Prin “Piaţa mare”

Un adevărat furnicar. Un loc asaltat de “un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori”. Un loc în care toţi se agitau, discutau, se certau. Într-un cuvânt – târguiau. Acest loc era spaţiul cuprins între “Piaţa mare” (sau Piaţa Bibescu Vodă) şi “Halele centrale“ - aşa cum le numeau toţi bucureştenii.

Forfota cumpărătorilor 
din Piața Bibescu Vodă - 1932

Complexul comercial din zona pe care o numim azi Piaţa Unirii, a fost construit începând cu anul 1872, an în care s-a ridicat Hala centrală  - construită după modelul pieţelor acoperite pariziene. Peste drum de ea s-a construit Hala de peşte – dotată foarte modern pentru acea perioadă – cu bazine cu apă pentru peştele viu şi cu mari depozite subterane. Piaţa de legume şi fructe a fost amenajată modern în anul 1906, la poalele Dealului Mitropoliei. Din păcate, astăzi s-au pierdut aproape în totalitate farmecul şi istoria locului. Doar latura dinspre Hanul lui Manuc mai aduce aminte de vremurile trecute. S-au păstrat multe fotografii care surprind imagini din Piaţa Bibescu Vodă. Dar “spiritul” locului nu mai poate fi redescoperit decât citind descrierile făcute de cei care au străbătut furnicarul. Unul dintre aceştia a fost un reporter al revistei “Ilustraţiunea Română”. Iată cum vedea "Piaţa mare", în anul 1929, cu ochii lui ageri de reporter, Ion Tik:

HALA DE PĂSĂRI

“O raită prin hala de păsări. O grădină zoologica în miniatură departamentul păsărilor vii. Deosebirea e, că varietăţile sunt comune deşi sunt din toate speciile pe care străbunul Noe le’a urcat pe corabia biblică. Gălăgia caracteristică oamenilor este înlocuită prin gălăgia păsărilor. Corul raţelor, răţuştelor şi gâştelor acoperă toate celelalte glasuri. Într’un colţ, o gospodină care n'a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, “cercetează" o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, exploarează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârşit  cunoscător, dă sentinţa:

- Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau.

Piaţa mare

Vânzătoarea, o precupeaţă "de rasă”, acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniforme a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune:

- Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În  cincispre zece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis... Ai înţeles?

Femeia surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse:

- Acum nici dacă-mi plăteşti n'o mai iau.

Traversez hala, în dansul nesfârşit al fulgilor care inundă cuprinsul, precum inundă la teatru ploaia de hârtiuţe care imită adierea zăpezii... În faţa halei de păsări zăresc târgul porumbeilor.”

PĂSĂRARII

“Între mături, coşuri şi ebiecte de menaj, cei mai liniştiţi dintre negustorii pieţelor, păsărarii,  îşì petrec timpul explicând amatorilor feluritele varietăţi de porumbei, canari, scatii... Iată, porumbelul cu aripele cenuşii, este dresat. Canarul din dreapta cântă trei ore pe zi. Dacă eşti om nervos, nu-l poţi tine în casă pentru că este un mare cântăreţ.

Imagine din Hala de păsări

Într'un colţ o colivie mare în care dansează două duzini de păsărele verzi. Sunt puii de papagal cu penele pictate de o mână măiastră. Înfig o smochină între gratiile coliviei. Puii se reped la mâncare şi sfârşitul este o luptă disperată în care arma aleasă este ciocul întors. Lupta este crâncenă, o luptă “pentru existenţă" în care învinge, ca şi în viaţa oamenilor, cel mai tare. Dintre toţi negustorii pieţelor, păsărarii sunt “pasionaţi de marfa" pe care o au. Păsărarii, înainte de a fi negustori, sunt iubitori de păsări. Iubitori, în adevăratul sens al cuvântului. Păsărarul vorbeşte şi desmeardă  păsărica; îi fluieră, îi cântă, o mângâie ca pe-un copil mic şi când se desparte de ea, recomandă cumpărătorului s'o iubescă; pentru că şi pasărea are suflet ...”

HALA DE PEŞTE

“O hală luminoasă, cu instalaţii de apă, cu rigole de scurgere, gata să cuprindă vagoane întregi de peşte. Dar aşa cum e de obicei, s'ar putea numi Hala fără peşte. Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord.

- Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… 

- De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s'au înmulţit şi s'a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s'a scumpit preţul peştilor veritabili.

La pas prin "Piaţa mare"

Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă:

- Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă... Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm...

Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă :

- Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte...

Părăsesc hala sub privirea binevoitoare a vânzătorului de peşte, care probabil, sesizase scopul vizitei mele.”

CEL MAI MIC VÂNZĂTOR

“La ieşire, zăresc între picioarele oamenilor cari circulau pe trotuarul din faţa halei de peşte, un copilaş ca de trei-patru anişori, cu o cutioară de carton, pe care stau la rând ca soldaţii, câteva duzini de ace purtând în vârf câte un cocoşel de sticlă.

- Cocoşei, cocoşei, un leu bucata...

Glasul argintiu al micului vânzător, cel mai mic din câţi am putut vedea, se pierde printre picioarele oamenilor şi fustele jupâneselor.

- Un leu cocoşelul! Un leu cocoşelul!

Micul vânzător, zărindu-mi privirea aţintită spre cocoşeii lui, se apropie şi îmi întinse cutia de carton plină cu ace.

- Un leu bucata. Cumpăraţi?

Şi ochii copilului se umplură de bucurie, ca şi când cineva l'ar fi cumpărat cu cutie cu tot.

Cel mai mic vânzător

- Câţi ani ai?

- Patru.

- Şi de ce nu stai acasă?

- Pentru ca n'am ce mânca. Bunica care mă îngrijeşte este oarbă.

- Cum te cheamă?

- lonel.

- Nu-i adevărat, răspunseră mai mulţi copii, cari atraşi de convorbirea noastră, asistau la discuţie. Îl cheamă Ţăndărică. 

- Purice, strigă un altul.

 - Piţigoi - adăugă un ţigănuş cu picioarele goale; îl cheamă piţigoi şi îi din mahalaua noastră!

Ionel se înroşi până în vârful picioruşelor lui goale şi murdare de această desminţire. Şi rotind ochii vioi, schimbă vorba:

- Cumperi, boierule, sau mă ţii cu vorba?

- Cumpăr, dar să te fotografiez pentru că esti... cel mai mic vânzător de ace...

- Mai întâi cumpără şi apoi fotografiază-mă.

Târguieli de toamnă

I-am satisfăcut dorinţa, convins ca în inteligenţa micului vânzător se ascund talentul cine ştie cărui viitor întreprinzător sau scânteia care a făcut celebritatea atâtor oameni care au ilustrat comerţul sau industria lumii…”

PIAŢA DE ZARZAVAT

“Traversez podul care ascunde pe un lat de câţiva metri faţa murdară a  Dâmboviţei şi iată’mă în faţa Pieţei Bibescu-Vodă. În faţa portalului cu înfăţişare civilizată, un popor de vânzători ambulanţi, de băieţandrii fără rost, de unguroaice cu coşurile pline de târguieli, în grupuri, discută, ţipă sau privesc liniştiţi la feluritele “demonstraţii" ale micilor negustori de trotuar. Un cărucior prevăzut cu un cuptor cu jarul aprins, poartă câteva bucăţi de plăcintă în formă de plapomă. lată unul care a înşfăcat o bucată de plăcintă, pe care o înghite într'o secundă cu iuţeala unui scamator.Un vânzător de mici aparate de plumb ţipă, cu glas metalic:

-  Nu mai trebuie aţă, nu mai trebuie ac, nu mai trebuie nevastă! Cinci lei bucata. Ultima descoperire a lui Edison, frate cu Faraon...

O femeiuşcă grasă ca un butoiaş, cu faţa plină de unturi de gâscă, priveşte demonstraţia cu aparatul, apoi când aude că…”nu mai trebuie nevastă" scuipă strigând:

- S’o crezi tu, şarlatanule!

O precupeaţă

Câţiva şofeuri de la maşinile care îşi aşteaptă stăpânii plecaţi la târgueli, asistă uimiţi, la alţi vânzători care “demonstrează publicului ultimile minuni":

- O încheietoare care face nod la cravată. În două secunde oricine îşi pune cravata cu maşina...

Altul. Cu mutră de puşcăriaş proaspăt ieşit din pensionul Văcăreştilor:

- Săpun de scos pete, instantaneu. Scoate orice pete de grăsime, de cerneală, de seu, de fructe, pete de orice natura. Cea mai noua invenţie americană...

