Sfârșit de sezon

“Sezonul băilor a murit, îngropat luxos de toți aceia care i-au dat bani ca să trăiască din belșug: “boerii” s’au și’ntors de la băi, toată ziulica își schimbă impresiile, amestecând munții și marea ca pe-o cacealma și de’acum plănuiesc ce-au să facă la anul. Vorbesc de toate: de cură, de faimoasele partide de la Casino, copiii întrețin memoria cu isprăvile guvernantelor cu care s’au jucat în apă sau pe iarbă, domnișoarele își recomandă reciproc flirt-urile monoclate, servitoarele oftează într’una după vardistul mustăcios, trimis de stat în vilegiatură cu slujba de detașat.” (1)

“Păsările călătoare au început să vie la cuiburile lor. Sezonistul, desumflat de bani, pus un gram de sănătate, dacă nu cu o boală nouă sentimentală, s’așează la masa conștiinței și își face bilanțul.”

S’a întors Popescu:

“Bancrută simplă sau faliment fraudulos tăvălit în câțiva ani de pușcărie? Depinde... Popescu se scarpină în cap – buricile degetelor alunecă la vale ca pe’un topogan bine lustruit – oftează:

- Am rămas chel ca toți cei din categoria mea: fără să-mi dau seama care ar putea fi cauzele. Am așteptat vara cu încredere. Îmi ziceam: “Nu te întrista, Popescule: două luni ai destul timp să’ți găsești leacul!” Am încercat toate soiurile de pomezi și masagii electrice: bărbierul și mecanica m’au jefuit ca’n codru – ca’n codrul unde mă refugiasem de arșița soarelui ca să mă’ncălzesc și mai rău și degeaba: după opt săptămâni de cură scăfârlia mi-a rămas strălucitoare ca globurile de sticlă cocoțate prin grădini ca să sperie păsările care ar veni să ciugulească florile.”

Ultimul sezonist… cel care n’a plecat nicăieri:

- Nu e baia bună, excelență? Am pus zece kile de sare.

- Tocmai. Idiotule, m-ai făcut de râs!  Ți-am spus

aseară că în dimineața asta sunt la Sinaia, nu la mare:

 trebuia să pui esență de brad, nu sare!

S’a întors și Madam Popescu:

“Înainte de a lua trenul spre București, refuzatul de toate zilele își mai încearcă o dată norocul:

- Madam Popescu, mergeți în pădure s’ascultăm cum fluieră mierloiul?

Cucoana face ochii mici... ca să răspundă șiret:

- Merci, d-le Ionescu: foarte generos din partea d-voastră... dar azi noapte a plouat și iarba e umedă.

- Ce are a face?... Mierloiul cântă în copac, nu în iarbă...

- Mersi și pentru mierloi: mai am acasă opt…

- Mierloi?!

- …opt plăci de gramofon care toate fluieră ca un mierloi.

Idila s’a sfârșit aci, dând naștere – culmea! – unui al zecelea mierloi – cu ce din pădure: Ionescu și-acum fluieră a pagubă.”

În tramvai – surprizele vilegiaturii pe patru roți:

- Picioarele sunt ale nevesti-mi… le cunosc bine: 

eu i-am cumpărat ciorapii; dar al cui o fi jurnalul?

S’a întors și domnișoara Popescu: 

“S’a întors și ea, după ore de absență de la domiciliu... Autoarea zilelor îi dă târcoale nedumerită...

- Unde-ai fost, fetițo, de ți-e rochia verde în spate?

- E de astă vară, mamă, când era verdele la modă: toamna asta se poartă... foarte mult... hotelul!”

Sezonul băilor a trecut – Amintiri de la plajă:

- Ce faci acolo, Lizico?... nu ți-e rușine?

- Și tu, mamă... vezi bine că n’are pantaloni!

