1 și 4, G și W”, ofițerii serviciului de informațiuni știu că au sosit știrile așteptate și raportul ei este decisiv. În aceiași zi, trupele germane asaltează granița belgiană.


Misiunea franceză

Informațiile obținute de frumoasa Annemarie în următoarea ei misiune aveau să ducă la demascarea unei întregi rețele de spionaj franceze:

Annemarie ajunge în Franța, sub masca unei țărance tinere franceze, cu pistrui, proastă, săracă, îmbrăcată în zdrențe. Se angajează ca servitoare la serviciul de spionaj francez. Ochii experți ai subofițerului descoperă că fata simplă de la țară, deși prostuță și murdară, este frumoasă… Munca ei este grea: spală birourile, curăță ferestrele, sub pază. Freacă cu perii mari treptele care duc la birouri și suferă, de ți-e milă de biata țărancă. Ziua, nimeni nu poate intra în aceste birouri, iar noaptea când se face curat, subofițeri înarmați stau de pază. Până ce într'o noapte, fiind zi de sărbătoare, numai un subofițer de serviciu rămâne în oficiu. Și bineînțeles, Annemarie…

Bietul plutonier, nu-și dădea seama de ce zâmbește prostuța servitoare. O vede frumoasă…  Și cum știe să sărute… Anemarie pune ceva în vinul bărbatului și apoi se apucă de lucru. Uneltele fine de oțel sparg încuietoarea unde ea știe că trebuie să fie listele agenților secreți. Găsește într’adevăr lista spionilor din serviciul aliat și imediat dispare. Nimeni nu o regăsește, însă peste două zile, trece granița spre Elveția, împușcând trei soldați care voiau s'o cerceteze. Când ajunge în Germania, rețeaua de agenți aliați este demascată și, cu mici excepții, exterminată.


Sfârșitul aventurii

 Așa activează ea, trecând mereu din Germania în Franța, travestită când în soră de caritate, când în mare doamnă de elită, răsbunând pe Wynanky al ei. Ca să poată suporta tensiunea nervoasă, se obișnuiește cu stupefiante. Când răsboiul se termină, ea este internată într'o casă de sănătate, în Elveția. Azi, Annemarie nu-și mai aduce aminte de nimic. Mintea ei este învăluită și numai amintirea lui Wynanky mai trăiește în ea. Ea merită coroana de regină a spioanelor, căci nu dorul de aventuri, nici pasiunea nu au călăuzit-o, ci o dragoste moartă și iubirea de patrie.

Legenda spune că faimosul agent 1-4 GW ar fi murit într-o clinică din Elveția în anul 1932 ca urmare a nebuniei induse de dependența de morfină. Adevărul însă a rămas învăluit în mister…

Surse:

(1) articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934)


Citește mai mult... »

Dragostea și spionajul: Frumoasa turcoaică

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o epocă în care femeile și-au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaţilor constituie o etapă importantă a “luptei pentru emanciparea femeilor”. Femeile avocat, doctor, funcționar sau chiar… parașutist și taximetrist începeau să fie o prezență constantă în societate.

Serviciile secrete nu puteau rămâne indiferente la aceste schimbări iar femeile nu au lăsat neocupat nici acest bastion rezervat până atunci aproape exclusiv bărbaților. De ce au avut succes în această lume dură femeile-spion? Reporterul interbelic A. Munteanu al revistei “Realitatea ilustrată”  încearcă un răspuns: ”Defectele, slăbiciunile noastre, ni le descoperă o femeie. Nu putem ascunde spiritului ei de observație orgoliile noastre mici și prostiile noastre mari, în timp ce ea își poate acoperi intențiile cu ușurință. Și dacă vrern să pierdem un bărbat, trebuie să ne folosim de o femeie ca unealtă. Iată cauza întrebuințării femeilor în serviciile de spionaj.”(1)

Prin talentul, farmecul și inteligența de care au dat dovadă, femeile-spion au reușit să culeagă informații care au influențat decisiv desfășurarea unor evenimente importante ale istoriei. Mata Hari, Virginia Hall, Belle Boyd, Josephine Baker sau… românca Vera Atkins sunt doar câteva dintre femeile-spion devenite celebre.

