Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările

Descântecele babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:



„Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspât astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers.


(...) Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițepte. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).



Însă, ca și la oraș, clientela cea mai de seamă a lecuitoarelor o formează femeile și fetele. Omul - adică bărbatul - e oricum mai puțin credul, mai merge la oraș, după o nevoie", e scuturat, trezit, desmor’it, ca un arbore'n furtună, de serviciul militar. Femeile și fetele însă, se duc la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru fermece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură. În satul meu, sat oltenesc, departe de oraș, departe de calea ferată, țăranii spun că cutare fată sau cutare flăcău bolește din dragoste, ori din ură. Și cât adevăr în această expresie... De aici nevoia lecuitoarei de a fi medic sufletesc, de a ostoi sentimentele sau resentimentele. Câte fete, câte mame nu vin la ele pentru a curma o jale, pentru a aduce un om" (soțul) la vatra lui, o cununie la o fată mai coaptă, ba chiar și moartea unui dușman. Descântecele și fermecele" se fac în secret. Riturile sunt scabroase uneori, de aceea se fac cu mare fereală. Îmi propun ca, foarte curând, să dau în paginile “Realității Ilustrate" câteva exemple de farmece. Iată totuși, pentru ca cititorii noștri săși poată face o idee, cum putem să ne vindecăm, fără Javol, Capol, Testa ori alte medicamente, de durere de cap, fără dentist de dureri de dinți, fără Gomenol de guturai și așa mai departe.

Lecuitoarea ia apă din nouă ciuturi și o bate cu nouă fire de busuioc, luate din nouă sacsii (ghivece), de la nouă case. Bate apa și spune de nouă ori așa:

Cuțit, cuțit, cuțitat și alămat,
De nouă țigani lucrat,
De nouă popi cununat,
De nouă foi suflat
De nouă muieri descântat,
Fă-te naiba împelițat,
Și ieși de la (cutare) din creierii capului,
Din fața obrazului,
Din sgârciul nasului,
Din limbele capului,
Din dinți,
Din măsele,
Și du-te unde oi ști,
Pe ale pustii,
Și să nu mai vii.

Bolnavul asvârle în apa astfel descântată nouă cărbuni, aprinși sau numai încinși și spune, la rândul lui, odată cu lecuitoarea:

Eu cu apa asta, când m'oi uda,
Durerile, junghiurile, cuțitele, frecările, acele, undrèlele,
Mi-or ieși din creierii capului,
S'or potoli durerile,
Cum a potolit Dumnezeu vacile în oboare,
Porcii în cotețe,
Cum a potolit Dumnezeu vântu' pe tot pământu'.



O frecție bună, cu apa asta și bolnavul nu mai are cuțite în creier sau în măsele. E medieval? Posibil, dar e real. De altfel descântecele sunt în mare cinste și la București, pe la mahalale, ba uneori chiar în sâmburele orașului. Reamintiți-vă procesul Titei Cristescu (notă: Tita Cristescu, Miss România 1926, a murit în anul 1936 otrăvită cu cianură de potasiu ascunsă în bomboane; asasinul a fost descoperit la mai bine de un deceniu, acesta mărturisindu-și  crima la spovedania de pe patul de moarte), cu amănuntul scabros al unei vrăji, în care escrementul amestecat în cafeaua neagră avea un rol de seamă Dacă așa ceva s'a putut petrece în Capitală, întro lume din pătura zisă cultă, de ce să ne mire practici asemănătoare întrun sat, sau mai multe, pierdute între coline nărăvașe? E un subiect asupra căruia vom reveni. Și totuși trebuie să ia un sfârșit aceste obiceiuri. Sunt oameni cari zâmbesc, dar săteanul crede în ele, ca în mama lui și moare cu zile. Cel care luptă din răsputeri în această direcție e medicul de la țară. Dar cât de puțin e ajutat!

