Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călător prin România Mare. Afișați toate postările

La moartea Regelui Ferdinand I

Au trecut nouă decenii de la ultimele funeralii organizate pentru un Rege al României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1927 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii:

Funerariile Regelui Ferdinand I în Sinaia

„Regele Ferdinand I s'a sfârşit în Castelul Pelişor de la Sinaia, în noaptea de 19 spre 20 Iulie, răpus de o boală grea, cancer al rectusului. Vreme de un an şi mai bine ştiinţa şi vigoarea defunctului Rege au luptat împotriva acestei boli fără leac. În cele din urmă omul a fost învins. Regele Ferdinand I a murit relativ tânăr. Avea 62 de ani. Pe figura Lui se citeşte parcă îngrijorarea pentru soarta ţării, gândul său din urmă când a trecut din lumea aceasta.” (1)

1927

Funerariile Regelui Ferdinand I în Capitală

„Poporul a voit să vadă pentru ultima oră pe marele şi viteazul Rege al tuturor românilor. În ziua de 22 Iulie trupul neînsufleţit al Regelui Ferdinand I a fost adus cu un tren special de la Sinaia la Cotroceni şi aşezat aici pe catafalc. O mulţime imensă de zeci şi sute de mii de oameni sau perindat prin faţa rămăşiţelor pământeşti ale marelui Domnitor. Nici când un suveran n’a fost mai jelit, nici când sentimentele unei ţări n'au fost mai unitare. Ostaşii pe cari i-a condus în război, intelectualii cari au înţeles că România a pierdut un Rege înţelept, cu toţii au venit în faţa catafalcului să lase să picure lacrima fierbinte de recunoştinţă pentru acela care şi-a închinat viaţa şi a jertfit toate sentimentele Sale personale pe altarul Patriei.” (1)

Funeralii regale

Ceremoniile funerale organizate în 22 iulie 1927 au debutat la ora 7 dimineața, odată cu sosirea demnitarilor la Palatul Cotroceni. Printre aceștia: “printre primii veniţi a fost Patriarhul dr. Miron Cristea și George Buzdugan, membrii Regenţei, întreg Guvernul cu dl. Prim-ministru I. I. C. Brătianu în frunte, misiunile şi ambasadorii tuturor statelor străine, ofițerii generali şi superiori, preşedintele Camerei şi al Senatului, foşti prim-miniştrii şi miniştrii din care remarcăm pe d-nii: luliu Maniu, Dr. Alex. Vaida-Voivod, I. Michalache, N. Iorga, Ştefan C. Pop, M. Popoviciu, I. Petroviciu., M. Cantacuzino etc. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Primarul Capitalei, reprezentanţii tuturor instituţiunilor şi autorităţilor din Capitală şi Țară, cavalerii ordinului Mihai Viteazui, veteranii de la 1877”.

Serviciul religios de la Palatul Cotroceni a fost oficiat începând cu ora 8 de către Patriarhul Miron Cristea având la stânga pe Mitropolitul Pimen, iar la dreapta pe Mitropolitul Bălan. În tot timpul cât s'a oficiat serviciul religios, garda din jurul catafalcului a fost făcută de către Principele Nicolae, Regele Alexandru al Iugoslavei, Principele Wilhelm de Hohenzollern şi Principele de Hohenlohe. La serviciul religios au asistat Regina Maria. Principesa Elena, Ex-regina Elisabeta, Regina Marioara, Principesa Ileana și Principele Hohenlohe”.

Funeraliile regelui

După terminarea serviciului religios sicriul cu corpul neînsufleţit al Regelui Ferdinand I a fost ridicat pe braţe de aghiotanţii regali și așezat pe un afet de tun cu calibru 120 mm. la care erau înhămaţi şase cai. Sicriul a fost acoperit cu purpura regală. În acest timp, două escadroane din Reg. 4 Roşiori a dat onorul, iar muzica a intonat imnul regal ‹‹Traiască Regele››. Întreaga asistenţă a rămas într'un moment de pioasă reculegere. În acest moment s'au tras 101 lovituri de tun. Clopotele de la toate bisericele sunau.”

Cortegiul s'a pus în mişcare la orele nouă: “Regele Ferdinand I  a străbătut pentru ultima dată Capitala mult îndurerată a Țării întregite trecând încă odată prin străzile pe cari de-atâtea ori le-a străbătut în uralele poporului. Pentru ultima oara a ieşit în calea Suveranului iubit poporul său credincios. De la Dealul Cotrocenilor până la Curtea de Argeş un furnicar de cetăţeni din lungul şi latul Țării a aşteptat cortegiul funerar pentru a depune ultimul omagiu Marelui şi Viteazului Rege Ferdinand I.” (2) Cortegiul mortuar: „a trecut prin poarta principală a Palatului Cotroceni, până la podul Elefterie, unde s'au încolonat trupele militare. De aici a parcurs Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei şi Calea Griviţei, până la Gara de Nord. La Gara de Nord, regimentul de escortă regală s'a înşiruit pe ambele părţi ale pieţei, unde pe un eşafodaj special se puseseră amfore în care ardea tămâie. Cu câteva minute înaintea sosirei cortegiului a venit în Gara de Nord M. S. Regina, însoţită de Regina Elisabeta şi de Principesa Elena, într'un al doilea automobil Regina Marioara a Iugoslaviei cu Principesa Ileana.