Entuziasmul vânzătorului fu un moment domolit de “sentința" unuia care ascultase, mai atent povestea săpunului miraculos:

- Să’l vinzi băiete, la Văcăreşti. Acolo găseşti mai multe pete decât pe aici.

O piatră care "ascute orice"

Piaţa Bibescu. La intrare, deasupra miilor de capete de oameni care mişună ca furnicile, un cap uscaţiv cu ochi şireţi şi două mâini cari agită o coasă. Este tot un ambulant care “face demonstraţie" cu o piatră miraculoasă care ascute orice. Bineînţeles că ascute atât timp cât face dansul demonstraţiei...

Zarzavagii au recolte bogate şi tocmai din această cauză au scăzut şi preţurile. Privind tarabele supraîncărcate cu zarzavaturi, verdeţuri, ceapă, cartofi, ai impresia că te găseşti în împărăţia vegetarienilor, care precum se ştie, mănâncă şi visează munţi de zarzavaturi... Vânzătorii, în majoritate pui de olteni, băieţi ageri şi inteligenţi, fac faţă aglomeraţiunei cotidiene...

Ici şi colo, câte o gospodină care face gălăgie, adeseori pe gratis, pentru că târgul la piaţă fără niţică ciorovăială n'are nici un farmec... Coşurile şi panerele sunt singurele mulţumite de ceea ce primesc, fiecare în parte, ca dintr’o grădină fermecată, fără sfârşit. În fundul pieței, fructarii. Mii de coşuri pline cu struguri, prune şi mere, anunţă “temeiul toamnei". Toată lumea e în mişcare, unii cumpără, alţii vând, unii se ceartă, alţii discută; un singur om e liniştit: agentul forţei publice,  sergentul care, de oboseală, a adormit pe un colţ de ladă de lămâi.”

Sursa: articolul “În Piaţa mare” - semnat Ion Tik - publicat în “Ilustraţiunea Română” - numărul din 26 septembrie 1929.

Citește mai mult... »

Instantanee de iarnă (interbelică)

Abia acum vine cu adevărat iarna! Un val de ger crunt a lovit întreaga țară și face victime. Troienele închid drumurile, opresc trenurile și încuie porțile școlilor. Iarna se zburlește din nou la noi - cu viscol și cu zăpadă - chiar în zilele în care așteptam ivirea primelor semne ale primăverii. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii: “...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (1)

Căruța cu “un cal putere”
luptă din greu cu troienele

Cât de mult ne-am schimbat noi? Cât de mult s-a schimbat lumea în care trăim? Sunt întrebări la care vă las pe voi să răspundeți:

“De pe o stradă laterală o ceată de țigănuși năvălește cu strigăte barbare:

- Idiție specială! Completarea guvernului! Crima din strada Compoduci!

Foile cu miros proaspăt de tipar trec din mână în mână, ca un stol de porumbei pestriți. Din toate străzile curg șuvoaie negre de lume care se îndreaptă grăbite spre casă. Tramvaiele cu ciorchini de oameni atârnați la uși fac un zgomot asurzitor de fiare vechi. Automobile, pe roți de untdelemn, duc în cutia lor lucioasă de catifea și puf o lume nepăsătoare. La un colț de stradă doi negustori ambulanți se ceartă cu un agent al poliției comunale. Cutiile lor cu acadele și “Nu mai plânge Baby" zac răsturnate în mijlocul drumului. Un ambulant cu păr de cărbune și un puf de mustață pe buze, plânge peste marfa răvășită și nu se mișcă din loc. În jurul lor se adună mulțimea curioasă.

Vânzătorul de acadele și de...
“Nu mai plânge Baby"

- Ce s'a întâmplat?

- Un accident!

- Un furt!

- Au prins pe complicele lui Brandabura!

- E un anarhist!

- I-au găsit bombe în buzunar!

- A vrut să împuște un comisar!

Iar în mijlocul mulțimei, băiatul cu “Nu mai plânge Baby" privește înfricoșat în jur, și-și apără cu brațul capul ciufulit.

Lemnele: o preocupare continuă în timp de iarnă 

Lângă bucătăria restaurantului de lux, zace în zăpadă un bătrân fără picioare. Prin ușa de serviciu ies aburi calzi de mâncare și invalidul roade un codru de pâine. Un ajutor de bucătar aruncă afară resturi de mâncare. Bătrânul se târăște până la grămada de gunoi, caută cu degetele înfrigurate și aruncă hrăpăreț în traistă toate comorile găsite.În stradă un copil cu un corn în mână s'a oprit la o vitrină, unde un chip de prestidigitator transformă cu o baghetă magică un bilet de loterie într'un șir lung de hârtii noi de-o mie. 