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »

La pas prin dulcele târg al Ieșilor

Am străbătut până acum la pas și am cules impresii din câteva dintre marile târguri bucureștene de altădată. Articolele reporterilor interbelici au surprins “fotogrameîn furnicarul Pieței Bibescu Vodă (citește articolul “Prin Piața mare”),  în Târgul Vitan (citește articolul “Prin Târgul Vitan de altădată”) sau prin celebrul Târg al Moșilor (citește articolul “Piticul din Târgul Moșilor”). Vă invit acum să ne desprindem din agitația Capitalei și să vizităm un mare târg organizat într-un oraș de provincie”. Și ce destinație mai potrivită am fi putut să găsim decât “dulcele târg al Ieșilor”. Vom pătrunde așadar, însoțiți de reporterul “C. L.” ale revistei “Ilustrațiunea Română” (probabil e vorba despre C. Luca Iași – cel care a semnat și alte articole publicate în rubrica “Anchete Ieșene”), în lumea “vestitului Halm-boccegiul”, veteran al Halelor Mari ale Iașului prin anul 1936:

Începând de la miezul nopții, huruitul căruțelor ce aduc din satele din împrejurimi cele necesare stomacului uriaș al Iașului nu mai încetează. Rând pe rând se descarcă legume, fructe, păsări, etc. Pe asfaltul de pe marginea străzii se ridică adevarați munți de ceapă, varză, cartofi, piramide de praz legat în snopi sau coșuri cu fructe, ce sunt luați în primire de negustorii în-detaliu. E un du-te-vino și o larmă asurzitoare. Și cu cât apropie ziua, cu atât animația crește. Negustorii de mărunțișuri încep să-și înșire marfa pe tarabe: ciorapi (9 lei perechea, marfă salvată de la foc); mărgele de sticlă, inele de cositor, oglinzi de buzunar, piepteni, brice, săpun, etc., aranjate într'un fel de talmeș-balmeș. Și când soarele a început să-și împrăștie primele raze de lumină, totul e aranjat, așteptând venirea cumpărătorilor. Ici și colo, câte un zarzavagiu întârziat, cu ochii umflați de somn “împrospătează” marfa, stropind-o cu câteva căldări de apă. Din preajma tarabelor, de pe sub scânduri, iese câte un pierde-vară în zdrențe, zgribulit din cauza răcelei de peste noapte,  și deranjat din somn de proprietarul ce-și deschide “prăvălia”, se scarpină de zor, scuipă înciudat printre dinți și se îndepărtează în căutarea altui adăpost.

Hala mare

Încetul cu încetul, hala s'a umplut de lume și începe reclama”. Un zarzavagiu roșu ca sfecla țipă cât îl ține gura:
- Cine cumpără de la mine, toată vara-i merge bine! Poftiți coniță: Trei vinete - doi lei, opt ardei la un franc!
Vecinul de alături nu se lasă mai pe jos ci îi face concurență:
- Poftiți! Două la leu și zece la franc! La desfacereeee! Azi cu bani și mâine fără bani! Aici la pomanăăă!
Printre coșuri și-a făcut apariția și vestitul Halm-boccegiul. Aruncat pe umăr poartă un vraf de prosoape, flanele, fulare, etc. E singurul și cel mai vechi negustor ambulant care își exercită comerțul” numai prin hală. Dacă vre'un rival se încumetă să-i facă concurență îi face un tărăboi de-și ia bietul om lumea în cap, numai să nu-l mai audă. Acum se îndreaptă spre un țăran:
- Să trăiești, bade Vasile!
- Și'mneata! Mulțămesc!
Țăranul îl cercetează curios cu privirea. E nedumerit de unde îl cunoaște bătrânul (căci a nimerit-o când i-a spus pe nume).
- Vine iarna, bade Vasile, și vreau să-ți dau o flanea bună să mă pomenești.
Țăranul pipăie flaneaua, apoi se interesează de preț:
- Câte parale?
- O sută douăzeci de lei... pentru dumneata.
- Ira, treizeci de lei jupâne, că doar nici eu nu fur banii.
După ce se tocmesc timp de o oră, Hahn, prefăcându-se necăjit, îi aruncă flaneaua:
- Ți-o dau cu doi poli, numai fiindcă te cunosc și-mi ești “prieten”, altfel nu i-aș da-o nici lui frate-meu, cu banii ăștia!
Și bătrânul se îndepărtează în căutarea altui “prieten”.