Inmormantarea regelui


Drumul spre Curtea de Argeș

După ce cortegiul mortuar a sosit în gară, sicriul cu corpul neînsufleţit al defunctului Rege a fost luat pe braţe de aghiotanţii regali şi în aceiaşi ordine ca şi pe parcursul stradelor, a ajuns în dreptul vagonului mortuar unde a fost depus pe un catafalc îmbrăcat în purpură regală. În jurul catafalcului s'a format imediat garda din ofiţerii aghiotanţi regali. În momentul când sicriul a ajuns în dreptul vagonului mortuar o companie de onoare cu drapel şi muzică din Reg. 1 grăniceri a dat onorul, iar muzica a intonat imnul regal ‹‹Trăiască Regele››. M S. Regina Maria şi Principesele Elena, Ileana, Regina Mariora şi ex-Regina Elisabeta au rămas lângă vagonul mortuar în tot timpul cât a fost aşezat sicriul pe catafalc.



La orele 11 jum. trenul mortuar s'a pus în mişcare. Pe alte trei linii se aflau trei garnituri de trenuri, cu care au plecat la Curtea de Argeş asistenţa prevăzută în programul oficial. Potrivit programului, primul tren din convoiul mortuar spre Curtea de Argeş a fost trenul parlamentarilor care a plecat la ora 11.15. La scurte intervale au mai plecat din Capitală încă două trenuri speciale cu aceiaşi destinaţie, unul al guvernului şi misiunilor străine şi altul al actualilor şi foştilor demnitari. La ora 11.30 precis a plecat din Gara de Nord trenul mortuar condus fiind de d. Insp. Bălăşescu. În acest tren a luat loc Familia Regală, membrii Înaltei Regențe, Primul ministru, d. I. G. Duca şi d. dr. N. Lupu. Convoiul mortuar astfel format a luat direcţia spre Curtea de Argeş. Pe tot parcursul numeroşi cetăţeni erau înşiraţi pentru a privi cortegiul mortuar.”  Trenul regal a făcut două opriri, în gările Titu și Găești.  


Funerariile Regelui Ferdinand I la Curtea de Arges

La ora 3:39 precis trenul mortuar a sosit în gara Curtea de Argeş. Pe peron se aflau reprezentanţii Guvernului, d. I. I. C. Brătianu, I. G. Duca, N. Titulescu, V. Brătianu, dr. N. Lupu, etc., foştii preşendinţi de consiliu, d-nii Vaida Voevod, gen. Averescu, gen. Văitoianu, d. Iuliu, Maniu, N. Iorga, I. Mihalache, V. Goldiş, C. Meissner, M. Manoilescu, I. Mitilineu şi numeroşi alţi foşti miniştri. De  asemeni şefii tuturor misiunilor străine, miniştri plenipotenţiari şi trimişii extraordinari delegaţi să reprezinte guvernele respective la funeraliile Regelui Ferdinand. Un numeros grup îl formau parlamentarii, deputaţii şi senatorii, reprezentanţii presei române şi străine precum şi primarii, câte 10 de fiecare judeţ.

Inmormantare Curtea de Arges

Din trenul mortuar au coborât MM. LL. Regina Maria, Elisabeta şi Marioara, AA. LL. Elena şi Ileana, M. S. Regele Alexandru al Serbiei. AA. LL. Principele de Hohenlohe, Principele de Hohenzollern, nepotul defunctului Suveran, Principele Nicolae, membrii regenţei d. George Buzdugan şi I. P. S. Patriarhul Miron Cristea, d-nii I. I. C. Brătianu, I. G Duca, dr. N. Luau precum şi Casa Regală civilă şi militară, d. ministru Hiott, Mocioni, Stârcea, von Spiess, adjutanţii regali etc. Pe peronul gărei Curtea de Argeş se afla o companie de onoare din Reg. 3 Olt care a dat onorul. Sicriul a fost coborât cu acelaşi ceremonial de Casa Regală militară şi aşezat pe un afet de tun.” (2)


La mănăstire

La ora 4.20 a sosit M. S. Regina Maria însoţită de A. S. R. Principesa Elena-mamă. În al doilea automobil se aflau MM. LL. Regina Marioara, Elisabeta şi Principesa Ileana.  MM. LL. au fost însoţite de doamnele de onoare ale palatului şi au descins în palatul episcopal - special amenajat în cest scop.Câteva minute înainte de sosirea cortegiului mortuar MM. LL. au parcurs pe jos distanţa de la Palatul Episcopal până la mănăstire, luând loc în faţa bisericei, lângă porticul pe care a fost aşezat sicriul în timpul serviciului divin.Suverana şi Augustele fiice ale defunctului Suveran au aşteptat în sunetul clopotelor şi a detunăturilor de tun apropierea cortegiului funerar. Cu o deosebită emoţie priveau către delegaţia veteranilor de la 1877 şi a văduvelor de răsboi, aşezate în drepta mânăstirei. De jur în jurul bisericei erau aşezate numeroasele coroane între care remarcăm a Regelui Albert a Belgiei, regentului Horti a Ungariei, a Mareşalului Hindenburg, preşedintele Republicei Germane, a împăratului Japoniei, mareşalul Pilsudsky, guvernul elen, etc.
La ora 5:10 cortegiul mortuar a intrat pe poarte mânăstirei. Muzicele militare au început să intoneze ‹‹Imnul Regal››. O companie de onoare din Regimentul 4 Argeş a dat onorurile. Un sobor de preoţi deschidea cortegiul după care urma sicriul purtat pe umeri de A A. LL. Principele Nicolae, Principele de Hohenlohe, Principele de Hohenzollern, M. S. Regele Alexandru al Serbiei şi adjutanţii regali. Serviciul divin a fost oficiat în prezenţa Familiei Regale, a reprezentanţilor caselor domnitoare străine, a Regenţei, a misiunilor străine şi a guvernului de către I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei încojurat de un sobor de Arhierei, în frunte cu Mitropolitul Bălan, Episcopul Nichita al Argeşului, Episcopul Stroe-Triteanu, Gherentier, Comşa din Arad, Petrovici, Ghenadie şi numeroşi alţi preoţi și diaconi. Răspunsurile au fost date de corul patriarhiei. Sicriul se afla sub porticul din faţa intrărei în biserică, care era cernită în negru.”(2)