Măturători ai Primăriei, strângând zăpada

pe o stradă a Bucureștilor (sus)

 iarna la o periferie a Capitalei (jos)

Ceasul luminat arată o oră, învăluită în ceață. Localurile s'au închis toate. Străzi pustii. Siluete rebegite de frig. Felinare strâmbe cu lumini oarbe. Rar, la distanțe mari, din casele negre clipesc ochi de ferestre luminate. În dosul unui geam trece o siluetă diafană de femeie. La o încrucișare de drumuri se sudează liniile tramvalului. Cerul înourat și amenințător se luminează violet. Lucrătorii par spectre în lumina verde a electricității. Un sergent cu glugă se încălzește la mangalul unui negustor de fructe. Lampa cu acetilenă pâlpâie, agonizează, se stinge într'o rafală de vânt.

- Nu vii eu mine, puiule?

O fantomă de femeie apărută de după un gard face un gest lubric cu mâna.  De undeva latră un câine. Fulguiește. Sergentul fluieră prelung. Statuia din mijlocul pieței îl arată cu un braț acuzator.” (2)

Bucuriile iernii

(1) fotoreportajul “Iarna”  - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 17 decembrie 1931

(2) articolul “Simfonie citatină” – semnat Ion M. Ieșanu - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 17 ianuarie 1934

Citește mai mult... »

O noapte la “Potcoava veselă"

“Birjarul care ne conduce este “simpatica amintire" a “Bucureștilor de altădată". Adică a Bucureștilor de viață liniștită și savuroasă, în care “muscalul” și șoseaua jucau un rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de aur, era un “personaj”.”

Calea Victoriei, noaptea (1935)

Acest articol preluat din presa interbelică (articolul “Nopți bucureștene” publicat numărul din 6 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”) nu vă propune nimic senzațional: este doar povestea unei nopți pline de farmec petrecute într-unul dintre localurile ale Bucureștiului interbelic. Povestea unei petreceri nocturne ale cărei vedete au fost “o delicioasă ciorbă de creier”, friptura căreia îi spunea “de unde suge ursul” și – bineînțeles - vinul care “curgea generos în pocale de pământ”. Farmecul evocării este completat de poveștile lui Ioșka – unul dintre ultimii muscali ai Capitalei:

“La “Potcoava veselă", în revărsatul zorilor – Ioska, călăuza noastră de noapte - ne-a purtat prin mai toate localurile imaginabile. În cele din urmă am poposit la această cârciumă periferică, unde părea să fie un congres al birjarilor...

- Toți câți au mai rămas în Capitală, adaugă Ioșka cu glasul melancolic

- Sunt în congres?...

Călăuza zâmbește cu înțeles.

- Ceva mai mult. Sunt la gustarea de dimineață...

- Așa mulți ?

- Toți birjarii de noapte. De altfel, ca să știi unde este vinul mai bun nu trebuie decât să te uiți unde staționează trăsurile fără conducători...

Cârciurnarul, un roșcovan cu fața dolofană, servește dintr'un castron de pământ, tacticos, “ciorba de creier”: o zeamă cenușie, lipicioasă, pe care chefliii o savurează...

- Vedeți, boierior, ciorba asta n'o găsiți nicăieri. Este specialitatea lui Nea Niță, care pe vremuri a fost măcelar...

Nea Niță, măgulit peste măsură de o asemenea recomandație, ne oferă, în străchini cu smalțul desfundat, renumita lui ciorbă. Este desigur o favoare, pentru că nu oricine, “orice nou venit”, poate căpăta această delicioasă zeamă...