Boccegiu
Halm-boccegiul
Într'un colț, un grup de hamali cu coșul la spinare și frânghia pe braț, așteaptă mușterii cu coșurile încărcate de târguieli, spre a-i ajuta la dus acasă. Unul, în așteptarea “boerului”, și-a așezat coșul sub cap, drept perină, și cele câteva țuici băute “pe inima goală” spre a-i trece “vătămătura” l-au transportat în împărăția lui Morfeu. Alături, întinse pe o scândură, atârnă opinci din piele de porc nerase.
- Șaisprezece lei și ia-le! - se adresează vânzătoarea unui țăran.
- Nu! Doisprezece. Nici nu face mai mult. Nu vezi că-s subțiri ca foaia de țigară?
- Așa subțiri cum le vezi, dar dacă nu te-or ține un an de zile, eu îți dau banii îndărăt.
În cele din urmă târgul se încheie cu 13 lei, țăranul scoate o cârpă unde are banii “înodați" și achitând pleacă voios, deoarece le-a luat “chilipir", ba încă “cu garanție" pentru un an.

Opincari
Tocmeală la cumpăratul opincilor
La marginea halei, lângă locul rezervat pentru staționarea carelor țărănești, sunt instalate sub cerul liber vre'o 5 ateliere de cismărie.
- Executăm în două minutecele mai dificile reparații - mă lămurește unul din patronii” atelierelor.
Pe scaune așteaptă desculți clienții a căror încălțăminte e “în lucru” și care uneori sunt nevoiți să aștepte câte două ceasuri isprăvitul reparației “în două minute".”
 
Interbelic
Ateliere pentru reparatul ghetelor "în două minute"
Sursa: articolul “Anchete ieșene – Hala-Mare”, semnat “C. L.”, publicat în numărul din 14 octombrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română


Citește mai mult... »

Învățământ alternativ în Bucureștiul interbelic

Până de curând credeam că metodele alternative de educație (Montessori, Waldorf sau Step by Step fiind cele mai cunsocute dintre acestea) sunt prezențe active în sistemul de educație din România doar începând cu ultimii ani. Am avut însă surpriza să constat că aceste metode de educație care încearcă să fie o alternativă la sistemul tradițional de învățâmânt erau deseori analizate în presa de specialitate din prima jumătate a secolului trecut și că la București funcționa în anul 1935 o școală în care se aplicau metodele dezvoltate de celebrul medic și pedagog italian Maria Montessori (1870-1952) de educare a copiilor foarte tineri:

Interbelic

Cea care în timpurile noastre a reluat ideile unui Comenins, Rousseau, Pestalozzi sau Froebel, este d-na Dr. Maria Montessori, profesoară la Universitatea din Roma, prin înființarea Case-lor dei Bambini, în Roma și Milano, și prin lucrarea sa “Metoda pedagogiei științifice aplicată la educația copiilor mici”. Prin înființarea acestor Case, celebra profesoară dă o consfințire teoriilor expuse în lucrările sale scrise. Și cine a vizitat școalele care lucrează sub supravegherea ei, se poate convinge despre temeinicia teoriilor ce susține. Din cea mai mare libertate ce au copiii de a se mișca, de a lucra și fără a se aplica cea mica pedeapsă sau constrângere, rezultă cea mai înalta disciplină, care se vede numai la oamenii înzestrați cu adevărată cultură”. (extras din articolul “Educația celor mici – O școală frobeliană model” - semnat de C. V. Buțureanu, institutor, Iași – publicat în Educația – revistă pentru școală și familie”, numărul din martie 1916).  

Maria Montessori 
Cu toate că această metodă alternativă de educație era cunoscută și apreciată în presa de specialitate din România încă de la deschiderea primelor școli Casa dei Bambini” din Roma (1907), primii pași care au permis deschiderea unei Școli Montessori în România au fost făcuți odată cu participarea unei delegații românești la lucrările celui de al doilea Congres Montessori organizat la Roma, în aprilie 1934. Câteva luni mai târziu, reporterul “Dr. Luca” își consemna impresiile culese în timpul vizitei sale la prima Școală Montessori din România, în numărul din 13 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”:
 
Congres 1934
Notă din ziarul "Adevărul" - 10 martie 1934

Lumea celor mici constituie fără îndoială unul din cele mai interesante câmpuri de studii pentru cei care iubesc și știu să înțeleagă copiii. Cea mai mare cunoscătoare a sufletului copilului, până în ziua de azi, aceea care timp de 30 de ani și-a închinat munca numai descoperirii psihologiei atât de complexe a celor mici, este Maria Montessori, doctor în medicină, specialistă în psihiatrie, de la Roma. Rezultatul studiilor Mariei Montessori “a fost o adevărată revoluție” în Istoria Copilului. Maria Montessori a dovedit adulților că sufletul copilului, care trecea până la vârsta de 7 ani drept cel mai amorf, neted și ne-complicat element al existenței omului, este în realitate până la această vârstă foarte complex și întro continuă prefacere, întro continuă clocotire, întro continuă plămădire. Sufletul celor mici construiește de fapt omul de mâine. Pe baza acestor descoperiri, Maria Montessori dărâmă un vechi și perimat sistem de educație, înlocuindu-l cu o metodă adequată sufletului descoperit de ea.

invatamant alternativ
Copiii nu m'au observat când am pășit în clasa lor,
căci 
jocul-școală” îi pasionează...
Metoda Montessori s'a răspândit în toată lumea. Și iată că după pilda altor țări, s'a organizat la noi prima școală Montessori. Nu știam în ce constă sistemul Montessori și diferența sa față de tradiționalul sistem de creștere a copilului. Cu multă curiozitate, m'am dus să vizitez școaladin strada Lisabona. Care nu-mi fu însă mirarea, când, pășind pragul școlii Montessori, nu fui deloc întâmpinată de atmosfera și de murmurul specific tuturor școlilor din lume. Când am deschis ușa clasei n'am dat peste spectacolul copilașilor înșirați ca mărgelele în bănci și n'am fost primită cu o urare glăsuită în cor, ca la operă, condusă de bagheta profesorului. Venirea mea i-a lăsat indiferenți: copiii se jucau în jurul unor măsuțe albe, construite după dimensiunile lor, cufundați în ocupațiunile lor.
- Aceasta e clasa? - am întrebat cam nedumerită, având ca toată lumea noțiunea clasei, care cuprinde în ea în primul rând elementele: bănci și catedră. Mica profesoară pe care am găsit-o îndeplinindu-și menirea de educatoare îmi ghicește gândurile și-mi explică:
- Sistemul Montessori este în primul rând contra metodei elevilor țintuiți în bănci, în ordine soldățească, executând comenzi mecanice, care nu exprimă decât voința profesorului. Noi creăm copiilor cadrul lor”, o ambianță în care își găsesc câmpul și materialul de activitate corespunzătoare cerințelor lor sufletești.
Și încep să asist la adevărate mici minuni, executate de copilași între trei și șase ani, conduși în primii pași ai vieții lor după sistemul Montessori. Un material didactic cu totul nou, un adevărat laborator sub aspectul cel mai veritabil de jucării, este singurul educator, este școala Montessori. Copiii nu m'au observat când am pășit în clasa lor, căci jocul-școalăîi pasionează. Fiecare lucrează la măsuța lui, sau pe jos pe covor, la ceea ce îl trage pe el inima în acea clipă. Descoperă singuri cu două-trei-cinci cutioare diferit colorate, că există o diferență a sunetelor, că un cub mare nu mai poate încorona piramida construită cu cuburi din dimensiuni descrescânde, sau că un spațiu minim nu poate cuprinde un obiect decât de aceleași proporții. Descoperă singuri culorile, descoperă singuri cifrele, literele. Nuanțele de aspru și neted descoperite pe cartoane diferite îi duc încet-încet la descoperirea literelor. Litera e trasată în caracter aspru pe un carton neted. Ca un orb, copilul își plimbă mâna pe linia aspră. Învață ce literă corespunde unei anumite mișcări; într'o bună zi îl distrează și imită aceeași mișcare pe tabla neagră.



Spectacolul clasei e spectacolul unei odăi de joc. Copiii trec, neturburați, de la un joc la altul. Totuși îi observ manifestând  și multă constanță. Unul nu părăsește creioanele colorate, altul literele, altul cuburile.
Întrun unghi al odăii observ un copilaș îngenunchiat, în fața unei măsuțe împodobită ca un altar.
- Ce faci matale aici?
- Mă rog la Doamne-Doamne! - îmi răspunde evlaviosul de 3 anișori.
- Roagă-te să auzim și noi.
- Doamne, Doamne – intonează glăsciorul minunat - ajută pe tăticu și pe mămica și ferește-mă de gripă, că eu sunt mic și n'am putere.
- Și eu, și eu vreau să mă închin la Doamne-Doamne - răsună un alt glăscior.
Pedagoga, care intervine numai atunci când i se reclamă ajutorul, îl roagă pe primul copil, cu blândețe, să cedeze locul tovarășului său.
- Doamne-Doamne - strigă hotărât către Dumnezeu micuțul rugător - ajută pe mămica mea să treacă la examenul de capacitate!...
Ziua bună se cunoaște de dimineață. Nu vor fi aceștia niște fii iubitori?
Și sufletele lor, spiritul lor se construiește singur în școala Montessori. Pedagogul-adult intervine cât mai puțin. Le pătrunde însă spiritul și-i îndrumează, fără ordine, fără a le impune voința sa, ca un înger care planează nevăzut la dreapta lor.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în toate statele conduse de regimuri pro-naziste Școlile Montessori au fost interzise. Regimurile comuniste instaurate ulterior nu au agreat nici ele acest sistem de educație. Maria Montessori a ales să își continuea munca în India, acolo unde a pus bazele programului Educație pentru Pace”. Activitatea desfășurată în cadrul acestui program i-a adus Mariei Montessori două nominalizări la Premiul Nobel pentru Pace.

În România de azi, aplicarea metodei Montessori începe să redevină o alternativă la sistemul tradițional de invâțământ în institutii școlare private create în cateva dintre marile orașe (București, Timișoara, Cluj, Ploiești, Brașov, Drobeta Turnu Severin, Miercurea Ciuc etc.)

Citește și:

Citește mai mult... »

Actualitatea (interbelică) în imagini

Vă invit astăzi să facem o incursiune în cotitianul perioadei interbelice. O vom face prin intermediul unor articole publicate în revistele ilustrate ale acelei perioade. Titlurile articolelor propuse vă vor invita – sunt sigur – la lectură: Marele Voevod Mihai la bazinul cu valuri, Enescu este cunoscut în România; dar în străinătate e celebru..., Quadrupleții din Pătârlagele – Patru copii de-odată!, Premieră: “La Lozul Cărăbușului”, Actualitatea sportivă, Catastrofa din Gorj:

Marele Voevod Mihai la bazinul cu valuri

Publicul capitalei cunoaște desigur excelentul loc de recreațiune, răsărit de câțiva ani în mijlocul Bucureștilor, centru de amuzament și de higienă estivală. E vorba de bazinul cu valuri maritime Lido”, din Bd. Brătianu, una din cele mai moderne instalații de specialitate din Europa. Actualmente, unul din oaspeții cei mai credincioși ai bazinului cu valuri Lido", este Marele Voevod Mihai, care vine aci pentru a învăța technica înnotului. Maestrul principelui moștenitor este d. Focșa, care l-a inițiat în arta natației, și elevul regal dovedește pe zi ce trece aptitudini din ce în ce mai frumoase pentru acest sport. În medalion: Voevodul înconjurat de câțiva vizitatori ai bazinului; jos stânga: Voevodul urmărit de două vizitatoare ale bazinului Lido"; jos dreapta: Marele Voevod ia o lecție pentru planșă." (“Realitatea Ilustrată” – 30 iunie 1932)



Enescu este cunoscut în România; dar în străinătate e celebru...

Revista pariziană “Le monde musical", publică o frumoasă biografie a lui Georges Enesco, cu prilejul cursului de interpretare ţinut de marele nostru violonist la “Ecole normale de musique de Paris“. Mulţi români nici nu bănuiesc ce înseamnă numele Enesco la Paris... Este adevărat că noi ne mândrim şi îl iubim pe marele nostru artist. Totuşi el ne face, peste graniţă, o cinste mult mai mare decât ne închipuim. Dacă bucureştenii îl iubesc, parisienii îl adoră. Enescu este cunoscut în România; dar în străinătate e celebru. Este caracteristică reclama pe care o fac marii fabricanţi de coarde pentru marfa lor: “Enesco cântă numai pe coardele noastre” - se laudă ei. Am văzut un anunţ într’un ziar parizian, conceput astfel: Iată într’adevăr o splendidă trinitate: cei trei mari violonişti ai lumii! Dar Enescu este mai cu seamă apreciat în inaltele foruri musicale din capital Franţei; acolo este cunoscut nu numai ca violonist, ci şi ca pianist, violoncelist, compozitor, şef de orchestră... “Casals şi Enescu sunt cei mai mari muzicieni actuali!” – se spune. Iar unii pun chiar în frunte pe Enescu.


O întâmplare fericită face să ne cadă în mână o fotografie din copilăria marelui compositor. Este o fotografie - credem - inedită. Poate că nici maestrul nu a ştiut despre existenţa ei şi va avea o surpriză văzand-o reprodusă, pentru prima dată, în “Realitatea Ilustrată”. Fotografia pe care o publicăm este mai cu seamă interesantă prin faptul că reprezintă pe “micul” Enescu aşezat pe două perine, puse anume pe scaun, pentru ca astfel copilul să ajungă bine la masă, spre a-şi nota ideile muzicale.” („Realitatea Ilustrată" – 30 august 1930)




Quadrupleții din Pătârlagele - PATRU COPII DE-ODATĂ!

PATRU COPII DE-ODATĂ nu e un titlu de film! Pentru cele cinci Dionne s'a ticluit un scenariu, iar banda am vizionat-o de curând într’unul din cinematografele din centru. Se chema: “CINCI COPII DE-ODATĂ!".Fără să își fi pus în gând să concureze America (ar fi o utopie, în oricare domeniu), Mihai Gerea - zămislitorul celor patru gemeni din Pătârlagele, acum o persoană, oricum, celebră, are dreptul să ceară totul pentru odoarele minuscule, cărora le-a dăruit viaţa! Chiar să fie filmate, în cadrul artistic al unui scenariu de cinema! (...)Sărmanul om, sărac lipit, avea destule odrasle prin preajmă-i. În începutul de căsnicie ce l-a pornit cu Smaranda Floare, Mihai Gerea aducea cu el patru țânci iar ea, zestre de pe urma altor doi bărbaţi - Constantin Căpriş și Radu Soare - împlinea jumătatea duzinei: Şase la un loc! Dacă aşteptau cumva vreo minune, apoi nu dinspre partea copiilor o adăstau! Guri destule pentru codrul de mămăligă şi fiertura puţină de pe vatră!


Le-am văzut casa, ograda, mica şiră de paie... Vremuirea cea mai amarnică: sărăcia, și-a lăsat urmele, săpate adânc. Și citești bine de tot în toată așezarea aceasta, o gospodărie de munte, că nu copilași își doriau oamenii acestia. Când l-a primit soț în fața firii pe bărbatul al treilea, Smaranda Soare și-a dorit o viață nouă, o rostuire alta decât până atunci... Avea nevoie de un braț vânjos alături de ea, care să desțelenească pământul puțin, să aducă pâine pentru gurile flămânde.
- În satul nostru - îmi spune ea - afli un chip să hrănești șase copilași. Ne-am întovărășit cu gând să ne creștem copiii. De-acu, alții nu mai așteptăm... Nici eu, nici omul meu... Acu, cică or să ne dee pământ și loc de casă...
- Odată cu copiii și norocul...
- De copii nu ne pare rău... Că micuții cresc și multe nu le trebuie... Dac'a vrut Dumnezeu! Ploaie să fie la vreme și pâine...
- V'ajută și cei mari! Mai trimit și sufletele milostive, de prin țară!
- Au trimis, nu-i vorbă! Dar tot lucruri de prisos!


Are dreptate femeia. Le trebuiesc oare, în clipa de față, celor patru păpuși, ghetuțe, rochițe de mătase, training-uri, jucării ? Micuții nu s'au dumirit încă de minunea vieții, care le pulsează în inimioarele cât lăstunii. Ochișorii lor, atrași de lumina întraurită a soarelui, se întorc inspre ferestre, asemeni florilor din glastre. Simplu fototropism! Mai mult nu încearcă prichindeii, decât să îngurgiteze laptele din lingurițe, de opt ori pe zi!(...) (“Realitatea Ilustrată” – 17 martie 1937)


Premieră: “La Lozul Cărăbușului”

“Cărăbușul” ne oferă un nou spectacol foarte distractiv. Pe spiritul și fantezia inegalabilului nostru autor de reviste N. Kirițescu, dragostea pentru frumos a lui C. Tănase a brodat o revistă care este o adevărată desfășurare feerică și spirituală. Revista se bucură de o distribuție excelentă. În fruntea ei strălucește C. Tanase, acest incomparabil cupletist al nostru (sus, stânga în “Clownul”). Alături de d-sa Mia Apostolescu s'a afirmat definitiv ca un mare talent revuistic (jos, stânga). De la cupletul savuros, până la romanța sentimentală, de la dansul excentric până la valsul vienez, blonda stea a “Cărăbușului” trece printr’o serie întreagă de roluri care obțin succese extraordinare. Mia Apostolescu este astăzi, fără îndoială, cea mai bună interpretă de revistă de la noi.


D-nele Elena Zamora – voce minunat de fină (jos, dreapta), Lizica Petrescu– eleganță admirabilă (jos, mijloc), Lulu Savu și Vera Violete, d-nii Niculescu-Buzău savuros și spiritual, N. Stroe - din succes în succes (notă: cel care avea să devină parte a celebrului duo Stroe și Vasilache), A. Munteanu – fizic și voce admirabile, S. Giugariu, Milian, Glodariu, Giovanni și - mai ales – formidabilul duo de dansatori berlinezi Ramée și partea coregrafică aranjată de prof. Willy, contribuie la succesul strălucit al spectacolului de la Cărăbuș.(„Realitatea Ilustrată" – 30 iunie 1932)


Catastrofa din Gorj

La Rădinești Gorj, probabil din pricina alunecării straturilor de pământ, o parte dintr’un deal s'a prăvălit, formând o prăpastie adâncă, în locul mai înainte cultivat. Din pricina deplasării terenului sunt amenințate cu prăbușirea mai multe case din sat. Ele au fost evacuate. Fotografiile noastre înfățișează câteva aspecte ale nenorocirii din Rădinești.” (“Realitatea Ilustrată” – 10 februarie 1937)



Actualitatea sportivă

Campionatele de natație s'au desfășurat săptămâna trecută cu un frumos succes. În fotografiile noastre vedem: o săritură a lui Lascu, pe Atilla Kelemen care a fost supranumit “Fenomenul de la Tg. Mures" și pe Lilly Iszak - campioană națională la 100 m. liber. 
Duminică s'a dat plecarea concurenților în cel de al 12-lea circuit “Principele Nicolae" (fotografia de sus).



Tot duminică s'a disputant matchul militar dintre Cehoslovacia și România. Fotografia alăturată reprezintă o fază din match. Rezultatul a fost nedecis.


Concursul hippic de la Brașov s'a bucurat de un frumos succes. Un public select în frunte cu M. S. Regina Maria și Arhiducesa Ileana a asistat la alergări. Fotografiile noastre reprezintă o saritură la un obstacol, Regina Maria și Arhiducesa Ileana sosind la concurs și prezentarea concurenților civili.” (“Realitatea Ilustrată” – 2 septembrie 1934)



Citește mai mult... »

Sfârșit de sezon

Sezonul băilor a murit, îngropat luxos de toți aceia care i-au dat bani ca să trăiască din belșug: “boerii” s’au și’ntors de la băi, toată ziulica își schimbă impresiile, amestecând munții și marea ca pe-o cacealma și de’acum plănuiesc ce-au să facă la anul. Vorbesc de toate: de cură, de faimoasele partide de la Casino, copiii întrețin memoria cu isprăvile guvernantelor cu care s’au jucat în apă sau pe iarbă, domnișoarele își recomandă reciproc flirt-urile monoclate, servitoarele oftează într’una după vardistul mustăcios, trimis de stat în vilegiatură cu slujba de detașat.” (1)

“Păsările călătoare au început să vie la cuiburile lor. Sezonistul, desumflat de bani, pus un gram de sănătate, dacă nu cu o boală nouă sentimentală, s’așează la masa conștiinței și își face bilanțul.”

S’a întors Popescu:

“Bancrută simplă sau faliment fraudulos tăvălit în câțiva ani de pușcărie? Depinde... Popescu se scarpină în cap – buricile degetelor alunecă la vale ca pe’un topogan bine lustruit – oftează:
- Am rămas chel ca toți cei din categoria mea: fără să-mi dau seama care ar putea fi cauzele. Am așteptat vara cu încredere. Îmi ziceam: “Nu te întrista, Popescule: două luni ai destul timp să’ți găsești leacul!” Am încercat toate soiurile de pomezi și masagii electrice: bărbierul și mecanica m’au jefuit ca’n codru – ca’n codrul unde mă refugiasem de arșița soarelui ca să mă’ncălzesc și mai rău și degeaba: după opt săptămâni de cură scăfârlia mi-a rămas strălucitoare ca globurile de sticlă cocoțate prin grădini ca să sperie păsările care ar veni să ciugulească florile.”