Vă invit să intrăm împreună în lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm câteva dintre destinele unor maestre ale spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:


FRUMOASA TURCOAICĂ

Despina Davidovici - Storch
în anul 1917 (4)
Despina Davidovici (n.1895 – d. 1918) a fost una dintre celebrele femei-spion care a activat în timpul Primului Război Mondial. S-a născut la Istambul “dintr'o mamă greacă și un tată muntenegrean”(3). De o frumusețe răpitoare, tânăra turcoaică și-a pus farmecul, inteligența și ambiția în slujba serviciilor secrete germane. A fost cunoscută în lumea spionajului sub numele de cod: madame Hesketh, madame Despina sau baroneasa Bellville. Se crede că “grație informațiilor ei, germanii au putut torpila vasul Lusitania" (3).

Originară din Levantul plin de vrajă, fiica unor părinți avuți, a fost crescută la Stambul. Când avea șasesprezece ani, era frumoasă, inteligentă și plină de temperament, ca o drăcoaică. Vorbea la perfecție un număr surprinzător de limbi europene și dorea să scape de tutela casei părintești, spre a lua partea ei din viață. Ocaziunea nu întârzie. Un francez cu numele german Paul Storch a luat-o în căsătorie, când ea împlinise șaptesprezece ani. Însă căsnicia nu a fost fericită, căci frumoasa drăcoaică îl înșela foarte des. Împotriva temperamentului ei arzător, argumentele rațiunei nu erau valabile. Nenorocitul soț înțelese că el ar fi numai o piedică în viața Despinei, cariera ei fiind deschisă acum. Și la începutul răsboiului mondial, se și divorțase de ea.” (1)

Divorțul a însemnat pentru frumoasa turcoaică un alt început de drum. Un drum pus în slujba culegerii de informații: “Pasăre călătoare, strălucind de frumuseţe, excitând curiozitatea pretutindeni, Despina Davido­vici, “frumuseţea turcă”, nu se opreşte prea mult într’un oraş, nici prea mult într-o ţară. Serviciile Majestăţii Sale Kaiserul au nevoie de documente, de informaţii, de conştiinţe co­rupte. E prietena multor ofiţeri suspuşi, a multor diplomaţi de diverse nuanţe. Cine se miră? Despina Davidovici e încân­tă­toare. Remuneraţiile îi sunt mari. Dar şi serviciile aduse Germaniei sunt mari. Ici, un document preţios, colo un plan, chiar câte un cuvânt între două cupe şi două sărutări. Despina ştie să mângâie capul unui bărbat care adoarme din senin – în braţele ei ştie multe.” (2)

Articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934) de dezvăluie povestea frumoasei spioane:

Despina ajunse din Stambul în mai toate metropolele europene: la Paris descinse sub identitatea unei Madame Mézié, la Londra și la Madrid figura ca M-me Hesketh, iar când la Roma o chema din nou Davidovici, la New-York a figurat ca D-na Despina, în sfârșit, orașul Washington o cunoștea ca baroneasa Belleville. Pretutindeni, înfățișa viața și… obiceiurile unei femei divorțate, tinere și bogate. Modă, lux, excentricități - constituiau amalgamul programului ei dar, cu toate că activa în serviciul secret, nici un agent nu reușise s'o descopere până la începutul anului 1918.

Spioană din temperament, a lucrat astfel timp de trei ani, fără să se știe până azi ce pagube a produs activitatea ei puterilor aliate. Însă, la începutul anului 1918, frumoasa turcoaică a fost văzută la Madrid cu un personagiu suspect, pe care agenții Inteligence Service-ului englez îl țineau de mai mult timp sub observație. Cu acest baron, Despina se încuiase într'o cameră a unui hotel de lux. Până acum
nimic neobicinuit. Dar unul dintre agenții englezi a plasat un microfon foarte sensibil la gaura cheii ușii care ducea în camera alăturată și, cu ajutorul unui amplificator legat prin niște fire invizibile, a reușit să constate că în camera aceea…  vorbeau trei inși, nu doi. Prin urmare, întrevederea avea un alt character decât era de presupus. Și sunetele puteau fi percepute din ce in ce mai clar în receptorul atașat de amplificator. Agentul care stenografia convorbirea dusă în patru limbi, înțelese imediat că la mijloc este o întrevedere între un șef din brigada de spionaj și doi agenți principali. Lipseau însă dovezile definitive.

