Un
adevărat furnicar. Un loc asaltat de “un întreg popor de cucoane, de
bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori”. Un loc în care
toţi se agitau, discutau, se certau. Într-un cuvânt – târguiau. Acest loc
era spaţiul cuprins între “Piaţa mare” (sau Piaţa Bibescu Vodă) şi “Halele
centrale“ - aşa cum le numeau toţi bucureştenii.
Forfota cumpărătorilor din Piața Bibescu Vodă - 1932 |
Complexul
comercial din zona pe care o numim azi Piaţa Unirii, a fost construit începând
cu anul 1872, an în care s-a ridicat Hala centrală - construită
după modelul pieţelor acoperite pariziene. Peste drum de ea s-a construit Hala
de peşte – dotată foarte modern pentru acea perioadă – cu bazine cu apă
pentru peştele viu şi cu mari depozite subterane. Piaţa de legume şi
fructe a fost amenajată modern în anul 1906, la poalele Dealului
Mitropoliei. Din
păcate, astăzi s-au pierdut aproape în totalitate farmecul şi istoria locului. Doar
latura dinspre Hanul lui Manuc mai aduce aminte de vremurile trecute. S-au
păstrat multe fotografii care surprind imagini din Piaţa Bibescu Vodă. Dar
“spiritul” locului nu mai poate fi redescoperit decât citind descrierile făcute
de cei care au străbătut furnicarul. Unul dintre aceştia a fost un reporter al
revistei “Ilustraţiunea Română”. Iată cum vedea "Piaţa mare", în anul 1929,
cu ochii lui ageri de reporter, Ion Tik:
HALA DE PĂSĂRI
“O raită
prin hala de păsări. O grădină zoologica în miniatură departamentul păsărilor
vii. Deosebirea e, că varietăţile sunt comune deşi sunt din toate speciile pe
care străbunul Noe le’a urcat pe corabia biblică. Gălăgia caracteristică
oamenilor este înlocuită prin gălăgia păsărilor. Corul raţelor, răţuştelor şi
gâştelor acoperă toate celelalte glasuri. Într’un colţ, o gospodină care
n'a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, “cercetează" o pereche de
găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, exploarează diferitele regiuni,
probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu
gravitatea celui mai desăvârşit cunoscător, dă sentinţa:
-
Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau.
Piaţa mare |
Vânzătoarea,
o precupeaţă "de rasă”, acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de
uniforme a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre
cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune:
-
Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este
slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În
cincispre zece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis... Ai înţeles?
Femeia
surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi
aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse:
-
Acum nici dacă-mi plăteşti n'o mai iau.
Traversez
hala, în dansul nesfârşit al fulgilor care inundă cuprinsul, precum inundă la
teatru ploaia de hârtiuţe care imită adierea zăpezii... În faţa halei de păsări
zăresc târgul porumbeilor.”
PĂSĂRARII
“Între
mături, coşuri şi ebiecte de menaj, cei mai liniştiţi dintre negustorii
pieţelor, păsărarii, îşì petrec timpul explicând amatorilor feluritele
varietăţi de porumbei, canari, scatii... Iată,
porumbelul cu aripele cenuşii, este dresat. Canarul din dreapta cântă trei ore
pe zi. Dacă eşti om nervos, nu-l poţi tine în casă pentru că este un mare cântăreţ.
Imagine din Hala de păsări |
Într'un
colţ o colivie mare în care dansează două duzini de păsărele verzi. Sunt puii
de papagal cu penele pictate de o mână măiastră. Înfig o smochină între
gratiile coliviei. Puii se reped la mâncare şi sfârşitul este o luptă disperată
în care arma aleasă este ciocul întors. Lupta este crâncenă, o luptă “pentru
existenţă" în care învinge, ca şi în viaţa oamenilor, cel mai tare. Dintre
toţi negustorii pieţelor, păsărarii sunt “pasionaţi de marfa" pe care o
au. Păsărarii, înainte de a fi negustori, sunt iubitori de păsări.
Iubitori, în adevăratul sens al cuvântului. Păsărarul vorbeşte şi
desmeardă păsărica; îi fluieră, îi cântă, o mângâie ca pe-un copil mic şi când
se desparte de ea, recomandă cumpărătorului s'o iubescă; pentru că şi pasărea
are suflet ...”
HALA DE PEŞTE
“O hală
luminoasă, cu instalaţii de apă, cu rigole de scurgere, gata să cuprindă
vagoane întregi de peşte. Dar aşa cum e de obicei, s'ar putea numi Hala
fără peşte. Doi
pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt
două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul
Nord.
-
Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi…
-
De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s'au înmulţit şi s'a eftinit preţul
peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s'a scumpit preţul peştilor veritabili.
La pas prin "Piaţa mare" |
Vânzătorul
de peşte se amestecă şi el în vorbă:
-
Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de
dimineaţă... Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm...
Pensionarii
se priviră miraţi, apoi unul adăugă :
-
Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte...
Părăsesc
hala sub privirea binevoitoare a vânzătorului de peşte, care probabil, sesizase
scopul vizitei mele.”
CEL MAI MIC VÂNZĂTOR
“La
ieşire, zăresc între picioarele oamenilor cari circulau pe trotuarul din faţa halei
de peşte, un copilaş ca de trei-patru anişori, cu o cutioară de carton, pe care
stau la rând ca soldaţii, câteva duzini de ace purtând în vârf câte un cocoşel
de sticlă.
-
Cocoşei, cocoşei, un leu bucata...
Glasul
argintiu al micului vânzător, cel mai mic din câţi am putut vedea, se pierde
printre picioarele oamenilor şi fustele jupâneselor.
-
Un leu cocoşelul! Un leu cocoşelul!
Micul
vânzător, zărindu-mi privirea aţintită spre cocoşeii lui, se apropie şi îmi
întinse cutia de carton plină cu ace.
-
Un leu bucata. Cumpăraţi?
Şi
ochii copilului se umplură de bucurie, ca şi când cineva l'ar fi cumpărat cu
cutie cu tot.
Cel mai mic vânzător |
-
Câţi ani ai?
-
Patru.
-
Şi de ce nu stai acasă?
-
Pentru ca n'am ce mânca. Bunica care mă îngrijeşte este oarbă.
-
Cum te cheamă?
-
lonel.
-
Nu-i adevărat, răspunseră mai mulţi copii, cari atraşi de convorbirea noastră,
asistau la discuţie. Îl cheamă Ţăndărică.
-
Purice, strigă un altul.
-
Piţigoi - adăugă un ţigănuş cu picioarele goale; îl cheamă piţigoi şi îi din
mahalaua noastră!
Ionel
se înroşi până în vârful picioruşelor lui goale şi murdare de această
desminţire. Şi rotind ochii vioi, schimbă vorba:
-
Cumperi, boierule, sau mă ţii cu vorba?
-
Cumpăr, dar să te fotografiez pentru că esti... cel mai mic vânzător de
ace...
-
Mai întâi cumpără şi apoi fotografiază-mă.
Târguieli de toamnă |
PIAŢA DE ZARZAVAT
“Traversez
podul care ascunde pe un lat de câţiva metri faţa murdară a Dâmboviţei şi
iată’mă în faţa Pieţei Bibescu-Vodă. În faţa portalului cu înfăţişare
civilizată, un popor de vânzători ambulanţi, de băieţandrii fără rost, de
unguroaice cu coşurile pline de târguieli, în grupuri, discută, ţipă sau
privesc liniştiţi la feluritele “demonstraţii" ale micilor negustori de
trotuar. Un
cărucior prevăzut cu un cuptor cu jarul aprins, poartă câteva bucăţi de
plăcintă în formă de plapomă. lată unul care a înşfăcat o bucată de plăcintă,
pe care o înghite într'o secundă cu iuţeala unui scamator.Un vânzător de mici
aparate de plumb ţipă, cu glas metalic:
-
Nu mai trebuie aţă, nu mai trebuie ac, nu mai trebuie nevastă! Cinci lei
bucata. Ultima descoperire a lui Edison, frate cu Faraon...
O
femeiuşcă grasă ca un butoiaş, cu faţa plină de unturi de gâscă, priveşte
demonstraţia cu aparatul, apoi când aude că…”nu mai trebuie nevastă"
scuipă strigând:
-
S’o crezi tu, şarlatanule!
O precupeaţă |
Câţiva
şofeuri de la maşinile care îşi aşteaptă stăpânii plecaţi la târgueli, asistă
uimiţi, la alţi vânzători care “demonstrează publicului ultimile
minuni":
-
O încheietoare care face nod la cravată. În două secunde oricine îşi pune
cravata cu maşina...
Altul.
Cu mutră de puşcăriaş proaspăt ieşit din pensionul Văcăreştilor:
-
Săpun de scos pete, instantaneu. Scoate orice pete de grăsime, de
cerneală, de seu, de fructe, pete de orice natura. Cea mai noua
invenţie americană...
Entuziasmul
vânzătorului fu un moment domolit de “sentința" unuia care ascultase, mai
atent povestea săpunului miraculos:
-
Să’l vinzi băiete, la Văcăreşti. Acolo găseşti mai multe pete decât pe aici.
O piatră care "ascute orice" |
Piaţa
Bibescu. La intrare, deasupra miilor de capete de oameni care mişună ca
furnicile, un cap uscaţiv cu ochi şireţi şi două mâini cari agită o coasă. Este
tot un ambulant care “face demonstraţie" cu o piatră miraculoasă care
ascute orice. Bineînţeles că ascute atât timp cât face dansul demonstraţiei...
Zarzavagii
au recolte bogate şi tocmai din această cauză au scăzut şi
preţurile. Privind tarabele supraîncărcate cu zarzavaturi, verdeţuri,
ceapă, cartofi, ai impresia că te găseşti în împărăţia vegetarienilor, care
precum se ştie, mănâncă şi visează munţi de zarzavaturi... Vânzătorii, în
majoritate pui de olteni, băieţi ageri şi inteligenţi, fac faţă aglomeraţiunei
cotidiene...
Ici
şi colo, câte o gospodină care face gălăgie, adeseori pe gratis, pentru
că târgul la piaţă fără niţică ciorovăială n'are nici un
farmec... Coşurile şi panerele sunt singurele mulţumite de ceea ce
primesc, fiecare în parte, ca dintr’o grădină fermecată, fără sfârşit. În
fundul pieței, fructarii. Mii de coşuri pline cu struguri, prune şi mere,
anunţă “temeiul toamnei". Toată lumea e în mişcare, unii
cumpără, alţii vând, unii se ceartă, alţii discută; un singur om e liniştit:
agentul forţei publice, sergentul care, de oboseală, a adormit pe un colţ
de ladă de lămâi.”
Sursa:
articolul “În Piaţa mare” - semnat Ion Tik - publicat în “Ilustraţiunea Română” - numărul din 26 septembrie 1929.