Înhumarea

„După oficierea serviciului divin, coșciugul regal, purtat pe umeri a fost dus în cripta special săpată în stânga bisericei. Cripta este căptuşită în roşu având pe ambii păreţi laterali cifra şi coroana regală. Deasupra se va aşeza în mod provizoriu o placă de marmură albă, până ce se va face placa funerară ce urmează a acoperi definitiv mormântul marelui Rege al României Mari.
Mormântul Regelui Ferdinand este aşezat în partea opusă, însă pe aceiaşi linie, cu a defuncţilor Suverani Carol I şi Elisabeta. În faţa criptei Regelui Ferdinand, înspre altar, se află mormântul lui Radu Voevod şi a Doamnei Ruxandra.
La ora 5.30, când coșciugul defunctului Suveran era coborât în mormânt, în toate oraşele din ţară şi de pe toate vasele de război s'au tras lovituri de tun. Clopotele tuturor bisericilor din ţară anunţau tristul eveniment poporului îndoliat.
Prin îngrijirea comunei Curtea de Argeş s'a dat un prasnic la numerosul popor ce a asistat la înmormântarea Suveranului - prasnic la care au participat şi primarii comunelor rurale.” (2)


În Regele Mihai I se puneau atunci speranţele unei întregi naţiuni

„Al treilea Rege a României şi al doilea numai a tuturor românilor, poartă numele celui mai viteaz dintre domnii neamului românesc, numele Celui care, în lungul lanț al durerilor istoriei noastre, a isbutit să închege cândva unitatea noastră naţională. Mihai l este chemat să domnească asupra țări pe care Mihai Viteazul a unit-o pentru o clipă, iar urmaşii lui, sub oblăduirea lui Ferdinand I, au realizat-o pentru veşnicie.
Regele tuturor românilor este încă un copil. Acest copil însă, este urmaşul în linie directă al Regelui care a înţeles datoria ca identificându-se cu aspiraţiile seculare ale neamului pe care a fost chemat să-l conducă şi în zilele de glorie şi în zilele de restrişte. Fie ca sub steaua glorioasă a lui Mihai-Viteazul, căruia îi poartă numelele, Regele Mihai născut pe pământul României întregite, să crească în înţelegerea şi iubirea desăvârşită a acestui neam, pentru ca la vârsta legiuită să împlinească toate nădejdile noastre. În noul Rege se pun speranţele unei întregi naţiuni. Fie ca Dumnezeul nostru şi al strămoşilor noştri să ne păzească şi să ni-L păzească!”(1)

Surse:

- numărul special închinat memoriei Regelui Ferdinand I al revistei “Realitatea Ilustrată” din 31 iulie 1927
- ziarul “Românul” din 31 iulie 1927


Citește mai mult... »

Viața medicului de la țară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri – lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitațile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci când un medic nou - fie el doftor” sau doftoroaie” - ajunge în satele lor  pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură:


- Lele Ioană!... Lele loană n'auzi? Lele Ioană, fire-ai a dracului, da, unde ești!
- Ce e fa?
Și vocea se stinge gâtuită, ca de o mare primejdie.
- A venit!
Fata se desprinde de uluci și o ia la fugă, stârnind colbul drumului. Unui țânc, ce se scobește în nas, sprijinit de un pom, cu o conștiinciozitate de moșneag ce-și curăță pipa, îi aruncă vestea gâfâit:
- Fugi, mă, la mâne-ta de-i spune că a venit... Fugi n'auzi? Fire-ai...
Un noruleț de praf în direcția opusă mărturisește graba țâncului.
Într'o jumătate de oră, vestea sosirei doftoroaei noi a trecut din gură în gură, din tindă în tindă, asvârlită peste uluci, aruncată în treacăt peste podeț, furișată cu subînțelesuri, ca pe o taină deochiată, în urechea d-lui șef de post, așternută pe hârtie, grabnic, pentru cucoana d-lui primar, telefonată foarte respectuos cucoanei boerului, la curte, gâlgâită'n dorobanți de verde", la o vorbă cu crâșmarul și, în fine, dusă de poștas, în trapul obosit al murgului, în comunele învecinate. Așa fierbe satul, ori de câte ori vine un nou medic comunal, fie pentru că cel vechi a fost mutat, fie că și-a luat un concediu mai lung, fie c'a fost avansat, ori cine știe din ce alte motive. Și satul fierbe și-și trimite peste apă și deasupra muchiilor de dealuri neliniștea curiozității, vreme îndelungată, cu o răbdare fără margini, până când noul venit e judecat bine, cântărit și răstălmăcit de toată suflarea satului, de la boier până la țiganul de pripas, până când a fost văzut și auzit de toți, până când și-a dat toată măsura lui, a arătat ce știe, ce poate și ce vrea, fie el doftor” sau doftoroaie”.”