Încetul cu încetul viața revine la normal, astăzi la fel ca și altădată. Vacanța a trecut și rămân doar câteva…

Impresii

- D-nul și doamna Popescu, întorcându-se

de la băi, și-au reluat ocupațiile –

Când s’au întors acasă din vilegiatură

Și jos calabalâcul își dete din trăsură,

Popescu și Popeasca, ce rar sunt de acord,

La unison oftară punând mâna pe cord.

“Of! Of!” Zise Popescu. Și tot „Of! Of!” Popeasca.

Și de’opotrivă pieptul le-ardea cum arde iasca.

Dar ce abis vast între oftaturile lor!

Dânsul ofta ferice, dânsa ofta cu dor.

*

Oftatul lui Popescu parcă voia să spună:

- Of! Bine că scăpat-am de birtul unde-o lună

Chiar struț de-ai fi stomacul martirizat ți-l strici,

Cu porții mici, of! ștrașnic, îngrozitor de mici!

*

Popeasca, de’opotrivă, cu gândul la Mitică,

Berbant cu nasul mare și mustăcioara mică,

Care-o’nsoțise vecinic prin munți, păduri și văi

Ofta așa: Ce mari sunt, of, porțiile la băi!!! (3)

Sfârșit de sezon la CFR:

- Hă-hă-hăăă… uite ce drăcie! 

Au început și trenurile să meargă: 

până acum doar se ciocneau!!!

Surse:

(1) articolul “S’au întors!”  - semnat “Năiță Idiotul” - publicat în numărul din 27 august 1929 al revistei “Furnica”

(2) articolul “Bagajul!... unde mi-e bagajul?” – semnat “Bată’l Doamne!”  - publicat în numărul din 9 septembrie1930 al revistei “Furnica”

(3) “Impresii” – versuri semnate de “Vecinul cu ușea” în numărul din 9 septembrie1930 al revistei “Furnica”

(4) Caricaturi din numerele din 27 august 1929 și 9 septembrie1930 ale revistei “Furnica”

Citește mai mult... »

Vilegiatura pârliților

“Sezonul oficial” al concediilor petrecute la mare se apropie de sfârșit. Astăzi, la fel ca și acum vreo opt decenii, “pe străzile orașelor, femeile își etalează aspectul de negrese, organizând concursuri tacite de bronzare”. Litoralul nu e însă pustiu astăzi, așa cum nu era nici în anul 1939. Un fotoreportaj publicat în numărul din 5 septembrie 1939 al săptămânalului “Realitatea Ilustrată” a păstrat pentru noi imagini surprinse pe litoralul Mării Negre “în ultimul extrasezon” din perioada interbelică. Războiul Mondial izbucnise deja prin alte părți ale Europei cu câteva zile în urmă…

“Oamenii bine, mai precis oamenii cu oarecari resurse financiare, pleacă în vilegiatură în iulie și rămân cel mai târziu până la 15 august. La această dată sezonul de clasa I este considerat închis. Nu importă dacă timpul este, în septembrie, mai frumos decât în iulie, dacă marea este mai caldă sau soarele mai strălucitor… Lumea cu bani nu rămâne nici în ruptul capului după 1 septembrie la munte sau la mare. Există însă unii oameni care pleacă în vilegiatură nu numai pentru a-și etala toaletele, ci pentru a-și căuta de sănătate, pentru a se odihni, după 11 luni de muncă prost plătită în birouri prost aerisite, în magazine fără lumină sau fabrici cu mirosuri de chimicale ce atacă plămânii. Sunt oameni cu resurse modeste, ce se intitulează cu mândrie “pârliți”, ce se odihnesc și se distrează de minune în stațiunile balneare și climaterice, în cel de-al treilea sezon, cel mai ieftin, lipsit de lux și de aglomerații de oameni. Vilegiatura pârliților - în imagini – iată subiectul reportajului nostru de astăzi:

Tânăra vilegiaturistă salută cu satisfacție pe acei care pleacă: “Cu cât vom fi mai puțini, cu atât ne vom amuza mai bine!” (stânga)

Această afirmație pare a fi adevărată. Căci marea, care până mai ieri era tixită de lume, este practic pustie. Și totuși, puțini câți mai sunt, vilegiaturiștii se amuză de minune. (dreapta)

Săritura de pe trambulină este astăzi mai ușoară decât ieri: nu riști să cazi în capul oamenilor care fac baie în mare. (stânga)

Distracțiile nu lipsesc de pe plajă nici în septembrie. Se improvizează matchuri de box, tot atât de importante ca și cele cu Schmelling sau Joe Louis. Numai că de astădată boxeurii sunt doi puști. Aceasta nu alterează însă, întru nimic, calitatea galei. (dreapta)

După două luni de continuă alergătură, chelnerii și picolii profită și ei de șederea la mare. “Pârliții” nu se răcoresc cu șprițuri sau limonăzi, limitându-se la trei mese zilnice. În răstimpul dintre mese, odihna este binevenită.

Figurile de balet sau de gimnastică, ferite de ochii indiscreți, se execută cu mai multă plăcere… (stânga)

…iar amuzamentul e tot atât de plăcut ca și într-o societate mare. (dreapta)

În zilele frumoase, una dintre distracțiile preferate este vizitarea digului din portul Constanța, unde se admiră valurile ce încearcă zadarnic să spărgă digul și aruncă apa sus, sus de tot. (stânga)

Dacă o croazieră pe Mediterana nu se poate face, din lipsă de fonduri, atunci cel puțin o excursie în larg cu vaporul nu este de neglijat. Care din vilegiaturiștii pârliți n’au plecat în excursie cu vaporul? Înainte de a ieși vaporul din rada portului, în salonul vaporului domnește veselie și antren… (dreapta)

…Dar, vai! – odată ieșiți în largul mării și răul de mare pune stăpânire pe excursioniști. Dintr’un salon de dans, vaporul se transformă într’un spital plutitor. Oamenii cad ca muștele.

Ca orice lucru din lume, vilegiatura pârliților are și ea sfârșitul ei: doar bătrânul pescar rămâne singur pe plaja întinsă, gândindu-se la necazurile care-l așteaptă toamna și iarna. Căci pentru el, toamna vine odată cu plecare vilegiaturiștilor pârliți.

Începea însă o toamnă cu mult mai lungă decât credea atunci autorul fotoreportajului interbelic. Prima pagină a revistei "Realitatea Ilustrată" anunța cu litere de o șchioapă:

Sursa: articolul “Vilegiatura pârliților” – publicat în numărul din 5 septembrie 1939 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

Periferiile se amuză (Animație în Ferentari)

Așa cum am făcut și altă dată, vă invit și acum să plecăm împreună într-o vizită insolită printr-una dintre periferiile Capitalei. Am ales pentru periplul nostru, bineînțeles, o zi de duminică iar ca și companion pe reporterul Liviu Floda al revistei “Realitatea Ilustrată”. De ce cred că este interesant acest instantaneu al lumii interbelice? Pentru că este luat în luna mai a anului 1940: Europa era cuprinsă deja de câteva luni în vâltoarea războiului iar România, deși era înca neutră, peste doar o lună urma să fie cuprinsă și ea de vâltoarea evenimentelor (în iunie cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în august pierderea Transilvaniei de Nord-Vest, în septembrie abdicarea Regelui Carol al II-lea și, peste toate, marele cutremur din 9 noiembrie). În mai 1940 însă, viața curgea încă aproape normal în lumea mahalalelor de la periferie. Să ne amestecam așadar împreună “prin mulțimea îmbrăcată de duminică, venită aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și gurițe”:

‹‹ Vie animație în cartierul Ferentari... Un “Moși” în miniatură funcționează aici cu mult succes. Socotind după lumea care se îndreaptă spre locul de unde năvălesc pe străzi sunetele asurzitoare ale tromboanelor. Pe o scenă improvizată pe un camion, trompetiștii au făcut loc “trupei” care se recomandă:

- Poftiți înăuntru că începe reprezentația! – îndeamnă impresarul Nu mai sunt decât câteva locuri – rostește cu glas tare deși știe bine că n’a vândut bilete nici de un pol.

...Și reclama se prinde. Din mulțimea de “gură-cască” se desprind unul câte unul spectatorii.

- Numai cu cinci lei intrarea veți vedea ce n’ați mai văzut! – urlă prin trompetă impresarul.

Orchestra de trompetiști

Apoi a tăcut. Reprezentația lui, pe care nu o pot lămuri din ce e compusă, a început. Dintr’o baracă de pânză și cuverturi pătrund afară, când și când, aplauze. Impresarul surâde. Programul place – își spune el desigur, în momentul când e întrerupt de-un străjer, elev de liceu:

- Domnu’, ați spus că ne arătați „femeia care scre cu degetele de la picioare” și “omul care înghite sticlă”. Am dat cinci lei și n’am văzut nici una nici alta.

- Taci, surprind pe impresar, îndemnând pe școlar. Vrei să-mi alungi clientela? – Uite, îți mai dau drumul și acuma fără taxă. E matineu! Numerele senzaționale sunt seara. Vino atunci că prezint și un match de box!... Te las gratis, dar să îmi mai trimiți băieți de la școală.

Am apreciat și îndârjirea cu care elevul își susținea cauza, nevoind să se lase păcălit, și considerația pe care i-o arăta patronul, căutând să-l îmbuneze cu tot felul de promisiuni.

***

Iată-ne acum în fața „căișorilor”, după ce-am făcut eforturi considerabile să străbatem prin mulțimea „îmbrăcată de duminică”, venit aici să petreacă ziua Domnului cu semințe și “gurițe”. “Căișorii” fac parte, fără îndoială, din patrimoniul copilăriei. Așa, ca mingea, bilele, șotronul. Care dintre noi, privind mânjii fără de viață, dar colorați în tot felul, nu se vede, cu ani în urmă, adus de părinți și urcat pe calul cel mai aprig și cel mai frumos pictat? În sunetul de marș al trompetelor “căișorul” începe să se învârtească, în timp ce unele fețe de copii prind a se îngălbeni de amețeală.

- Țin’te bine, Nicule! – își avertizează copilul un părinte grijuliu.

- A fost frumos, Gică? – întreabă, când vârtejul a luat sfârșit, o bunică, pe nepotu-i grăsun, care nu vrea să descalece.

- Ihiii! Mai vleau o dată!

Am lăsat în urmă “Plăcintăria Elitei”, unde servitoarele și ucenicii se delectează cu gogoși calde - și călcând peste covorul de coji de semințe – am ajuns în fața “spirometrului”.

- Numai cu un leu vă puteți încerca puterea plămânilor! – strigă un bătrân slab, cu cioc și fără dantură.

Înghițitorul de săbii

- Bravo! – se adresează tot el unui băiat de prăvălie cam de vreo cincisprezece ani. Ai plămânii buni. S’a ridicat apa până sus, unde scrie “atlet” și “record”.

Un pirpiriu își încearcă și el forța. Apa din eprubetele spirometrului se urcă destul de mult, dar nu ca înainte, ci doar până la indicația “bărbat voinic”. O domnișoară din cartier, cu rochia roșie și geantă de mărgele, suflă și ea în tubul spirometrului. Rezultatul o mulțumește: “femeie normală”. Acum a plătit taxa (sau “TAXA 1 LEU” – ca să reproduc precis firma) un bărbat înalt și puternic, cu mâini enorme și mușchi serioși. Apucă tubul și suflă. Gândeam – ca și toți din jur – că va sparge sticlele și ne va împroșca pe toți cu apa roșie a eprubetelor. Dar, Minune! Lichidul se ridică foarte puțin. Bătrânul șugubăț și fericit că aparatul i-a rămas intact se grăbește să anunțe:

- Femeie gravidă!

Lumea se pornește pe-un râs frenetic, potolit însă repede de agitațiile mâinilor musculoase ale voinicului.

- Imposibil, protestează el. E o pungășie!

- Ce te revolți domnule pentru asta? – protestează blajin bătrânul. Nu știi că în America se dă un premiu de 1 milion de dolari pentru un caz ca al dumitale.

Voinicul n’a priceput prea bine despre ce e vorba, pentru că n’a cerut relații și s’a mulțumit să plece spărgând de zor, între dinți, cojile de semințe. ››

Copiii - cei mai entuziaști spectatori

Sursa:

- articolul “Periferia se amuză” – autor Liviu Floda – publicat în numărul din 21 mai 1940 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei “patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.

Prima parte a articolului aici…

Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)

“18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:

- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.

El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.

- Ne ducem la fund, mi-a spus el.

Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.

Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:

- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.

Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmăgrat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.

Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.

Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.

Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.

Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.

Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.

Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.

Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:

- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

De la Constanța la Sizopole 
(Sozopol) pe Google Maps

August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.

Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.

Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.

Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.

După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.

Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.

Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:

- Rumanski! Ruznanski!

Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”

Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor “patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

“La Paradisul Săracilor”

“Lux și sărăcie? Împerecherea acestor cuvinte nu vi se pare tocmai potrivită?... Parcă vă aud spunând: “Săracul doar atunci e mulțumit, când își poate aduna strictul necesar; de lux îi mai arde lui?" Și apoi luxul nici nu-i șade bine săracului! De acolo și proverbul românesc: ‹‹Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar››”.

Așa își începea Daria Luca reportajul intitulat “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor”, articol publicat în numărul din 28 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română”. Titlul mi-a atras atenția tocmai pentru că îmi dă șansa de a mai adăuga o piesă la puzzle-ul pe care încerc să îl “montez” aici, pe blog. Un puzzle care încetul cu încetul creionează o imagine a cotidianului României interbelice. Pentru că lumea românească din perioada cuprinsă între cele două mari războaie nu a fost numai una a luxului și a strălucirii, ci și una a mizeriei și a decadenței. Instantaneele luate în fiecare dintre aceste lumi – adevărate nuvele unele dintre ele - de către reporterii interbelici sunt cele care m-au ajutat să construiesc acest blog. Să ne continuăm așadar periplul bucureștean: astăzi vom însoți reporterul interbelic în lumea magazinelor al căror obiect de închiriere era… luxul:

“Dar vedeți că, în ciuda bunului simț, în ciuda cumințeniei proverbelor, săracul e ademenit de lux ca și cel bogat. Și de ce nu și-ar satisface și el capriciul gătelii, când tentațiile luxului îl pândesc la fiecare colț de stradă, când ocaziile de a-l desfășura îi sunt oferite la flecare pas. Nu mai spun că pentru un costum vechi capătă 3 metri de stofă din care își face haine noi și că pentru un pol pălăria de paie strălucește ca nouă, dar mai există și o serie întreagă de firme pe lângă care mulți dintre dv. trec cu cel mai jignitor dintre sentimente – cu nebăgare de seamă - firme care sunt pentru săracii jinduitori de lux o adevărată oază a deșertului sărăciei lor.

Un joben de închiriat

Când îi bate la ușă invitația la nunta nepoatei vecinului, la botezul fiului proprietarului, săracul trăiește clipe de un înduioșător tragism:

- Vin cu mare bucurie! – promite el. Îi sclipesc ochii de plăcere, i se dilată nările de bucuriile pe care i le promite o astfel de invitație și în fața ochilor i se desfășoară tot alaiul nunții cu fripturi, lăutari… cu toalete, fracuri și jobene…

Da! Frac și joben! La imaginea lor, visul trăit o clipă se năruie ca un turnuleț de cuburi. Dar, peste puțin timp, se reînalță triumător la amintirea unei firme albe, cu litere mari negre, bine plasată într'un colț al memoriei sale și care anunță:

“Închiriem fracuri și jobene pentru nunți".