Lângă fereastra încărcată cu flori de toate neamurile, cântă pitpalacii... Nectarul lui Nea Niță curge generos în pocale de pământ... Ciudata împestrițare de oameni de toate categoriile, de la boerul pretențios cu gusturi rafinate, până la ultimul birjar fericit că-și poate sorbi aici, în fiecare dimineață, “kilul” lui de vin dumnezeesc, este simpatică, atracțioasă. Aceiași atmosferă de bună înțelegere, de veselie, de cântec și de glumă înfrățește pe acești întârziați la mescioarele “Potcoavei vesele". Chiar Ioșka, rubiniu și gureș, pare ceva mai puțin solemn decât este de obicei. Mulțumit că ne-a putut oferi un spectacol necunoscut al Bucureștilor de noapte, decanul birjarilor vorbește volubil și convingător:

- Hei, boierilor ! De câte ori poposesc cu mușteriii mei la localurile de lux din centru, cu lumini orbitoare, cu femei despuiate și cu băuturi proaste, mă gândesc cu jind la “Potcoava” lui Nea Nișă… la “potcoava" cu “nectarul” fără pereche, cu mititei, cu pitpalaci, cu specialități pe care nu le găsiți nicăieri...

Nea Niță nu prea știe ce-i aia “lumină indirectă"; nu știe ce-i jazz-ul asurzitor și nici ce-i aia “diseur”. Nu știe de coktail și cu atât mai puțin de cocaină. La el, cârciuma e cârciumă, vinul e vin, “guristul” e gurist și viața e viață adevărată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu... Nimic din spoiala, prefăcătoria și perversitatea localurilor “șic" care înșeală, amăgesc și ucid...

Un popas nocturn la Halele Centrale

Apoi Ioșka, care-și poartă cu demnitate titlul de decan, iși netezește fața lucie și începe să povestească întâmplări și isprăvi - din bunele timpuri dinainte de război - cele apuse pe vecie. Ca la un cinematograf de panorame din trecut, Ioșka face să ne răsară înaintea ochilor o întreagă epocă patriarhală, în care goana automobilelor, zgomotul de radio și clacsoane, nu goniseră încă tihna aceia atât de poetică, și nici sgârie-norii blockhousurior nu umbreau căsuțele cu verandă pe care se urcau plantele cățărătoare, sau grădinițele smălțuite cu flori ce-ți veseleau inima. Ioșka mai povestește de chefuri celebre, în care apar nume faimoase de prefecți galanți, cocote cu faimă apuseană, muscali sculptați parcă pe caprele faetoanelor dispărute, de lăutari care ziceau cântece cu cuvinte mai puțin meșteșugite decât cele de azi, dar care vorbeau direct inimii. Și lacrimi, pe care ochii se silesc să le ascundă, îneacă glasul bătrânului povestitor, care-și revarsă din nou urgia asupra blestemățiilor de astăzi, cu care nu se poate împăca, și care îi vor scurta viața... Pentru că Ioșka alunecase pe panta unui rechizitoriu, pentru unii supărător, cineva încearcă să schimbe subiectul:

Într-un local de lux...
"cu femei despuiate
și cu băuturi proaste"

- Ioșka, este adevărat că descinzi din cazaci?!...

Ioșka întrerupse brusc firul povestirei, făcu ochii mari, electrizat de uncuvânt magic...

- Cazaci? Da! De unde știi? Mă trag din cazaci. Străbunii mei au stăpânit Donul. Am rămas birjar pentru că iubesc caii... Așa suntem noi, cazacii, iubitori de cai. Iubim caii mai mult decât pe oameni. Ei sunt mai buni, mai blânzi și mai credincioși decât oamenii... Și sunt foarte mândru că am rămas birjar, în timp ce alții s'au făcut “șofeuri”...

Nea Niță, care tot timpul ținu să se găseasc în compania noastră, ne făcu o surpriză: ne aduse pe un taler de lemn o unică specialitate a grătarului, pe care de regulă o gustă doar el și cu intimii lui. O bucată de carne friptă căreia îi spune “de unde suge ursul”. Am gustat-o cu toții și-am înecat-o în alte câteva kilograme de “nectar”...”

Citește mai mult... »

Cum se bate un record...

În anii de după Primul Razboi Mondial autoturismele au început să fie o prezența din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 si 1926 importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternica, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unitați noi. În 1926 în țara noastră erau de 11.000 de autoturisme. În urmatorii cinci ani, numărul total de autoturisme a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors.

Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindrii) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme. Vă propun astăzi să citiți povestea stabilirii unui astfel de record – așa cum a fost relatată de corespodentul la Paris H. Doru al revistei „Realitatea Ilustrată”, în numărul din 4 decembrie 1930. Eroii reportajului: “d. Constantin M. Cantacuzino, însoţit de inginer Calcianu și avocat Dinopol”, care „au plecat din Bucureşti în seara de marţi 11 noiembrie, la orele 8:00, cu tema de a întrece recordul stabilit de d. H. Manu în 1927, pe distanţa Bucureşti-Paris (2460 km. în 52 ore).” Eroul acestui raid nu este altul decât Constantin M. Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino după cum era cunoscut de publicul larg) - fiul politicianului român Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Cantacuzino - unul dintre aviatorii militari de elită ai României din perioada interbelică. Constantin Cantacuzino fost de asemenea un motociclist pasionat, a jucat tenis și a fost căpitanul echipei Românei de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933.

“Corespondentul nostru din Paris, care a făcut parte din comisia de omologare a raidului, ne trimite articolul de mai jos cu fotografii speciale pentru “Realitatea Ilustrată”.

Joi (13 noiembrie), ora 2: Aşteptam, împreună cu reprezentanţii ziarului „L’Auto”, sosirea maşinei d-lui Cantacuzino. Conform unei telegrame primite din Munchen urma ca sosirea să aibe loc la această oră. În faţa redacţiei ziarului se adunase lumea, care luase cunoştinţă încă de dimineaţă de acest raid. Toţi aşteptau cu nerăbdare şi un tumult neobicinuit se producea când se anunţa vreo întârziere. Minutele se succed greoi... şi maşina nu apare.

Ora 2 1/4: Un fluier prelung al sergentului postat la întretăierea boulevardului Montmartre cu rue de St. Montmartre atrage atenţia publicului... şi câteva secunde mai târziu, o maşină mare, format închis, plină de noroi, isbucneşte la colţul străzii ca un bolid, oprindu-se în faţa localului ziarului. Drapelele român şi francez fâlfâie pe botul maşinii. Românii ce asistă la sosire încep să aplaude, şi toată lumea ovaţionează pe cei ce descind.

- Unde e cronometrorul?

Nicăieri! În fine, a fost găsit la o brasserie şi adus, aproape pe sus, să procedeze la omologarea recordului. Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute - iată performanţa d-lui Cantacuzino.

La Paris, după omologarea recordului

După încheierea procesului verbal, m’am adresat d-lui Cantacuzino:

- „Realitatea Ilustrată” a ţinut să fie prima revistă care să vă prezinte felicitări... Câteva cuvinte pentru cititorii noştri.

- Revista dv., pe care o consider cea mai bună, are dreptul la mai multe cuvinte. Şi cu toată oboseala drumului, d. Cantacuzino mă atrage într’un colț şi-mi spune următoarele:

- Raidul Bucureşti-Paris, cu intenţia de a bate recordul stabilit la 52 ore, mă tenta de multă vreme. Maşina mea e un Buick obișnuit, căruia i-am făcut câteva transformări, dată fiind distanţa ce urma să fie parcursă. În ciuda celor ce căutau să mă descurajeze, am adaptat, datorită ideei emise de d. ing. Calcianu, două carburatoare ce alimentau paralel câte un grup de 4 cilindrii. Suspensia a fost întărită, adăugându-se câteva foi de arcuri suplimentare, precum şi un rezervor de benzină în plus, cu o capacitate de 150 litri...

Plecarea a fost fixată pentru marţi, la ora 6 seara. Maşina însă n’a fost gata echipată de drum decât la ora 7 1/4, deci cu o întârziere de o oră și un sfert. Până am îndeplinit formele, s’au făcut orele 7 1/2, când mi s’a dat plecarea din faţa Automobil Clubului Regal Român. Atmosfera la plecare era cât se poate de pesimistă. Mulţi ne spun să amânăm plecarea cu 24 ore, deoarece  eram prea obosiţi cu pregătirea raidului. Mă felicit pentru ideea de a fi plecat, neţinând seamă de sfaturile amicilor. Vei vedea în curând motivul. N’am făcut nici 500 m. şi pe aleea Griviţei motorul începu să dea “rateuri”. Atât eu, cât şi d. Dinopol am început să ne pierdem curajul. Ing. Calcianu însă îmi spunea mereu:

- Măreşte viteza, măreşte viteza!