În așteptarea "doftorului"...
Medicul de familie din mediul rural de astăzi – asemeni celui din perioada interbelică – este alături de primar, de preot, de șeful de post și de profesorii din comună – unul dintre personajele cele mai importante din comunitate. Dar atribuțiile lui sunt multe și greu de dus la capăt: el trebuie să asigure pacienților și întregii comunități întreaga gamă de servicii medicale:

Puțini la număr sunt acei orășeni care cunosc îndatoririle și răspunderile medicului de la țară, autoritatea ce este ținut să desfășoare, prestigiul de care se bucură, faima pe care și-o poate face, stima de care e înconjurat, dragostea ce poate trezi în mii de suflete, și care e caldă și dătătoare de viață, ca lumina și căldura soarelui. Dacă chestiunea medicului rural a luat la noi aspectele unei probleme sociale, aceasta se datorează, în primul rând, acestei ignoranțe și unei idei greșite în ce privește mediul rural. Medicul de la țară se presupune a fi un domn (sau o doamnă), ruginit, nenorocit, îmbătrânit într'o casă pustie, pe care oamenii o ocolesc, utilizând metode arhaice și așteptând zadarnic și lacrimogen un semn de simpatie din partea satului. Figura aceasta de martir de melodramă a fost popularizată de unele romane ieftine, am avut prilejul s'o vedem uneori la cinematograf, ba am auzit-o chiar descrisă, în cursul discuțiilor, la prietenii noștri din București (în cercul unei familii cu o tradiție de cultură!).
Nimic mai greșit. Medicul rural este, înainte de orișice, un funcționar public superior, care trebuie să dea dovadă de energie și pricepere în contactul cu massele. El are grije și răspunde de viața a 10.000 până la 20.000 de locuitori, circumscripția putând avea o rază de 40 până la 80 de km. pătrați. În circumscripția lui, doctorul de la țară este un șef cu depline puteri, un mic conducător, care poate deveni mare, căci nimic nu îi stă în cale, căruia un larg câmp de experiențe îi stă la îndemână, care poate lua orice inițiativă, folositoare firește, care poate avea toate îndrăznelile ce duc la succes și la faimă. În unele împrejurări, grave, în cazul unei epidemii de pildă, medicul rural mai mult decât cel de la oras, incomparabil mai mult, capătă o strălucire formidabilă, cuvântul lui nu mai e nici sfat, nici ordin: e sentință de oracol. Dar și în mod normal el primește dispoziții pe care le transformă în ordine date agenților sanitari, surorilor de ocrotire, moașelor, primarilor, notarilor, jandarmilor și chiar directorilor de școale. Și aceste ordine vor fi puse în aplicare cu strictețe, căci la inspecție se va dovedi cel ce nu le-a aplicat. Și legea nu glumește. Ea îl susține pe medicul rural și îl ajută, oricând găsește opunere sau neînțelegere, de la oricine ar fi.
Dispensarul din Făurești - Vâlcea în 1937
Medicul de la țară nu așteaptă un client ca pe o pomană cerească; el are mulți, ba chiar prea mulți uneori, e adevărat. lar activitatea lui e atât de multi-laterală, încât poate deveni obositoare, cu timpul. Căci dacă regulamentul acordă unei circumscripții un medic preventiv și altul curativ, realitatea... ilustrată de exemplu fără excepție cred al tuturor posturilor noastre rurale, este că o circumscripție are un singur medic (când are !): el e preventiv și curativ, e sanitar, higienist, legist, cum vreți să-i spuneți. Aleargă, în caz de accident, se repede noaptea la o naștere, unde moașa trebuie să aibă asistența medicului, face o autopsie, întrun loc iscălește unul sau trei decese, în alt loc, între o conferință la o școală dintro comună și o dulceață obligatorie la un fruntaș din altă comună.

Cea mai frumoasă pildă e un raport statistic”, pe care îl avem înaintea noastră și din care ne mulțumim să spicuim. E vorba de circumscripția Zătreni-Vâlcea, cuprinzând șapte comune cu un total de 10.614 locuitori, pe 40 de km. pătrați. Ce citim în acest raport? În primul rând că fiecare comună se inspectează de două ori pe lună, tot așa școalele și examinarea elevilor. Pe anul 1936, medicul acestei circumscripții a făcut 109 inspecțiuni. Numărul școalelor inspectate 29, iar totalul elevilor e de 7140. Și rezultatele acestor inspecții n'au fost satisfăcătoare de multe ori. A consultat 936 bărbați și 1384 de femei. A vaccinat 476 de copii, de la 3 luni la 12 ani și a revaccinat 463. A făcut 551 de injecții intravenoase și alte câteva sute de tot felul. Vreți să știti mersul boalelor? În primul rând vine sifilisul. Urmează pelagra și... (e poate rușinos, dar e bine să se știe...) scabia, apoi tuberculoza și celelalte. Aceasta în general, iar cu privire la femei e suficient să adăugăm că la un total de câteva sute de faceri, se înregistrează 282 de infecții puerperale (notă: o infecție ce apare fie în timpul nașterii, fie postpartum). Ne oprim aici și nu tragem concluzii deocamdată, aici noi nu vrem decât să arătăm activitatea medicului rural. Și în această privință o observație: medicul circumscripției Zătreni, girează prin delegațieși circumscripția Roșiile. Cu alte cuvinte, pe alți 40 de km. poate, grija altor 10.000 de suflete. E mult? Desigur. E prea mult? Poate... Dar - fără literatură - ce muncă frumoasă și ce rodnică!... Să fim bine înțeleși. Rândurile acestea, cărora le dorim să fie un îndemn și poate un apel adresat tinerilor medici, nu au decât un scop: să dovedească deplin, să arate tuturor, cât de interesant, cât de vast, cât de neîntrecut laborator și teren de creație constituie un post de medic rural. E muncă multă!
 
Raport statistic întocmit în anul 1937
de d-na doctor Maria Venescu-Prinescu
Deși poate greu de crezut, cei mari mai dușmani” ai medicului de la țară de azi sunt aceiași ca și în perioada interbelică:

Medicul rural trebuie să fie și este un luptător. La noi, la țară, se cere încă negreșit acest lucru. El duce o luptă continuă, cu încordări adesea, și viclenii de multe ori, dar de un pitoresc și – în nenumărate cazuri - de un comic grotesc, demn de pana unui Holberg. Cel dintâi și cel mai înverșunat dușman al doftorului e însuși pacientul. Țăranul se hotărăște greu să se arate la vizita medicală. Cât e încă pe picioare, bărbat sau femeie, se drege cu o țuică tare. Dacă a început a zace, vecinii vin cu tot bagajul de leacuri moștenite sau auzite de cine știe unde. Abia când e aproape pe ducă se decide să ia drumul dispensarului - de multe ori prea târziu. Și câtă trudă să-i deschizi gura...
- Ce ai fată?
Aici intervine mama, sora, buna, sau vecina, ce o însoțește:
- Păi nu e fată, dom' doftor, că s'a măritat de pe la Sântă Mărie cu Ilie a lui Mreană, de vinde porcii pe Valea Mânecii, și-acu el a plecat la Craiova, să mai facă rost de bani (notă: astăzi urmașii lui Ilie a lui Mreană sunt plecați în Spania sau Italia...)   și ea, sireaca, zace de două luni...
- Vezi? Și de ce n'a venit mai dinainte?
- Păi îi era rușine și ei...
- De doctor nu trebuie să-ți fie rușine...
- Că bine ziceți!... Și eu îi zisei așa, că de! de-aia sunteți d-stră doftori, că doar nu vă dați la muiere...
De cele mai multe ori, medicul renunță la aceste amabile generalități, căci n'are vreme de pierdut.
- Și ce ai dumneata, lele?
- Am un dor...
- Ce fel de dor?
- Un dor la inimă...
Nu vă închipuiți că e vorba de un amor ascuns... Nu. Dorul la inimă înseamnă, în bună traducere, durere de stomac. Tot așa cum un copil care trece prin el, are disenterie de pildă. Există un întreg vocabular medical, de un pitoresc desăvârșit și care diferă după regiuni: unul la șes, altul la deal și altul la munte.

*

Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspăt astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers frumos (La noi, în Oltenia, bocitul este de o deosebită însemnătate. O fată e remarcatăde flăcăi dacă cu ocazia unei morți în neam, sau prin vecini, bocește cu viers frumos. De multe ori lecuitoarea face și acest oficiu și atunci consolările de rigoare, către cei îndoliați, sunt spontane: Taci fă, nu mai plânge... Ai o fală, nu vezi? Ai o fală!).



Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițeptei. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).”

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »

Master-Plan interbelic

Societatea românească din prima jumătate a secolului trecut nu era nici pe departe una perfectă. Implementarea marilor proiecte de dezvoltare și de modernizare a României era însoțită și atunci de mari scandaluri de corupție. Cu toate acestea planul pentru crearea unei infrastructuri moderne de drumuri și de căi ferate (ceea ce am putea numi astăzi Master Planul de Transport”) era gândite de cei ce se aflau la conducerea statului și... era chiar pus în practică.


Rețeaua de drumuri și de căi ferate construită începând cu domnia Regelui Carol I – proiect continuat și după Marea Unire – este în bună măsură cea pe care o utilizăm și astăzi. E interesant să reamintim că, atunci când i s'a propus principelui Carol de Hochenzollern tronul Principatelor Unite, acesta, uitându-se pe hartă, i-a spus lui Ion Brătianu: România e destinată unui viitor strălucit. Pe teritoriul ei va trece șoseaua Angliei spre Indii!”. Nu a fost doar o constatare vizionară. Trei sferturi din rețeaua feroviară pe care o România o deține astăzi a fost construită în timpul domniei Regelui Carol I (din păcate, pe multe tronsoane se circulă astăzi cu viteze mai mici decât atunci). Tot în aceiași perioadă a fost derulat un program de anvergură de pietruire a drumurilor. Într-un singur an, în România acelor vremuri, se pietruiau mai mulți kilometri de drum decât totalul kilometrilor de autostradă construiți în România după 1989. 

Proiectele începute în timpul domniei primului rege al României au fost continuate și după Primul Război Mondial. Unul dintre cele mai importante proiecte de construcții de drumuri din perioada interbelică a fost construcția autostrăzii Londra-București-Istambul”, arteră europeană care urma să permită parcurgerea cu automobilul a distanței Londra-Istambul în doar 24 de ore”. E adevărat că termenul de autostradă e pretențios dacă ne referim la accepțiunea pe care o dăm astăzi acestui cuvânt. Era vorba de șosele cu o singură bandă pe sens dar asfaltate ca’n palmă” și care făceau parte din marele proiect european. Este de menționat că porțiunea românească a acestui proiect era aproape finalizată în anul 1936, în timp ce în Ungaria, Bulgaria, Grecia și Turcia se înregistrau întârzieri importante. Finalizarea aproape în totalitate a porțiunii de pe teritoriul României Mari din traseul autostradei europene” – una dintre cele mai importante căi de comunicație rutieră și azi - este consemnat în articolul “Autostrada Londra-București-Istambul”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română”, numărul din 14 octombrie 1936:


În momentul de față, această șosea internațională, care traversează Europa de la Apus la Răsărit, e fapt împlinit. Mai sunt prea puțini kilometri de asfaltat pentru ca această autostradă, care leagă Londra de Istanbul în mai puțin de 24 ore pe uscat, să fie realizată. Șoseaua, prin toate statele prin care trece, e construită conform unui tip standard, stabilit întro conferință internațională de turism.

La noi în țară șoseaua internațională parcurge aproape 650 kilometri, între Episcopia Bihorului și Giurgiu, prin cele mai frumoase priveliști românești. Pentru turismul nostru, șoseaua aceasta e de un folos imens. Călătorul străin, chiar numai în tranzit prin țara noastră, are ocazia să vadă diferitele aspecte ale pământului românesc, de deal, de munte, de vale, de pădure, de oraș și de sat. E foarte greu ca cineva să rămâie nepăsător față de aceste minunate frumuseți pe care le posedă pământul românesc și să nu se mai întoarcă pentru a studia în amănunțime și a străbate, de la un capăt la altul, țara aceasta cu nenumărate posibilități turistice.