Șefii Secret Service-ului din Spania au ordonat o riguroasă supraveghere a celor trei. Însă Despina avea un adorator chiar între oamenii de încredere ai acestui șef și aflase despre descoperirea ei. Când agenții s'au postat în jurul locuinței ei, ea deja fugise cu prietenii: au dispărut ca prin farmec. În mâinile englezilor nu a căzut ca pradă decât un morman de veșminte ușoare și transparente.

Au trecut săptămâni și frumoasa turcoaică nu putea fi găsită nicăieri. Abia cu o lună mai târziu, prezența ei a fost semnalată la New-York, unde sosise ca baroneasa Belleville. Nimic suspect, cu toate că observatorii reușiră să intre chiar în serviciul hotelului respectiv și îi supravegheau toate mișcările. Un singur rezultat pozitiv era constatarea faptului că ea dispune de un safe la o bancă mare. Și când baroneasa se afla într’o mică plimbare cu un yacht de plăcere, funcționarii serviciului secret se prezintau la bancă și cereau, în numele legii, deschiderea safe-ului. S'au găsit cu acest prilej suficiente dovezi de culpabilitate.

În zadar așteptau însă reîntoarcerea Despinei. Cineva o încunoștiințase să nu se mai întoarcă și ea “spălase putina", împreună cu “prietenii" ei. Între timp, au fost mobilizate toate forțele serviciului secret și astfel, la Washington, Despina fu descoperită din nou. De data aceasta a fost arestată împreună cu complicii. Materialul ridicat din safe-ul ei a fost insuficient pentru un procedeu judiciar. Despina a recunoscut doar că nu este cetățeană americană, altceva nimic.

Împotriva “baronului", nici un indiciu nu se putea găsi. Dar în interesul Statelor Unite, cei doi bănuiți fură ținuti luni de zile în prevenție și supusi diferitelor grade de torturi. Ei nu mărturiseau însă nimic. Dacă americanii ar fi avut material din care să reiasă că Despina ar fi spionat bunăoară împotriva Franței, atunci ar fi trimis-o francezilor spre judecare, deci la moarte. Însă în America umanitară, nici o femeie nu a fost împușcată ca spioană.

Cineva a reușit să strecoare Despinei o doză de otravă și ea preferase somnul de veci, decât chinul de a fi prizioneră, ea care jertfise orice și pe oricine, numai pentru a putea trăi după temperament. Și secretul faptelor ei a fost îngropat odată cu ea, în pământul Statelor Unite. Despina Davidovici a fost spioană din temperament și a iubit viața mai mult ca orice. Bărbații erau doar o anexă de o importanță secundară, fără personalitate. A trăit ani în lux și desfrâu și a plătit socoteala cu un dram de cianură.” (1)


Surse:

(1) articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934)
(2) articolul “Spioni și spionaj” - semnat “B.G.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 6 aprilie 1933)
(3) articolul “Sguduitoarea odisee a lui Insull” - semnat “I.S.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din27 mai 1934) 

Citește mai mult... »

Am cunoscut-o pe "Femeia în roșu"

Ana Cumpanasu Suciu Dillinger
Ana Suciu -  alias Anna Sage
sau "Femeia în roșu" pe coperta
revistei "Realitatea Ilustrată" - 1935
Poate stiați – sau poate nu – că unul dintre cei mai celebri jefuitori de bănci ai perioadei interbelice din Statele Unite ale Americii - John Herbert Dillinger – a fost ucis de către agenții federali americani în urma colaborării cu o curtezană originară din România. Ana Cumpănaș pe numele ei adevărat – Anna Sage sau „Femeia în roșu” după cum este cunoscută în Statele Unite – s-a născut într-un sat din Banat – Lunga, comuna Comloșul Mare, județul Timiș - în anul 1889. Povestea este celebră și am mai scris despre ea pe paginile blogului. O găsiți aici: Ana Cumpănaș sau „Femeia în roșu”Am găsit însă un articol cu titlul „Am cunoscut pe femeia în roș” publicat în 13 noiembrie 1935 de „Realitatea ilustrată”. Și câteva fotografii inedite ale Anei Cumpănașu devenită Ana Suciu după cea de-a doua căsătorie. Așa că nu puteam rata ocazia de a citi articolulul și de al „republica pe blog” pentru voi:

„(...)Chicago e un oraș de petreceri, un oraș vesel, plin de atracțiuni, un oraș al desfătărilor. Fiind mult mai întins decât New-York-ul paza strictă a regulamentelor severe e mai greu de făcut, iar posibilitatea de a ține ascunse localuri de petreceri nepermise, mult mai ușoara, în Chicago. În 1931 am făcut cunoștința în Chicago cu d-na Ana Suciu, nume care în traducere americană e Anna Sage. Avea o vilă frumoasă, luxos mobilată în Kenmore Avenue, un bulevard locuit de marii bogatași ai Americei. Doamna Sage, o femeie de 32 până la 35 ani, frumoasă, vorbea încă destul de bine românește, după 20 (spunea ea) - 25 de ani (după socoteala noastră) de când plecase din Banat, de unde era originară.

"Lady in red"
în "Realitatea Ilustrată"
Viața îmbelșugată, cele două automobile, toaletele scumpe, nu se puteau explica din venitul unui mic magazin pe care-l avea la Gary, orășel de lângă Chicago, și am aflat mai târziu, că doamna Sage era proprietara unui “speak-easy", situat tot în Gary și unde se ducea în fiecare seară. „Speak-easy" se traduce pe româneste “a vorbi lesne, cum îți vine", și denumește un local în care se permite vizitatorilor ceea ce legea nu permite: alcool (pe vremea prohibiției) și băuturi foarte tari azi, jocuri de noroc, stupefiante, etc. Vizitatorii sunt din lumi felurite: odrasle de oameni bogați, care caută senzații, aventurieri, escroci care trăiesc din înșelăciuni la joc, naivi, care vin aici ademeniți de femei frumoase sau invitați de cunoștințe dubioase, gangsteri, care numai în  asemenea localuri sunt în siguranță, femei ușoare.

Casa lui Dillinger
 fotografie din "Realitatea  Ilustrată"
Treburile doamnei Sage au mers din ce în ce mai bine, până când un șef de poliție nou n'a voit să fie orb și surd, ca predecesorul său și a descoperit taverna. Legile americane sunt foarte drastice: d-na Sage a fost arestată, averea ei confiscată și cuibul distrus. Dupa obicei, poliția, cea dintâi, face cercetările. Când instrucția e gata, inculpatul vine în fața instanțelor judecătorești. Învinuitul suportă după caz trei grade de cercetări: gradul I e simplu: vina e recunoscută, complicii sunt arestați, totul e clar, cercetarea e o formalitate. Gradul al doilea se aplică atunci când inculpatul nu vrea să-și denunțe complicii sau nu mărturisește imediat crima. Cel anchetat e supus la chinuri mai ales de ordin moral: e hărțuit cu interogatorii lungi, i se arată în culori negre ce-l așteaptă în cazul că n'ar voi să recunoască, de bunăvoie, acuzările; e mințit că i s'au întâmplat nenorociri în familie ca o consecință a faptelor lui și altele de acestea. Gradul al treilea înseamnă adevărate cazne: inculpatul nu e lăsat să doarmă, e chinuit cu lumină prea puternică, cu valuri de apă, cu o gamă întreagă de suplicii rafinate, care fără a produce vreo rănire vizibilă, pot nenoroci un om pe viață.
Cu doamna Sage poliția n'a fost nevoită să meargă atât de departe. Aflând de la începutul cercetărilor de gradul II că Dillinger era printre obișnuiții casei ei, a încheiat cu dânsa o convenție: d-na Sage avea să fie eliberată, i se vor restitui bunurile confiscate, ba chiar își va redeschide acel “Speak-easy" care-o îmbogațise. În schimb, d-na Sage avea să predea în mâinile poliției pe Dillinger.

Ana Cumpanasu Suciu
Medicii luând masca mortuară a lui Dillinger
fotografie publicată de "Realitatea Ilustrată"
numărul din 13 noiembrie 1935
Poliția americană obișnuiește să încheie asemenea tranzacții. D-na Sage a ieșit din arest. Toată lumea era convinsă c'a isbutit să cumpere pe polițiști. Obișnuiții localului s'au întors cu toții, bucuroși de dibăcia femeii care le permitea să-și reia petrecerile. Dillinger s'a lăsat așteptat cam mult, atât încât poliția își pierduse aproape răbdarea, detectivii fiind mereu amânați. În cele din urmă sosi și el. D-na Sage n'avu încotro și trebui să se achite de obligațiunile luate. Ea a fost femeia în roșu", care a arătat detectivilor pe Dillinger ieșind din cinematograf: Ecce Homo". Detectivii au țintit și Dillinger a căzut mort. Dușmanul public No. 1 nu mai exista. Dar el avea numeroși prieteni și aceștia au hotărât să-l răzbune. Doamna Sage s'a ținut prevăzătoare departe câtva timp. Acum se înapoiază în țară. Mulți dintre bandiții lui Dillinger s'au ucis între ei. În România d-na Suciu va putea să trăiască în liniște, depănând mereu amintirile vieții aventuroase pe care a dus-o și a rolului important pe care l-a jucat în omorârea celui mai temut gangster.

Citește mai mult... »

Miţa Biciclista şi lumea politică

Mita Biciclista, frumoasa “demimondenă” de la începutul secolului trecut, a fost o adevărată vedetă a societății bucureștene. Viața extravagantă și luxoasă pe care o ducea – avea o trăsură elegantă, conducea propriul automobil, mânca numai la Athenee Palace – au făcut ca prezența Miței să fie una cu adevărat deosebită. Frumuseţea Mariei Mihăescu - faimoasa Miţa Biciclista - nu a trecut nicidecum neobservată. Bărbati celebri ai vremii precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga sau Regele Ferdinand au suspinat după grațiile frumoasei duduiţe. Regele Ferdinand a mers chiar mai departe si i-a dăruit o casă în Piata Amzei. Tocmei de aceea, în epocă, Miţa Biciclista mai era cunoscută si drept "Miţa CotroceancaȚ, poreclă obţinută în urma presupusei sale legături cu Regele Ferdinand și a bârfelor care circulau la Curtea Regală din Cotroceni. Se spunea chiar că Regele Manuel al Portugaliei a cerut-o de soţie și că  Miţa Biciclista l-ar fi refuzat. Revista umoristică "Furnica nu putea bineînțeles să rămână insesibilă în fața acestui subiect senzațional:


Regele Manuel

Majestatea Sa Regală Miţa I a Portugaliei:

"Unul din directorii noștri a primit următoarea picantă și sensaţională telegramă din Paris: Faimoasa noatră Miţa Biciclista se răsfaţă între regi. La Londra a fost în mai multe rânduri văzuta cu un rege: cel mai tânăr din cei cari au fost. Am luat drumul spre Paris.

Reporter fidel:

Mulţumim amicului anonim de la Paris care s’a grăbit să ne depeşeze această veste, menită să umple de mândrie sufletele tuturor bunilor români. Da, domnule Iorga, da domnule Cuza, să fim mândri de succesul repurtat de gentila noastră compatrioată în străinătate, în vremurile acestea când diplomaţia şi guvernul României nu se prea disting prin isbânzi. Mezalianţa Regelui Portugaliei (căci el a fost regele cel mai tânăr care-a azistat la inmormântarea lui Eduard la Londra) trebuie să ne încânte că s’a comis cu o româncă d’ale noastre, cu şarmanta Miţa Biciclista. Această mezalianţă, sau mai bine zis această Miţalianţă, capătă o importanţă şi mai mare când te gândeşti la împrejurările în cari Miţa noatră a cucerit Portugalia. În adevăr, Regele Emanoel se afla la o înmormântare, când de obicei inima întristată a omului rămâne rece la ademenirile sexului frumos, iar pe de altă parte acest rege se ştie că e în ajun a se însura cu o ducesă din familia domnitoare a Engliterii. Totuşi Miţa l-a dat gata pe suveranul portughez în doi timpi şi trei mişcări!

Să strigăm deci: Trăiască M.S.R. Miţa I!

Ce-i dreptul, însă, suntem datori să recunoaştem că meritul acestui fericit eveniment revine în bună parte si regelui Portugaliei care, cu toate că aflându-se la o înmormântare şi în ajunul unei căsătorii, s’a apucat de amor si de chef cu cea mai nostimă reprezentantă a sexului tandru din România la Londra. Aceasta dovedeşte cât adevăr e în cunoscutul refren din opereta franţuzească:

Les Portugais
Sont toujours gais!"

Semnat: Prinţul Ghytză (Revista “Furnica” - nr. din 20 mai 1910)


Miţa Biciclista - ministru:

Miţa Biciclista
"Scrisoarea de răspuns la o presupusă propunere a Primului ministru Tache Ionescu de a fi “numită ravisanta si şarmanta Miţa Biciclista” la Departamentul lucrărilor publice: 

Mulţumesc foarte mult iubitului meu Tăkiţă pentru onoarea ce-mi face rezervându-mi un loc la ministerul său. Dar, obosită fiind de marea muncă depusă în cursul anilor în viata publică, m’am hotărât să mă retrag în viața privată, mai ales că am făcut oarecari economii ce îmi permit a trăi la adăpost de frământările publice. Și apoi partizanii politici ai lui Tăkiţă sunt toti niște “poseur de lapins” și nu voiesc a mă expune chiulurilor lor. 

Las locul uneia mai tinerică ce n’a gustat încă decepţiile publice. În adevăr, începănd cu şeful lor, toţi au tras chiulul, ba partidului liberal, ba celui conservator, ba celui junimist. Dar mai ales şeful nu prezintă garanţii, deoarece a trecut “în inspecţie” prin toate partidele, și de unde ştii că mâine nu îi vine gust să tragă chiulul propriului său partid făcând vreo nouă “combinaţie”. Deci ţiu la reputaţia mea publică stabilită şi refuz portofoliul oferit. Primeşte, d-le Director consideraţia mea. 

Semnat: Miţa călăreaţa, ex-biciclistă

P.S. Mi-am schimbat numele de când nu mai fac sportul maşinei ci pe al curselor de cai ce sunt mai rentabile.” (Revista “Furnica” - nr. din 6 martie 1908)


FurnicaMiţa Biciclita – prințesa Michăescu si pălările 

Dezminţire la o stire apărută în ziarele din Viena: “Ziarele din Viena au publicat senzaţionala ştire că:”Prinţesa Michăescu din România a cumpărat o pălărie cu respectabila sumă de 4.800 de coroane”. Ziarele Vieneze comit o mică greşeală. Anume nu există În România nici o Prinţesă Mihăescu. Există însă celebra şi şarmanta Miţa Biciclista.” (Revista “Furnica” - nr. din 14 iulie 1911)


Caricatura Furnica
 Mița Biciclista și cursele de cai
("Furnica" - 3 octombrie 1904)
Citește mai mult... »

Miţa și... "Furnica"

Miţa si celebra bicicleta
Maria Mihăescu a fost prima femeie care s-a plimbat cu bicicleta pe Calea Victoriei. O mare frumusețe a vremii, blonda (uneori bruneta) cu ochii verzi-albaștri atrăgea cu siguranță privirile bărbaților. Unul dintre aceștia a fost publicistul George Ranetti, despre care se spune că pe la 1898 - îndrăgostit fiind de frumoasa amazoană dar refuzat de aceasta – s-a răzbunat dându-i porecla de Mița Biciclista, supranume care a rămas celebru până în ziua de azi. Privind în urmă, putem să spunem că acesta a fost un gest benefic pentru fiecare dintre cei doi eroi: Maria Mihăescu a devenit cu adevărat o celebritate a lumii ei, ceea ce a ajutat-o în viața tumultoasă de “demimondenă”, iar George Ranetti a găsit un erou de succes pentru articolele umoristice publicate în revista "Furnica" (am găsit referiri la celebra Miţa în revista "Furnica" chiar și în numere din anul 1915).


“Când apărea pe Calea Victoriei, "aristocrații" de la Capșa, "burghezii" de la Oteteleșanu și "boemii" de la Kubler abandonau politica și șvarțul ca să admire superbul exemplar ciclist, căruia hâtrul Ranetti nu scăpase ocazia să-i zică "Mița Biciclista". Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple și elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânși pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte și cu o caschetă de mătase albă, înfășurată în voal alb, din care răsăreau încrucișate două ace mari a la Madame Butterfly.” (din volumul "Vremuri vechi bucureștene" semnat de Alexandru Predescu).

M-au amuzat - sper să vă amuze și pe voi - articolele și versurile publicate în revista "Furnica", cea mai citită publicație de umor de la începutul secolului trecut, articole care urmăresc îndeaproape viața mondenă a celebrei curtezane:


Miţa si impozitul pe venit:

"Reforma’ți? Vax și Belavista!...
Căci te desfid să încasezi
Impozit și să controlezi
Pe coana Mița Biciclista.

Venitul ei nimeni nu’l știe,
Nu’l știe nici chiar ea, parol
Sunt nopți când nu câștigă’un pol,
Și nopți cînd trece peste mie.

Spre-a-i face just evaluarea,
Dac’aș fi eu ministru, aș
Numi un specialist slujbaș
Care să-i ție lumânarea!"
          ("Furnica" - 2 august 1908)             


Comparație:

"Un domn care iscălește Aslan compara în revista “Rampa” pe ilustrul artist Novelli cu… dl. Alecu Davila, și crede că seamănă amândoi ca două picături de apă, că sunt niște artiști deopotrivă de mari. Ca și cum ar compara cineva pe Maica Precista cu… Miţa Biciclista!?! Ptiu!..." ("Furnica" - 1 decembrie 1911)

Miţa Biciclista - Ministrul Lucrarilor
Publice
Mița la Școala de fete din Iași:

"În "Monitorul Oficial" s’a publicat decizia Ministerului de Instrucție prin care Școala primară de fete no.10 din Iași va trebui să poarte pe viitor numele de Al. Bădărău. Fostul ministru de instrucție dl. Costică Disescu, a fost "distrat" ca de obicei probabil, căci altminteri ar fi fost mai nimerit ca, fiind vorba de o școală de fete, să-i dea numele ilustrei sale amice, furnizoarea oficială de automobile pentru minister, d-ra Miţa Biciclista”. ("Furnica" - 30 ianuarie 1914)


Miţa la Monte Carlo:

"Miţa Biciclista, solo,
A plecat la Monte Carlo.
Ce o fi căutând acolo?
Io capisco, ma non parlo…"

("Furnica" - ianuarie 1906)


Miţa Biciclista în "Furnica"
Miţa si arta:

"D-na M. Mihăescu, cunoscută supt supranumele glorios de Miţa Biciclista, grandioasa regină a demimondului bucureștean, a pus la dispoziție subsolul luxoasei d-sale locuințe din str. Lascăr Catargiu (colț cu str. Luminei) pentru o expozițiune permanentă de pictură și sculptură a societăței "Arta". Felicităm pe d-na Mihăescu că se manifestă ca o Mecena a artelor române. Bravo Mecena! Vivat Miţena!" ("Furnica" - 11 februarie 1910)


Miţa în rugăciune:

"Lungește, Doamne, viața mea
Doar pân’ce mi s’o da de știre
Că Miţa Biciclista vrea
Să intre într’o mănăstire."
("Furnica" - 14 februarie 1908)


Miţa și automobilul:

"O cheama Miţa Biciclista
Pe numele său de răsboi,
La Hipodrom o știe pista,
O știm cu toții: noi, ei, voi.

Ea n’a fost biciclistă’ntruna,
La început umbla’n tramcar,
Apoi avu muscal cu luna,
Azi are propriul ei dogcar.

Și’o s’o vedem, dac’avem zile,
Chiar și în automobil:
La donna e-automobile…
Iar sexul nostru imbecile!"
("Furnica" - 24 aprilie  1905)

Previziune îndeplinită: Miţa Biciclista a devenit pe la 1910 dealer de automobile.


Citește mai mult... »