Într’adevăr, maşina era reglată pentru o temperatură ridicată şi viteză mare. Abia ieşisem din Bucureşti şi automobilul începu să funcţioneze regulat. Mărim viteza... 60... 80... 100 km. oră. În apropiere de Găeşti, pac... pană de cauciuc. La Piteşti am ajuns cu 20 minute înaintea celuilalt record.Calculasem sosirile în oraşele principale, având ca bază orarul d-Iui Manu. Distanţa Piteşti-Piatra Olt am parcurs-o în condiţii bune. Totul era în regulă şi eram în avans. La Piatra-Olt, din cauza unei neatenţii, am luat un drum greşit şi-am fost nevoiţi să ne înapoiem o distanţă bunicică. Dinopol nu mai înceta: „Semn rău... semn rău...”.

- Ba pardon, erai tot atat de superstiţios ca şi mine! – spuse d. Dinopol, care se apropie între timp de noi.

Roata de rezervă începu să joace şi ne era frică să n’o pierdem. Mereu eram nevoiţi să ne uităm la ea. La Timişoara am ajuns la ora 5 dimineaţa. Ne-am umplut rezervoarele cu benzină şi imediat din nou la drum. Cei 180 km. până la graniţă i-am parcurs în condiţii mizerabile, din cauza drumului prost. Când să trecem graniţa, observăm că roata de rezervă lipseşte. Dinopol şi ing. Calcianu au rămas să îndeplinească formele de trecere iar eu m’am înapoiat să-mi găsesc roata. După 40 de minute eram înapoi. O găsisem.

- Şi a trântit-o în maşină, spărgând portiera, iar eu până la Munchen am tremurat de frig! – completă Dinopol.

Final de raid

Am trecut graniţa romanească cu 3 ore avans. În Ungaria am mers în condiţii excelente, totuşi am avut 5 pene de cauciuc până la Budapesta, ceea ce ne-a făcut să pierdem timp şi să ajungem cu un avans de 20 minute numai. Eram aproape demoralizat, însă curajul nu mi-l pierdusem. Mai aveam destul drum până la Paris, deci şi posibilitatea de a câştiga timp din nou.

Pe traseul Viena-Budapesta, cu toate că am avut de înfruntat 3 ploi torenţiale, alergam cu 100 km. pe oră şi am trecut prin Viena notând un avans de 3 ore. De la Viena la Linz iar ploaie. De la Linz la Salzburg, zăpadă cu viscol. Dacă aş fi amânat plecarea cu 24 ore nu mai puteam trece, deoarece începuse să se depună un strat groscior de zăpadă. Îţi închipui, în 24 ore ce s’ar fi depus.

Am trecut graniţa la Salzburg şi apoi în 2 ore eram la München. Aci eram aşteptaţi de directorul şi personalul ziarului „Münchener Zeitung”, care - cu toate că erau orele 2 noaptea, ne pregătise o primire extrem de cordială. Am fost nevoiţi să pierdem 50 minute datorită acestei recepţii. Geamul spart de care îţi vorbea Dinopol a fost înlocuit cu un carton, şi ne-am aprovizionat din nou. De la München la Ulm, drumul foarte prost, ne punea mereu în situaţii

critice, neştiind pe unde s’o luăm.

Am ajuns la Ulm la 3 1/2 dimineaţa. Nici un om pe stradă, care să ne dea vreo indicaţie, pe unde putem ieşi din oraş. În fine, am găsit în gară un bâlbâiit, pe care l-am luat cu noi, să ne arate drumul. Îţi inchipui ce-ar fi fost să aşteptăm să ne dea el lămuriri. Am scăpat de Ulm şi-am luat drumul direct spre Strassbourg, unde am ajuns pe la 11 dimineaţa, după ceasornicele pe care ni le potrivisem în Bucureşti. De la Strassbourg alergam pe şoseaua franceză, cu o viteză medie de 80 km. pe oră. La Arquelle am fost opriţi de un agent de circulaţie, care ne-a dresat un proces de contravenţie pentru exces de viteză.

Toate parlamentările noastre, invocând motivul cursei, au fost zadarnice. Am plătit amenda, pierzând însă 20 minute. (notă: incidentul e confirmat de o notă găsită de mine în “Le Bulletin Meusien”, numărul din 6 decembrie 1930).  

Notă din "Le Bulletin Meusien"
numărul din 6 decembrie 1930

Acum iată-ne la Paris deţinând recordul Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute.

- Cum v’aţi hrănit în timpul călătoriei?.

- Sandwich-uri, şocolată şi cafea.

Dar toate au trecut, principalul e că am bătut recordul.