Șoseaua internațională vine de la Budapesta, străbătând pusta ungurească de la Szolnoc la Artand (notă: Ártánd este un sat din județul Hajdú-Bihar, Ungaria), și șoseaua ajunge la Borș, stația de frontieră românească. Prin Ungaria șoseaua nu a fost încă asfaltată, nu e încă o autostradă. La Episcopia Bihorului, unde se face revizia bagajelor, șoseaua e asfaltată ca în palmă. Cei 7 km. care despart Episcopia Bihorului de Oradea Mare sunt un drum minunat de-a lungul Crișului Repede, care însoțește șoseaua internațională până în capitala Crișanei. La 15 kilometri de frontieră călătorul străin găsește un oraș frumos, cu hoteluri și restaurante occidentale, cu teatre, cinematografe, statui, muzee și o mișcare pe străzi, ca la Budapesta.

De la Oradea la Tileagd, șoseaua asfaltată își continuă drumul prin aceeași vale a Crișului Repede, pe care a urmat-o de la frontieră. De la Tileagd la Aleșd, șoseaua nu e gata încă, dar va fi peste cel puțin un an de zile. E o distanță de numai de 20 de kilometri, care se va împlini foarte lesne. De la Aleșd, de unde începe din nou autostrada, ea străbate văile munților Apuseni, prin locuri de o frumusețe sălbatică, cum au prea puține tări din Europa. Șoseaua străbate Borodul, Ciucea, Huedinul, Gilăul, trece prin Cluj și urcă dealul Feleacului. Se află acum în inima Transilvaniei. De la Feleac la Turda șoseaua nu e gata. De la Turda la Diciosânmartin (notă: azi Târnăveni) autostrada se lucrează acum și automobilistul are ocazia să vadă pe o distanță de 15 km. cum “se toarnăo autostradă. Trece apoi prin Aiud și Teiuș, ca în apropiere de Alba Iulia să înceapă din nou autostrada. Aici sunt câteva priveliști minunate până la Sibiu, unde pe o distanță de încă 20 de km. se lucrează la autostradă. De aici, pe coastele munților, prin locuri pe care nici pana cea mai măiastră nu le poate descrie, autostrada trece prin Avrig, Voila, Făgăraș, Șercaia, Vlădeni și Codlea până la Brașov. De aici, străbătând renumita vale a Prahovei, prin Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia, Comarnic, Câmpina, Ploiești ajunge la București.

Din Capitală, autostrada pleacă prin Jilava până la Giurgiu, de unde trece Dunărea cu bak-ul la Rusciuk. De aici până la Istanbul, nu e gata decât o foarte mică porțiune din autostrada internațională. De la București, o altă ramnificație a autostradei pleacă, prin Popești, Budești și Oltenița, trece Dunărea la Turtucaia și își continuă drumul la Constanța, pentru cei ce vor să facă drumul la Constantinopol pe mare. De la Ploiești până aproape de Urlalți s'a făcut asfaltarea unei noi șosele internaționale, de mai mic interes, prin Buzău, R. Sărat, Focșani, Bacău, Roman, Hârlău, Botoșani, Dorohoi, Cernăuți, trece spre Polonia prin Lwow și Varșovia, legând România de țările baltice.

Importantă pentru noi, este autostrada Londra-București-Istanbul, care, avându-se în vedere dezvoltarea exceptională din ultima vreme a autoturismului, va aduce, prin tranzit, un impresionant număr de turiști, care vor depinde de felul nostru de a-i primi ca să se mai întoarcă la noi.



Citește mai mult... »

“Bal-Musette” interbelic

Vă invit să petrecem câteva ore într-un "club din alte vremuri”. Vom merge împreună la o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” şi nici de refrenele la modă cântate de celebrele jazz-banduri ale vremii – se întâlneau şi dansau bucureştenii de rând în perioada interbelică. Pentru aceștia “duminica era ziua feerică a libertăţii, când îşi puteau întrebuinţa timpul numai după fantezia lor”. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de un reporter interbelic pe care îl vom numi și noi “Rex”, pentru că așa își semna articolele publicate în paginile revistei “Ilustrațiunea Română”:


- Dansați, domnișoară?
- Mersi.
Perechea începe să se învârtească în ritmul deochiat al unei armonici stridente, mânată diavolește de Costică Arapu, cel mai celebru armonist din Capitală. Cântă un fox-trot și perechile dansează un vals romantic amestecat cu o bătută autohtonă. Desigur ca aceasta nu se petrece nici la Valadolid”, nici la „Bombonieră". Suntem în unul din cele mai renumite localuri populare, la completul” unde dansează oltenii, găzarii, precupeții, servitoarele și fetele din cartierele învecinate. E o vastă baracă de scânduri, împodobită cu brad și foiță tricoloră. Lămpi electrice voalate de fumul gros al țigărilor luminează o mulțime de indivizi cari se sucesc pe loc, în timp ce, de pe un scaun din mijlocul localului, Costică Arapu nu obosește până dimineața cântând când din armonică, când din gură, când din ghitară. În jurul lui, fiecare dansează ce vrea și ce știe. Dintr'o singură privire, cuprinzi 20 de perechi cari dau din picioare, fiecare după fantezia sau știința ei în ale dansului. Se întâmplă uneori ca domnișoara să danseze într'un fel și cavalerul într'altul. Dar asta nu are nici o importanță în înghesuiala cea mare, unde niciodată nu știe cine te-a călcat pe bătătură.

Cum se fac cunoștințele...
Ca să intri în sala de dans trebuie să plătești 5 lei la intrare. Altă taxă nu se ia, nici consumații nu există. Când dansatorilor li se usucă gâtul din pricina prafului ridicat din podele, se reped până la cârciuma de peste drum, unde-și ung laringele cu o dușcă zdravănă de rachiu de izmă. Apoi, cu inima căptușită, vin să danseze mai cu foc. Cu cât crește numărul paharelor, cu atât crește și pasiunea dansului. Așa că, la o anumită ora, dansatorii se dedau la cele mai fantastice fantezii: umblă de-a bușilea, sar peste armonist, rămân prostiți în fața zidurilor de scândură sau se încaieră frumos, ca și cum ar dansa. Fără nici un gând rău, proaspeții veniți dansează între ei, bărbați cu bărbați, fete cu fete.
- Numai așa de boală, să se vadă cum știm noi să ne folosim picioarele.
După vreo oră, când oboseala picioarelor se ridică la cap ca o căldură binefăcătoare, relațiile dintre dansatori devin prietenești. Se petrece ca într’o  mare familie, în care sunt atât de multe rude, încât nu le poți cunoaște pe toate. Din domnișoară raporturile trec imediat la Ileano”, ca să urmeze apoi un Fă!” bărbătesc și o ciupitură măiestrită.
 
"Faimosul" Costică Arapu
încinge atmosfera
O fată timidă și chioară, deși a plătit intrarea, stă stingheră, rezemată de perete, ca să nu împiedice dansatorii. Ce-i drept, pe lângă că are un ochi cu albeață, mai are și gura strâmbă. Dar sub foița cu care și-a înroșit obrazul și buzele nu se cunoaște cât e de urâtă. Un taxator de la S.T.B. (notă: Societatea de Transport București), la fel de timid și el și fără pereche, o privește cu jind: cel puțin picioarele îi sunt întregi și are un bust cum nu au toate frumoasele de-aici. Cu toată timiditatea, S.T.B.-istul se apropie de fata proastă și chioară:
- Sunteți din București, domnișoară?
În contactul cu lumea din tramvaie, tânărul a învățat să vorbească așa cum se cuvine cu o domnișoară pe care nu o cunoști. De câte ori nu a fost el martor în tramvai la asemenea începuturi de idile, când domnul care a plătit biletul până la Obor coboară împreuna cu partenera întâmplător întâlnită, la Grădina Icoanei. Fata chioară, mândră că un tânăr cu uniforma atât de frumoasă îi adresase cuvântul, răspunse rușinată, privind cu ochiul sănătos spre picioarele ei strânse în pantofi cu șireturi:
- Nu, din Moldova!
- Aa! - se miră bucuros băiatul, deși știe că spune un neadevăr - Eu tot din Moldova sunt!
Idila se încheagă ușor. După câteva minute, chioara și setebistul dansează strâns, iar fata  își lasă romantic capul pe pieptul lui, pe care strălucește, pe o placă de metal, un număr impresionant. După dans, când rachiul devine un stimulent pentru țopăiala viitoare, perechea se întoarce exuberantă la bal”, unde și ceilalți dansatori își ridicaseră entuziasmele la același diapazon.
 
În ringul de dans
Armonica lui Costică Arapu zicea acum o bătută autentică și năstrușnică, care furnica picioarele. Se ridicase praful ca un nor galben și dansatorii nu mai osteneau. Fiecare cânta ce-i trecea prin cap, de la o mamă, dulce mamă, până la am un lemn și patru bețe". Petrecerea la balul” din Calea Moșilor e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într'o învălmășeală cumplită. Femeile vor țipa ca la baie, pumnii se vor repezi în aer ca proiectilele, capetele vor suna lovite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală, ca muzica, ca rachiul, ca dansul.
În zori, un bătrân filosof mătură sala de dans de praf și de sânge. Clientela abia așteaptă seara, ca să reînceapă balul cotidian.”


Sursa: articolul ‹‹“Bal-Musette” bucureștean›› - semnat “Rex” – publicat în numărul din 22 ianuarie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română



Citește mai mult... »

O noapte în “cartierul amorului tarifat”

Însoțiți de reporterii interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună… la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Mai apoi am făcut o altă călătorie în timp, prin lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată: Vestalele din Cartierul Griviței. Să nu credeți însă că lumea tavernelor insalubre și a cârciumilor cu “ program și cu femei de consumație” era proprie doar Capitalei. Articolul “Aspecte ieșene: În cartierul amorului tarifat” semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 26 august 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română” ne dezvăluie povestea unei nopți petrecute într-unul din cartierele ieșene ale plăcerii mizere:



Strada Gării, ziua atât de pașnică, străbătută doar de puținii pasageri ce pleacă sau vin la lași, odată cu apropierea nopții capătă un aspect cu totul nou, necunoscut chiar multor ieșeni. Cu cât înaintează noaptea, cu atât această stradă, lungă de cel mult două sute de metri și cu o sumedenie de cârciumi și bodegi cu aspect îndoielnic, îngrămădite una în alta, începe să se însuflețească. Aici vine drojdia orașului să-și topească gologanii, câștigați într'un fel  sau altul. Din toate aceste localuri, cu ușile deschise în lături, izbucnește în stradă câte o melodie atât de schilodită încât este peste putință să ghicești ce e. lar prin stratul gros de fum de țigară ce plutește peste capetele chefliilor de la mese, se distinge pe un fel de scenă improvizată în câte un colț, cântăreața plătită de patron cu 20 - 30 de lei pe noapte și masă, ce-ți ia auzul cu vocea-i spartă și răgușita de băutură și țigări (căci în pauze “cinstește" și ea cu clienții, strânși de grațiile-i fade, spre a mări consumația). Iar dacă vre'un străin mai slab de înger” se lăsa ispitit să intre în vreo cârciumă din acest Broadway” al mizeriei, în zori de zi se trezește în stradă cu buzunarele întoarse pe dos, dormind pe trotuar, apoi o ia rușinat spre comisariatul de poliție, spre a se plânge că a fost buzunărit.