Am pășit și eu zilele acestea pragul unuia dintre apostolicele magazine pentru a aduce, sub pretextul unui interes, cuvântul meu de consolare unui negoț care trebuie să sufere, în special pe vremurile acestea de criză. Am fost întâmpinată cu o politețe exagerată:

- Aș vrea să știu dacă închiriați și toalete de damă!

- Noi nu, vă rog. Dar găsiți vă rog, alături. Noi ținem numai fracuri, jobene, haine bărbătești. Vă rog, poate soțul dv…. Avem absolut toate măsurile…

Nemaiavând ce să cer, intru de-a dreptul în materie:

- Trebuie să meargă cam greu negustoria dv.!... Pe criza asta lumea petrece mai puțin.

- Slavă Domnului! Cu cât crește criza, cu atât mergem noi mai bine. Avem clienți berechet! Doctori, ingineri. De studenți nici nu mai vorbesc...; au sărăcit oamenii și la noi găsesc haine de prima calitate.

Din dosul unei draperii se aude discursul convingător al unui amploiat:

- Chiar dacă l-ați fi făcut de comandă, nu v'ar fi stat mai bine. Vă vine ca turnat. Stofa e de o calitate cum nici nu se mai fabrică azi. Ați pipăit să vedeți?...

Domnul care a închiriat fracul și care juca în această scenă rolul personagiului mut, deoarece nu era convins pe deplin de acest discurs, apăru de după cortină în avanscenă. Aici oglinda îi reda imaginea în toată splendoarea ei. Pe buze îi apăru un zâmbet radios. Haina de lux îl făcea să creadă că părăsea magazinul metamorfozat într’un mare boier. Mânecile îi erau scurte, pantalonii prea lungi și jobenul îi ședea… întocmai ca și chelului tichia de mărgăritar. Totuși era fericit:

- Salut, pe mâine!

Plecarea sa mă lăsă cam nedumerită:

- Plata?

- Mâine când aduce fracul înapoi.

- Dar dacă nu-l mai aduce?

Hainele lui, oprite ca garanție, tot fac mai mult decât fracul acela ros în coate.

- Dar dacă preferă să aibă un frac, chiar ros în coate? Sau dacă hainele pe care ți le lasă în schimb sunt totuși mai proaste decât fracul închiriat?

- Dar mâine la slujbă, cu ce se duce? Cu frac și cu cilindru? Ar arunca toată mahalaua cu pietre după el și maistrul l-ar da afară din atelier, că ar zice c'a înebunit.

În magazinul învecinat se găsește o marfă asemănătoare: un coafor închiriază “toată găteala" unei fericite mirese: voal, beteală, rochie, pantofi albi și o coafează.

- Îmi stă, bine? - întreabă sfioasă mireasa, care vibrează la gândul satisfacerii celui mai mare lux dintre luxuri.

- Ar visa multe mirese, care cheltuiesc mii de lei pentru toaleta lor de nuntă, să arate ca dv.

“Toată găteala"
unei fericite mirese

Cu mâna tremurândă scoate 1000 de lei și îi pune pe tejghea.

- Poftiți garanția!

- Vedeți că ați găsit 1000 de lei?

- Da. Am amanetat la o vecină cerceii mamei și am vândut niște plombe de aur rămase de la răposatu’ tata.

- Noi v'am fi dat voalul și fără garanție, dar… nu putem. Știți, principiul casei.

- Mă rog, înțeleg prea bine.

- Să vă ajute Dumnezeu să fiți fericită!

Dacă urarea negustorului se va îndeplini pentru viitorul miresei nevoiașe nu știu, dar știu că în ziua în care a pășit la altar cu voal și beteală închiriată, a fost cum nu se poate mai fericită.”

Sursa: articolul “Aspecte bucureștene – Luxul săracilor” – semnat Daria Luca – publicat în numărul din 28 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română”

Citește mai mult... »