Revista Furnica
Ultimul sezonist… cel care n’a plecat nicăieri:
- Nu e baia bună, excelență? Am pus zece kile de sare.
- Tocmai. Idiotule, m-ai făcut de râs!  Ți-am spus
aseară că în dimineața asta sunt la Sinaia, nu la mare:
 trebuia să pui esență de brad, nu sare!

S’a întors și Madam Popescu:

“Înainte de a lua trenul spre București, refuzatul de toate zilele își mai încearcă o dată norocul:
- Madam Popescu, mergeți în pădure s’ascultăm cum fluieră mierloiul?
Cucoana face ochii mici... ca să răspundă șiret:
- Merci, d-le Ionescu: foarte generos din partea d-voastră... dar azi noapte a plouat și iarba e umedă.
- Ce are a face?... Mierloiul cântă în copac, nu în iarbă...
- Mersi și pentru mierloi: mai am acasă opt…
- Mierloi?!
- …opt plăci de gramofon care toate fluieră ca un mierloi.
Idila s’a sfârșit aci, dând naștere – culmea! – unui al zecelea mierloi – cu ce din pădure: Ionescu și-acum fluieră a pagubă.”

Umor interbelic
În tramvai – surprizele vilegiaturii pe patru roți:
- Picioarele sunt ale nevesti-mi… le cunosc bine: 
eu i-am cumpărat ciorapii; dar al cui o fi jurnalul?

S’a întors și domnișoara Popescu: 

“S’a întors și ea, după ore de absență de la domiciliu... Autoarea zilelor îi dă târcoale nedumerită...
- Unde-ai fost, fetițo, de ți-e rochia verde în spate?
- E de astă vară, mamă, când era verdele la modă: toamna asta se poartă... foarte mult... hotelul!”

Presa interbelica
Sezonul băilor a trecut – Amintiri de la plajă:
- Ce faci acolo, Lizico?... nu ți-e rușine?
- Și tu, mamă... vezi bine că n’are pantaloni!

Încetul cu încetul viața revine la normal, astăzi la fel ca și altădată. Vacanța a trecut și rămân doar câteva…

Impresii

- D-nul și doamna Popescu, întorcându-se
de la băi, și-au reluat ocupațiile –

Când s’au întors acasă din vilegiatură
Și jos calabalâcul își dete din trăsură,
Popescu și Popeasca, ce rar sunt de acord,
La unison oftară punând mâna pe cord.

Of! Of!” Zise Popescu. Și tot „Of! Of!” Popeasca.
Și deopotrivă pieptul le-ardea cum arde iasca.
Dar ce abis vast între oftaturile lor!
Dânsul ofta ferice, dânsa ofta cu dor.

*
Oftatul lui Popescu parcă voia să spună:
- Of! Bine că scăpat-am de birtul unde-o lună
Chiar struț de-ai fi stomacul martirizat ți-l strici,
Cu porții mici, of! ștrașnic, îngrozitor de mici!

*
Popeasca, deopotrivă, cu gândul la Mitică,
Berbant cu nasul mare și mustăcioara mică,
Care-o’nsoțise vecinic prin munți, păduri și văi
Ofta așa: Ce mari sunt, of, porțiile la băi!!! (3)


Mersul trenuirlor
Sfârșit de sezon la CFR:
- Hă-hă-hăăă… uite ce drăcie! 
Au început și trenurile să meargă: 
până acum doar se ciocneau!!!

Surse:

(1) articolul “S’au întors!”  - semnat “Năiță Idiotul” - publicat în numărul din 27 august 1929 al revistei “Furnica”
(2) articolul “Bagajul!... unde mi-e bagajul?” – semnat “Bată’l Doamne!”  - publicat în numărul din 9 septembrie1930 al revistei “Furnica”
(3) “Impresii” – versuri semnate de “Vecinul cu ușea” în numărul din 9 septembrie1930 al revistei “Furnica”
(4) Caricaturi din numerele din 27 august 1929 și 9 septembrie1930 ale revistei “Furnica”


Citește mai mult... »