Spre a-mi da seama mai bine de cele ce se petrec în acest cartier cu renume prost, mi-am pierdut și eu o noapte colindând tavernele. Abia făcusem câțiva pași, când din umbra unui gang se desprinse o femeie vopsită țipător și mă atinse cu cotul, suflându-mi fum de țigară în față:
- Încotro, drăguțule?
Am intrat în vorbă cu ea. O cheamă Veronica Popa. Tip de femeie voinică de țară, aducând mai mult a bărbat, cu fața pătrată și maxilarele puternice.
- Sunt din județul Lăpușna (notă: județ situat în partea estică a României Mari, în centrul Regiunii Basarabia). Acum vre'o șapte ani am avut și eu o dragoste cu un flăcău din sat de pe urma căruia mi-a rămas și un copil de fată-mare". Într'o bună zi, Vania, căci așa-l chema, a plecat la pădure după lemne și un trunchi, căzând peste el, l-a omorât pe loc. În zadar am țipat și m'am zbătut. Satul a început să mă arate cu degetul și în cele din urmă, de rușine, am plecat încotro am văzut cu ochii. Am ajuns la Iași fără o para chioară în buzunar și după vre'o două zile de foame”, am intrat „la stăpân, cu două sute de lei pe lună și câte o zdreanță veche de-a coanei”. Și așa mi-am mâncat viața, până acum vreo două luni, frecând la dușumele și spălând vasele pentru un blid de mâncare și câteva bulendre”, până când mi-a deschis capul o prietenă. Acum stau cu ea într'o cameră particularăși… fac trotuarul".
- Și asta crezi d-ta că e viață? – o întrerup eu. Nu atunci îți mâncai” viața ci acum.
Ea mă privi crunt și-mi răspunse cinic:
- Așa-mi place! Acum sunt liberă și fac ce vreau. E câștig mai ușor. N'ai să mă înveți d-ta ce să fac și ce nu!
Și pripit:
- Vine curcanul! - și o zbughi pe gangul întunecat.
Privii în direcția în care îmi arătase. În adevăr, de după colț venea agale sergentul de stradă, iar Veronica probabil că nu era tocmai în regula cu “condicuțași nu voia să dea ochii cu el.
 
Veronica Popa din Lăpușna:
- E câștig mai ușor...
La câțiva pași numai, în plină lumină, un alt grup. Două păsări de noapte” cu “protectorullor nici nu se sinchisese de sergentul ce trece pe lângă ele, parcă nici nu le-ar vedea: se cunoaște că au parafa autorizării legale”... Una din ele, slabă și prăpădită, tușește de ți se zburlește părul pe cap. I se citește pe față activitatea nefastă a microbului tuberculozei, consecință a nopților pierdute în orgii. Fără să vreau, gândul îmi alunecă privind-o la tovarășa ei de meserie, Veronica. Unde-i acum să vadă și ea ce o așteaptă în viitor? După ce i sa mai potolit tusea, această biată epavă aprinse o țigară și după ce trase de vreo două ori din ea, înăbușită de un nou val de tuse, o aruncă înciudată, blestemând:
- Nici o țigară nu am parte să mai fumez, fire-ar...
O cheama Sonia Păduraru și practică meseriade vre'o... douăzeci și doi de ani, sau în limbajul ei numai” dinainte de răsboi. E veteranăși trăiește din mila colegelormai tinere. În fiecare seară iese pe trotuar din obișnuință, iar ziua doarme. Astfel de nenorocite întâlnii cu zecile în această noapte.
 
Tocmeala...
La mijloc "veterana" Sonia Păduraru
Era ora 7 dimineața și mă pregăteam să pornesc spre casă când îmi atrase atenția un grup, pe o stradelă dosnică de lângă gară: un țăran între doi tipi ce gesticulau și păreau gata-gata să se încaiere. Am înteles imediat situația și am dat buzna între ei. La apropierea mea, cei doi s'au strecurat.
- Păi da! Știu eu ci or fi vrut? Eu am vinit la Eș, la spital, la Sf. Spiridon și când am ieșit din gară, m'o oprit unu din ei și din vorbă în vorbă i-am spus undi mă duc. El o zâs că mergi și el cu mini că are și el un frate acolo. Pi drum, el o găsit un portofel cu bani și mi l-o dat mie, să-l ascund în brâu și mai încolo să împărțim. În urma noastră venea celalt, cu limba scoasă de un cot, văitându-se că o pierdut un portofel cu bani americănești. Când m'o întrebat, eu i-am spus că n'am găsit nimic. El parcă era turbat. Sărea la mine:
- Unde-i portofelul cel de găsit?
- lote-l! Și desfăcându-l, căzură din el câteva bucăți de ziare.
- Ai văzut ce bani americăneștiaveau pungașii în el? Ei ți-ar fi luat banii d-tale și te-ai fi trezit cu hârtiile astea în loc.
- Ptiu! Bătu-i-ar crucea! – făcu țăranul dumirit. Unde dau eu acu di dânșii să-i scutur o leacă!
Și astfel a scăpat bietul om de doi maeștri ai furtului prin sistemul grant".

...și astfel a scăpat bietul om de doi maeștrii
ai furtului prin "sistemul grant"

Citește mai mult... »