În momentul acela, ziariştii şi fotografii îi luară cu asalt, iar reporterii cinematografici postaţi în stradă, relamau pe compatrioţii noştri, pentru o poză in faţa obiectivelor.”

Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute

Sursa: articolul “Cum se bate un record (București-Paris în 44 de ore)” – semnat H. Doru – publicat în numărul din 4 decembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

Descântecele babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor” pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:

„Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspât astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers.

Citește și: Viața medicului de la țară

(...) Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o “rițeptă”, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul “rițepte”. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l “întoarcă" (să-l însănătoșeze).

Însă, ca și la oraș, clientela cea mai de seamă a lecuitoarelor o formează femeile și fetele. Omul - adică bărbatul - e oricum mai puțin credul, mai merge la oraș, după “o nevoie", e scuturat, trezit, desmor’it, ca un arbore'n furtună, de serviciul militar. Femeile și fetele însă, se duc la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru fermece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură. În satul meu, sat oltenesc, departe de oraș, departe de calea ferată, țăranii spun că cutare fată sau cutare flăcău bolește din dragoste, ori din ură. Și cât adevăr în această expresie... De aici nevoia lecuitoarei de a fi medic sufletesc, de a ostoi sentimentele sau resentimentele. Câte fete, câte mame nu vin la ele pentru a curma o jale, pentru “a aduce un om" (soțul) la vatra lui, o cununie la o fată mai coaptă, ba chiar și moartea unui dușman. Descântecele și “fermecele" se fac în secret. Riturile sunt scabroase uneori, de aceea se fac cu mare fereală. Îmi propun ca, foarte curând, să dau în paginile “Realității Ilustrate" câteva exemple de farmece. Iată totuși, pentru ca cititorii noștri să’și poată face o idee, cum putem să ne vindecăm, fără Javol, Capol, Testa ori alte medicamente, de durere de cap, fără dentist de dureri de dinți, fără Gomenol de guturai și așa mai departe.

Lecuitoarea ia apă din nouă ciuturi și o bate cu nouă fire de busuioc, luate din nouă sacsii (ghivece), de la nouă case. Bate apa și spune de nouă ori așa:

Cuțit, cuțit, cuțitat și alămat,

De nouă țigani lucrat,

De nouă popi cununat,

De nouă foi suflat

De nouă muieri descântat,

Fă-te naiba împelițat,

Și ieși de la (cutare) din creierii capului,

Din fața obrazului,

Din sgârciul nasului,

Din limbele capului,

Din dinți,

Din măsele,

Și du-te unde oi ști,

Pe ale pustii,

Și să nu mai vii.

Bolnavul asvârle în apa astfel descântată nouă cărbuni, aprinși sau numai încinși și spune, la rândul lui, odată cu lecuitoarea:

Eu cu apa asta, când m'oi uda,

Durerile, junghiurile, cuțitele, frecările, acele, undrèlele,

Mi-or ieși din creierii capului,

S'or potoli durerile,

Cum a potolit Dumnezeu vacile în oboare,

Porcii în cotețe,

Cum a potolit Dumnezeu vântu' pe tot pământu'.

O frecție bună, cu apa asta și bolnavul nu mai are cuțite în creier sau în măsele. E medieval? Posibil, dar e real. De altfel descântecele sunt în mare cinste și la București, pe la mahalale, ba uneori chiar în sâmburele orașului. Reamintiți-vă procesul Titei Cristescu (notă: Tita Cristescu, Miss România 1926, a murit în anul 1936 otrăvită cu cianură de potasiu ascunsă în bomboane; asasinul a fost descoperit la mai bine de un deceniu, acesta mărturisindu-și  crima la spovedania de pe patul de moarte), cu amănuntul scabros al unei vrăji, în care escrementul amestecat în cafeaua neagră avea un rol de seamă Dacă așa ceva s'a putut petrece în Capitală, într’o lume din pătura zisă cultă, de ce să ne mire practici asemănătoare într’un sat, sau mai multe, pierdute între coline nărăvașe? E un subiect asupra căruia vom reveni. Și totuși trebuie să ia un sfârșit aceste obiceiuri. Sunt oameni cari zâmbesc, dar săteanul crede în ele, ca în mama lui și moare cu zile. Cel care luptă din răsputeri în această direcție e medicul de la țară. Dar cât de puțin e ajutat!

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Citește și articolul: Sting nouă cărbuni...

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »