Se afișează postările cu eticheta Branduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Branduri. Afișați toate postările

Lipscani – strada vanităţilor

Am evitat până acum să aduc vorba pe blog despre Lipscani – poate cea mai celebră stradă din București. De ce? Pentru că spaţiul virtual e plin de informaţii şi de fotografii ale Lipscaniului de altădată şi credeam că un articol în plus nu poate aduce nimic nou în acest amalgam. M-am răzgândit însă atunci când am citit un reportaj publicat în numărul din 24 februarie 1932 al revistei “Ilustraţiunea Română”. Nu este un articol care rescrie istoria bătrânei ulițe sau care povestește despre clădirile și magazinele Lipscaniului. Subiectul principal al reportajului este “societatea aparte” care îşi ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale acestei bătrâne străzi negustoreşti. O societate pestriţă, alcătuită din clienţi de toate categoriile, din negustori şi din vânzătoare, din manechine şi din “vânători… de manechine”. Un articol – aproape o nuvelă - care vă va capta atenţia încă de la început. Pentru că ştiu că nu iubiţi introducerile prea lungi, o să vă las acum în compania reporterului "P. B. M.”, care o să vă spună poveştile lui fermecătoare despre lumea Lipscaniului de altădată:


Bucurestiul interbelic

“Pe Lipscani, după ce am trecut de “Cafeul Elite”, aud deodată nişte urlete grozave:
- Dar ce’i d-le? - ar putea întreba un necunoscător în tainele acestei străzi. S’a mutat vreo grădină zoologică aici?
- Nu, sunt negustorii ambulanţi care îşi strigă marfa.
Înşiruiţi pe marginea trotuarului, micii negustori cu marfa răspândită dinainte, ţipă din răsputeri:
- Ciorapi - 3 perechi 100 de lei; genţi de damă luate de la faliment. Grăbiţi-vă, să nu pierdeţi chilipirul! O pereche mi-a mai rămas! Le-am dat drumul!
Strânse, presate ca icrele în cutie, sgomotoase, târându-şi alene paşii, cucoane se duc, vin, se opresc în faţa vitrinelor, intră, ies din magazine, toate cu aceiaşi intenţie: să vadă ultimele noutăţi. Trotuarele sunt pline de lume, dar şi în mijlocul străzii, prin şirul lung de maşini şi de trăsuri, la dreapta, la stânga, pretutindeni, cucoanele se strecoară.
Ce hărmălaie!
Ce de încurcături, pe cari agentul de circulaţie, şeful de orchestră al vehiculelor, cu bastonul într’o mână, gesticulând şi vociferând, încearcă să le reglementeze."

CLIENTE ŞI... CLIENTE

"Ceea ce e mai grozav e că, la această lume care se înghionteşte, numai o persoană la zece dintre cele care vizitează magazinele Lipscaniului cumpără ceva. Celelalte nouă o fac din alte motive: sunt cumpărătoare platonice şi care, de multe ori sunt mai bine informate decât vânzătoarele magazinelor. Atunci ce fac aceste platonice? Nimic. Şi tocmai aceasta e plăcut şi înduioşător. Ele vin să aleagă marfa pe care ar alege-o, dacă ar avea bani. Totuşi ele intră prin magazine, răscolesc, întreabă, dând vânzătoarelor speranţa unei cumpărături regale. Iată, de pildă, doamna aceasta care  străbate magazinul cu aerul cuiva care ştie precis ce vrea şi unde se duce. Cu toate acestea, se opreşte la toate raioanele. În sfârşit, cheamă o vânzătoare, o face să deschidă douăzeci de cartoane, caută, ezită, îşi schimbă părerea, se duce să vadă sub lumina electrică, cere de zece ori aceiaşi informaţie, repetă de douăzeci de ori „dar nu aveţi alta cu o mică bandă bleu?”.


Bucurestiul interbelic


VÂNZĂTOARELE

"Între o cumpărătură şi alta, la ora când magazinele sunt încă goale, vânzătoarele îşi fac între ele confidenţe:
- Ştii brunul acela slab care m’a urmărit ieri…
Dar uşa se deschide. Vânzătoarele şi premiera se reped la uşă. Intră o doamnă în vârstă, cam grasă, îmbrăcată într’o blană bogată de vison. Se duce imediat la raionul rochiilor. Zăreşte o vânzătoare mai nostimă:
- Nu e aşa, duduie, că rochia asta îmi vine mai bine? Dar e greu să-ţi dai singură seama. Dacă eşti drăguţă, vrei s’o încerci şi d-ta?
Vânzătoarea se execută. În câteva clipe şi-a desfăcut rochia, gata s’o încerce pe cea nouă. Dar, în cămăşuţa’i modestă şi scurtă, clienta o priveşte ca o cunoscătoare, examinează calitatea sânilor, rotunjimea umerilor, bogăţia şoldurilor.
- Ah! da, într’adevăr e foarte frumoasă. O iau. Da ce ce bine ştii d-ta duduie să porţi o rochie! Îţi place rochia asta? Ţi-o dăruiesc.
Iată pe cele două femei, cumpărătoare şi vânzătoare, camarade, aproape complice.
- Vino să mă vezi, domnişoară. Îmi eşti foarte simpatică. Voi face ceva pentru d-ta... E păcat să te pierzi aici!...


Bucurestiul interbelic


Se va duce? Nu se va duce? Nu pot s’o spun. Nouă din zece se abţin. De altfel, meseria de vânzătoare este una dintre acelea unde întâlneşti mai multe tentaţii. De pretutindeni, ele asaltează femeile. E contactul cu podoabele minunate, cu toaletele seducătoare, pe care vânzătoarea nu le va avea niciodată. Şi mai e apoi clientela cochetă, în faţa căreia totul se închină, mirajul unei vieţi elegante şi uşoare, pilda celor care au părăsit magazinul şi revin cu cliente suverane în aceleași raioane unde au fost vânzătoare supuse.
- Eşti proastă, fetiţo; fă cum am făcut şi eu!
Apoi sunt solicitările bărbaţilor: cei cari le-au remarcat şi vin în fiecare zi, elocvenţi şi presanţi în mutismul lor; acei mai puţin timizi, care le acostează pe stradă, la ieşire, cei cari le şoptesc fel de fel de promisiuni ispititoare. Aşa, am intrat într’un mare magazin de confecţiuni, unde sunt cunoscut, şi întreb pe o vânzătoare:
- Clienţii sunt totdeauna respectuoşi cu dv.?
- Da, răspunse moale Mimi, vânzătoarea.
- Dar craii? Arunc eu întrebarea aşa, într’o doară.
- Oh, mă amuză grozav! Se destăinuieşte Mimi. Îmi aduc flori şi bomboane, pe cari mi le dau în ascuns, să nu vadă şeful... Şi zău, asta nu-mi face decât plăcere.

Bucurestiul interbelic

Glasul fetei devine mai grav.
-  Şi apoi sunt clienţi buni... Şi pe timpul ăsta de criză. Uite, anul trecut, un colonel în retragere simpatic venea să mă vadă în fiecare zi. Venea dimineaţa, când e mai puţină lume şi putea să-mi vorbească. Ei bine! Ce crezi dumneata? A cumpărat o mulţime de lucruri, de care, sincer să-ţi spun, cred că nici nu avea nevoie... Apoi conchise cu duioşie:
- Era drăguţ… Foarte drăguţ...
- Şi după aceia? - hazardez eu întrebarea.
- Ce? Ce vrei să spui?
- În sfârşit, după această simpatie manifestată zilnic prin fel de fel de târguieli?...
- Oh! Dar cine mă iei? Spune ea indignată. Nu cred că-ţi închipui că eu şi bătrânul ăla!... Ha, ha! Ştii că ai haz!
Dar iată că întâmplarea pare s'o dezmintă pe Mimi. Un tânăr de vârstă mijlocie, îmbrăcat „á quatrẻ ẻpingles”, vine şi cere o pereche de mânuşi, întinzând o mână pe care un inel îl arată că a trecut pe la ofiţerul stării civile. E însă foarte simpatic, aşa că vânzătoarea trece cu vederea acest amănunt de mică importanţă.
- Doriţi de piele de Suedia?
- Da, duduie...
“Duduia” se simte obligată să roşească, se fâstâceşte şi răstoarnă cutia cu mânuşi. Tânărul se apleacă s’o ajute şi poate să-i admire astfel o pereche superbă de picioare:
- Lasă gluma, d-le, nu vezi că sunt ocupată?...
Dar tânărul nu se lasă aşa de lesne: figura plăcută a vânzătoarei l-a prins.
-  Duduie, aş ţine mult să vă văd...
- D-le, te rog... Vrei să termini? Dacă te-ar auzi soţia d-tale...
- Soţia mea? Îşi revine clientul. E plecată...
- A, e plecată? Probabil că te plictiseşti!... Pardon, un moment să încerc mânuşa.
Şi ia mâna tânărului, care o strânge pe a ei. I-a şoptit probabil ceva, căci vânzătoarea răspunde roşind:
- Ah, glumiţi d-le… Nu, nu pot; mănânc acasă…
Acest asalt de scrimă, care aduce în munca încordată a vânzătoarei o notă de veselie şi de parfum de aventură, se termină de cele mai multe ori cu o întâlnire."


PE LIPSCANI, CÂND SE ÎNSEREAZĂ

"Ora 7. S’a întunecat. Casele s’au învăluit în pânzele uriaşului păianjeniş al înserării. Ferestrele deschid în noapte dreptunghiuri luminate. Obloanele magazinelor cad obosite. Vitrinele şi-au pus fardul: luminile, chemările diavolului, ispita femeilor care pornesc spre casă, fiecare cu câte un pacheţel pe deget. În faţa magazinelor de la „Dermata”, puternic luminate, doi şomeri, vagabonzi, cu feţele speriate şi nerase, cu picioarele vârâte în nişte petece de piele cu pretenţii de încălţăminte, privesc cu jind la zecile de perechi de încălţăminte.
- Şi când te gândeşti, spune unul, că sunt unii care-şi cumpără încălţăminte adevărată...


Bucurestiul interbelic


Strada Lipscani s’a însufleţit din nou: sunt vânzătoarele – midinetele noastre – şi vânzătorii, care nu discută decât de cămăşi, ciorapi de mătase, gulere şi noua modă a paltoanelor. La poarta de ieşire a personalului o mică mulţime aşteaptă. Grămadă. Și una câte una, fetele scoboară. De cum au ieşit pe stradă, clipesc din ochi ca ameţite de lumină şi libertate. Un tânăr s’a desprins din umbră şi mai departe la fel. Perechi, perechi, pornesc înlănţuite, poate fericite, după o zi de muncă istovitoare. Întâlneşti, la ora aceasta pe Lipscani, sute de fete, şi nu din cele mai urâte. Poate că cea de colo, cu capul Jeanettei Mac Donald, va fi mâine, doamna elegantă şi distinsă din „Packardul” care trece în goană. Câte din vânzătoarele şi manechinele admirate ziua prin magazine, unde s’au învârtit zâmbitoare, prin saloanele de modă, învăluite în catifea, argint şi brocat, trec apoi neştiute şi neobservate de nimeni, în rochiţele lor simple, pe dinaintea atâtor trecători, nepăsători, în faţa acestei frumuseţi. Nu degeaba poetul a cântat:

Drag Lipscani, în vremuri grele,
Te slăvea tot Ţarigradu’
Şi veneau la Bagadele
Doamnele lui Vodă Radu.
Astăzi ai doiniri de harfă,
Iar dealungu-ţi manevrează
Cea mai căutată marfă,
Pe Lipscani, când înserează.”

Surse:

-      Articolul “Lipscani – strada vanităţii” – semnat “P.B.M.” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 24 februarie 1932.
-     Cărţi poştale din colecţia „Bucureştii în imagini” a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor 


Citește mai mult... »

HESS: Povestea unui brand românesc dispărut

Vă voi spune povestea unui alt brand românesc dispărut - ca atâtea altele - de pe piață: HESS. O marcă binecunoscută tuturor românilor în prima jumatate a secolului XX – Fabrica Hess din Brașov fiind prima fabrică de ciocolată și de bomboane  din Transilvania și cel mai mare producător român de dulciuri din perioada interbelică. 



Fabrica a fost construită în mai multe etape: în anul 1889 s-a deschis un mic atelier pentru producția de ciocolată pe strada Al. Ioan Cuza din Brașov. Acest atelier a fost extins și modernizat în anul 1921, iar în anul 1927 a fost ridicată o nouă fabrică – dotată cu utilajele de ultimă generație ale acelei perioade. Se produceau aici peste 1000 de sortimente de dulciuri de cea mai bună calitate. Dintre ele amintesc doar: “figurile de ciocolată „Novitas” pe care privindu-le oricât de aproape, îţi dau impresia unor preţioase bibelouri. Sunt mici statuiete delicat pictate, pe care le-ai putea confunda cu cele de Sèvres, dacă n’ai şti unde te afli. În realitate sunt din cea mai bună ciocolată cu un înveliş de ceară, care are proprietatea să conserve ciocolata timp îndelungat.”


Fabrica de ciocolata Hess, Cibo, Poiana
Cutie de bomboane "Hess"
Odată cu trecerea la regimul comunist, s-a renunțat la numele "Hess" – fabrica fiind botezată cu un nume "mult mai potrivit" pentru o fabrică de dulciuri: "Dezrobirea”. În anul 1966 s-a renunțat și la acest nume. Pentru următorii 25 de ani fabrica s-a numit „CIBO” –  nume sub care am cunoscut-o cei mai mulți dintre noi. După anul 1989 s-a instaurat în România un nou regim și – bineînțeles - a urmat o nouă schimbare de nume. Noul brand: Poiana – Produse zaharoaseDupă privatizarea din anul 1994, fabrica cumpărată de americanii de la Kraft Foods a primit numele de „Kraft Jacobs Suchard România S.A.”. 

Fabrica de ciocolata Hess, Cibo, Poiana
Ambalajele "Hess" 
adevărate oprere de artă


Din păcate povestea fabricii de ciocolată "Hess" s-a încheiat în anul 2010 – an în care Kraft a închis fabrica de la Brașov și a relocat activitatea în Bulgaria. Deși produsele „Poiana", „Silvana", „Smash", „Suchardine" sau „Sugus" mai sunt prezente pe piața românească – nu știu dacă știați - ele sunt acum importate (și de aceea, eu cel puțin, nu le cumpăr). Iată așadar cum „economia românească de piață” a reușit să distrugă un brand și o tradiție de peste 100 de ani. Fabrica de ciocolată din Brașov a supraviețuit celor două Războaie Mondiale și perioadei comuniste, dar nu a reușit să reziste în „originala societate capitalistă” născută în România după anul 1989. Și astfel, aroma și parfumul ciocolatei produse în fabrica de  pe strada Al.I. Cuza din Brașov a rămas doar o amintire. Ne vom întoarce astăzi în timp – pâna în anul 1934 – și vom pleca împreună...

Fabrica de ciocolata Hess, Cibo, Poiana
Cutie de bomboane "Hess"

...ÎN VIZITĂ LA FABRICA DE CIOCOLATĂ

A doua zi după inaugurarea expoziţiei industriei noastre întâmplarea a făcut să poposesc pentru câteva ore la Braşov. Ce poate fi interesant aici de văzut — mi-am zis — pe lângă priveliştile minunate ale naturii? Deodată mi-am adus aminte de tot ce văzusem în ajun la Parcul Carol. Ah, fabrica de ciocolată Hess! Şi am pornit în căutarea ei, descoperind-o cu uşurinţă, acest laborator al muncii fiind arhicunoscut. Pe strada Cuza Vodă un grup de clădiri monumentale mi-au răsărit deodată în faţă. E o fabrică în gen occidental. Chiar dela intrare m’au isbit încăperile largi, luminoase, în care curăţenia domneşte peste tot. Higiena aceasta atât de strict păzită, e cea care ajută într’o bună măsură la înfăţişarea plină de sănătate a lucrătorului. Am parcurs fabrica de la un capăt la altul în timp ce un domn director îmi dădea explicaţii.D-sa începu cu un mic istoric atât de necesar celui dornic de lămuriri mai ample:


Fabrica de ciocolata Hess, Cibo, Poiana
Standul fabricii "Hess" de la
Expoziția industriei românești
 din anul 1934
- Fabrica a luat fiinţă în 1899. Cu toate că la început produsele fabricei în număr relativ restrâns, au fost destinate în primul rând populaţiei rurale, pentru conducătorii fabricei principiul de a pune în vânzare numai produse de calitate ireproşabilă a fost o permanentă grijă. Întreprinderea a luat cu încetul o frumoasă desvoltare. Mărită şi reorganizată în 1921 a luat actualul ei nume: „Hess”, Soc. Anon. Prima fabrică de bomboane şi ciocolată din Transilvania. După cum reiese din noua denumire, pe lângă secţiunile existente pentru fabricarea diferitelor bomboane s’a înfiinţat şi secţia ciocolatei. În 1927 s’a ridicat o nouă fabrică, dublându-se astfel capacitatea de producţie. Numărul produselor a fost continuu sporit, ajungând astăzi la peste o mie de articole, începând dela cele mai eftine, până la cele mai luxoase.

Fabrica de ciocolata Hess, Cibo, Poiana
Dulciuri oferite de "Hess"
Marelui Voevod Mihai

Citiți și povestea delicioasei ciocolate Zamfirescu:   .... click aici ....

Asistam cu o vie curiozitate cum în faţa mea maşini înzestrate cu ultimile creaţiuni lucrau toate varietăţile de bomboane englezeşti, bomboane de mătase umplute, bomboane de ciocolată, fondante, drageuri, marmeladă, siropuri, fructe confisate, praf de copt, zahăr cu vanilie, etc. Cea mai variată producţie dintre toate fabricile din întreaga ţară, produsele ei meritând faima pe care o au nu numai pe piaţa internă ci şi cea străină. Rând pe rând am vizitat diferitele săli cu maşini, sala de ambalaje, sala în care se fabrică figurile de ciocolată „Novitas”. Am admirat dexteritatea şi fineţea cu care harnicele lucrătoare pictau statuetele. Astfel ori unde îți întorceai ochii domnia munca împletită cu voia bună, fabrica Hess dând permanent de lucru la peste patru sute de lucrători, dându-se o atenţie deosebită condiţiilor de muncă a acestor salariaţi. Maşinile sunt înzestrate cu ultimile invenţii pentru prevenirea accidentelor, iar pentru înlesnirea traiului, fabrica a pus la dispoziţia lucrătorilor o cantină unde se poate mânca ieftin pe un preţ derizoriu.

Fabrica de ciocolata Hess, Cibo, Poiana
Cutie pentru ciocolată "Hess"
Ceea ce însă nu stăruie în ochii celui venit în treacăt e de o covârşitoare importanţă.Întreprinderea aceasta joacă un rol în economia noastră naţională. Contribuind la desvoltarea tuturor păturilor sociale, mii de braţe sunt puse în mişcare şi trăesc de pe urma muncii lor în această fabrică. Prin funcţionarea fabricei, ţăranul aici îşi valorifică recolta lui. Se prelucrează sute de vagoane de zahăr, — această fabrică fiind cel mai mare consumator de zahăr din întreaga ţară — precum şl o cantitate enormă de lapte proaspăt şi condensat. Fiscul încasează anual milioane pentru diferite taxe şi impozite, iar întreaga populaţie are posibilitatea să-şi procure bomboanele şi ciocolata de o calitate excelentă pe preţuri eftine. Iată legătura strânsă care există între această fabrică şi economia noastră naţională, precum şi însemnătatea ce are o întreprindere sănătoasă pentru întreaga ţară. Seria de diplome de onoare şi medalii de aur primite la expoziţiile naţionale şi internaţionale, sunt cea mai bună dovada a aprecierii de care se bucură.”


Sursa: aricolul „O fabrică model” – publicat în  revista „Realitatea Ilustrată” – numărul din 30 septembrie 1934 – răsfoită din colecția Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj Napoca


Citește mai mult... »

Poveștile bricului Mircea

Nu știați poate că bricul Mircea, una dintre mândriile flotei românești începând cu anul 1938, nu este prima noastră navă care a purtat acest nume. El duce doar mai departe renumele dobândit în prima jumătate a secolului trecut de întâiul bric cu acest nume, lansat la apă în anul 1882, construit integral din lemn și care a avut menirea de a fi prima navă-școală pentru marinarii români. Despre acest prim bric Mircea o să vă spun câteva povești în acest articol.


Nava-școală Mircea

Pentru a asigura marinarilor români un loc în care să își facă ucenicia, statul român a comandat în anul 1882 unui șantier naval din Anglia ("Thames Iron c-ie Worlds) construcția unei “școli plutitoare”. Această navă a fost botezată “Mircea” de către Ion Ghica, ambasadorul României la Londra în acei ani. Jean Bart – marele prozator român - descria această bijuterie a flotei românești:  “Mircea este o corabie cu pânze, tipul de navă numit brik, cu velatura completă. Deplasament 360 de tone. O mică mașină pentru manevra în porturi. Viteza maximă este de 13 mile pe oră. Un echipaj de 100 de marinari, majoritatea copii din școala de marină și ofițeri tineri. O mică navă de lemn cu pânze; dar ce rar se mai poate întâlni azi pe căile mării, printre feluritele bastimente, între tipuri monstruoase de mașini flotante, o asemenea navă cochetă, un voalier cu forme rotunde și elegante, având o velatură măreață, armonică, perfect echilibrată”.

Bricul Mircea în Bari, la chei

De-a lungul unei vieți de aproape șase decenii, bricul Mircea a fost casă și școală pentru mai mult de 50 de promoții de marinari români. În această perioadă, îndelungată pentru o corabie cu pânze, cocheta navă a participat la numeroase regate și concursuri. În toate porturile prin care ancora, Mircea atrăgea atenția și admirația marinarilor atunci când apărea ca o lebădă grațioasă în mijlocul greoaielor escadre de mastodonți cuirasați”. Dar nu numai de admirație a avut parte bricul Mircea: “prin multe furtuni a trecut Mircea, și a rezistat totdeauna, înfrunând urgiile vremurilor”.




Furtună în “cazanul Mării Negre”

Cea mai mare cumpănă prin care a trecut bricul Mircea a fost o furtună din anul 1888. Jean Bart povestește: “În dimineața zilei de 19 mai 1888, Mircea pleacă din Sulina cu provizii pe timp de trei zile. Marea calmă, timp admirabil. A doua zi se găsea în dreptul Constanței. Face o voltă în vânt cu intenția de a lua drumul spre Insula Șerpilor pentru a intra din nou în Sulina. Se făceau manevre cu pânze pentru a pregăti copiii din școala de marină în vederea unei călătorii mai lungi ce aveau să facă în acel an în Mediterana. Din senin se stârni un vânt de la Nord, care sufla în față. Mircea nu mai putea înainta, bătea pe loc în dreptul Capului Midia. Își schimbă direcția spre Est. Vântul se întărea schimbându-se peste noapte într’o cumplită tempestă. Nimic nu se mai recunoștea. În bezna unui iad întunecat în care licărea numai fosforescența valurilor uriașe, Mircea se sbătea de moarte: corpul scârțâia, gemea la fiecare isbitură, și întreaga arboradă, frânghii și macarale, urlau înfiorător în noaptea aceea stranie, în care părea că se apropie sfârșitul lumei. Spre dimineață o ploaie torențială unea cerul cu marea de parcă se rupseseră zăgazele văsduhului. Mircea căzuse în drumul coadei unui ciclon. Trei zile și patru nopți s’a luptat între viață și moarte. Patruzeci de vase cu pânze s’au înecat atunci din cauza acestei furtuni rămasă celebră în părțile Mării Negre.

Bricul Mircea înfruntând o furtună
(...)Mircea era cu totul inundat; îmbarca pachetele de apă prin ambele borduri; în compartimentele din provă apa ajunsese aproape de un metru, pompele nu mai dovedeau. Valurile isbeau ca loviturile de tun. Catargul din provă sta prăbușit cu toată arborada pe punte. Barca balinieră a fost sfărâmată la postul ei. Tunurile s’au demontat pentru a fi aruncate mare. Cabina bucătăriei smulsă umbla pe punte purtată dintr’un bord în altul.

Bricul Mircea M.S.R.
(...)În țară jale; se svonise că Mircea s’a înecat. Părinții își plângeau copiii pierduți pe mare, nimeni nu putea da nici o lămurire; se știa că a plecat pe mare și nu s’a mai întors.” După aproape patru zile de luptă, atât de încercatul bric Mircea a reușit să scape din furtună: într’un hal de plâns, dar falnic ca un erou rănit, Mircea, cu un catarg lipsă, cu pânzele sfâșiate, cu bărcile sdrobite, defilă admirat în ovații prin fața vapoarelor care nu îndrăsniseră pe timpul furtunii să iasă din Bosfor și să înfrunte Marea Neagră”. Impresionat de eroismul marinarilor români aflați sub comanda Amiralului Eustațiu în lupta lor cu ciclonul și de calitățile navei-școală Mircea, sultanul Abdul Hamid a asigurat, fără plată, executarea tuturor lucrărilor de reparație necesare pentru readucerea la viață ale bricului.


Noul bric Mircea

Furtuna din anul 1888 nu a fost singura încercare prin care a trecut Mircea. “Furtuna din fața insulei Cipru, când era să cădem în mijlocul unei trombe marine. Furtuna de la Rodos, când am salvat din naufragiu o corăbioară grecească. Echipajul nu mâncase de 5 zile, marinarii noștri miloși le dădeau din mâncarea lor. Înămolirea pe bancul de la Capul Midia” sunt doar câteva dintre acestea – cele pe care le-a trăit Jean Bart în timpul stagiului său pe nava-școală.

Noul bric Mircea
După un serviciu de 56 de ani în slujba marinei românești, în luna mai a anului 1938 bătrânul bric Mircea a predat ștafeta noii nave-școală care purta același nume, dar care era construit din oțel de această dată. Și a primit, ancorat cuminte în cheiul de onoare al portului Constanța, salutul respectuos al noului bric Mircea care sosea atunci în port.

Sursa: Jean Bart – articolul „Viața unei corăbii românești” – publicat în revista de cultură “Boabe de grâu” – numărul din luna martie 1931



Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un exemplu de generozitate și patriotism

Jacques M. Elias
Marile exemple de filantropie sau de generozitate nu abundă în istoria României. Tocmai de aceea exemplul unui mare filantrop român, Jacques M. Elias, trebuie elogiată. Jacques Menachem Elias a fost un important om de afaceri care şi-a lasat prin testament întreaga avere Academiei Române. Donaţia a fost făcuta în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noştri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toţi cei care merită să fie ajutaţi”. 

Jacques M. Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din Bucureşti în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea, fiind considerat întemeietorul industriei zahărului de la noi. A fost unul dintre sfetnicii regelui Carol I, care i-a acordat de altfel titlul de cavaler și ofițer al ordinului “Steaua României”, precum și titlul de ofițer și comandor al ordinului “Coroana României”. "Jacques M. Elias nu s'a însurat niciodată, permiţându-şi de asemenea prea puţine bucurii în viaţă. Până la adânci bătrâneţe — a murit în varstă de 79 ani — s'a considerat mereu ca un fel de slujbaş al averii sale, un soi de administrator. Reţeta care l-a călăuzit pe  marele filantrop pentru agonisirea unei averi fabuloase a fost:

„SĂ CHELTUEŞTI MAI PUŢIN DECÂT CÂŞTIGI !”



Averea bancherului Jaques M. Elias

Jacques M. Elias
La data morţii sale, averea bancherului Jacques M. Elias - impresionantă pentru acele vremuri – era răspândită pe întreg mapamondul: Austria, Iugoslavia, Bulgaria, Germania, Franţa, Belgia, Anglia şi Statele Unite ale Americii. În anul 1939 statul român făcea încă demersuri pentru încasarea unor mari sume de bani din Grecia, Italia, Turcia şi Pretoria. Doar averea din România deţinută de marele bancher, estimată în 1923, anul decesul acestuia, era de aproape 150 de milioane de lei aur. Ea se compunea în principal din: “Domeniul Sascut-Bereşti, teren arabil şi păduri în suprafaţă totală de 1.300 hectare, moşia Dârvari, teren arabil de 348 de hectare, hotelul “Continental” din Bucureşti, hotelul “Patria” din Bucureşti, casa şi mobilierul din strada Corabiei 1, casa şi mobilierul din str. Carol 35. Prăvăliile din str. Lipscani 82 şi 84, casa din Banu Mărăcine 5, mobilierul hotelurilor “Continental” şi “Patria”, terenurile Burilianu din Şoseaua Kisselef.” Ca să vă faceţi o idee şi în privinţa averii din străinătate a marelui filantrop, o să vă spun că doar în Austria acesta deţinea 9 imobile mari, situate în centrul Vienei. În total 1300 de camere, magazine, birouri etc. – a căror valoare era estimată la 22.798.687 lei şi care produceau o chirie anuală de 342.640 lei aur.


Testamentul lui Elias

Intrarea in spitalul Elias - 1939
Jacques M. Elias şi-a întocmit testamentul în 2/15 decembrie 1914, aşadar cu nouă ani înainte de deces. Testamentul cuprindea următoarele prevederi: “Institui legatar universal Academia Română, căreia îi las toată averea mea mobilă şi imobilă, fără de nici o rezervă, oriunde s’ar afla această avere în ţară şi în străinătate. Impui legatarului universal următoarele sarcini:
Să înfiinţeze şi să stăruie a se recunoaşte ca persoană juridică o fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică numită „Fundaţia familiei Menachem H. Elias” (notă: Menachem H. Elias a fost tatăl lui Jacques M. Elias) cu sediul în Bucureşti. Va înzestra această fundaţie cu toată averea mea, după ce se va deduce sarcinele succesiunii şi legatele perticulare.
„Fundaţia familiei Menachem H. Elias” va avea de scop a întemeia, întreţine, desvolta sau ajuta instituţiunile de cultură, de preferinţă de cultură practică, precum şi opera de asistenţă publică şi de binefacere, ca de exemplu burse la copii săraci, cantine şcolare, ajutorul săracilor de preferinţă prin muncă, etc..
În special va avea obligaţia de a construi şi de a întreţine în Bucureşti un spital cu cel puţin una sută paturi, în condiţiunile cele mai moderne şi perfecţionate; acest spital se va numi: „Spital fondat de Familia Menachem H. Elias”. În acest spital se vor primi bolnavi de ambe sexe, israeliţi şi de orice altă credinţă, se vor da consultaţii şi medicamente gratuite. Va construi şi întreţine tot în Bucureşti un gimnaziu şi o Şcoală profesională pentru elevii israeliţi şi de orice altă credinţă. Atât gimnaziul cât şi şcoala profesională se vor numi „Gimnaziul fondat de familia Menachem H. Elias” şi „Şcoala Profesională fondată de familia Menachem H. Elias”.”
Mesajul adresat post-mortem de Jacques M. Elias rudelor sale a fost:
“ - Eu am numai rude bogate - spunea el. Ce rost are să le las moştenire. Invit pe toţi membrii familiei mele să contribuie la această operă culturală şi filantropică.”


Fundaţia familiei Menachem H. Elias

Deşi prevederile testamentare erau foarte clare recuperarea averii filantropului şi înzestrarea noii fundaţii s-a făcut cu multă dificultate. Asta în primul rând pentru că “67 de persoane, ce se pretindeau a fi rude sărace, până la al 8-lea grad, ale defunctului Elias” au contestat testamentul acestuia. Valorificare averii din străinătate s-a făcut de asemenea cu greutate. Cu toate acestea comitetul de conducere al fundaţiei înfiinţate de Academia Română – din care făceau parte personalități marcante precum prof. dr. Gr. Antipa, principele Barbu Ştirbey, ministrul liberal Emanuel Porumbaru, foştii miniştri de externe al României Victor Antonescu și Emanuel Pantazi – au reuşit să recupereze până în 31 decembrie 1928 o avere care se ridica la 362 de milioane de lei. Se putea aşadar trece la punerea în operă a dorinţelor lui Jacques M. Elias. Trebuie să remarcăm că –în perioada interbelică cel puţin- Academia română s'a dovedit un excelent administrator al acestei averi impresionate.

Spitalul Elias

Terasele spitalului Elias
 și frumoasele sale grădini - 1939
Construcția spitalului a început în anul 1934 pe un teren achiziționat de către Fundația Elias de la Societatea Română de Cruce Roșie și i se datorează arhitectului Radu Dudescu și inginerului Emil Prager. La data de 15 noiembrie 1938, în prezența Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia (viitorul rege Mihai I) și a Reginei Elena, precum și a altor personalități din țară și din străinătate, a fost pus în funcțiune ''Spitalul fondat de Familia Menachem H. Elias'', cel mai modern spital din Europa acelor vremuri deschizându-și porțile ambulatoriului, spitalului (cu 200 de paturi) și sanatoriului. (cf. http://www.spitalul-elias.ro)


Cabinetul de radioterapie - 1939
Iată cum descrie spitalul Elias reporterul S.V. al revistei “Realitatea Ilustrată” într-un articol apărut în anul 1939:  “Clădirile ridicate în bulevardul Mărăști – unul din cele mai frumoase bulevarde ale Capitalei – cuprind cele mai perfecte realizări științifice în domeniul spitalicesc. Spitalul este compus din: O secțiune de sanatoriu clasa I (bolnavi singuri în cameră) și clasa II (2 bolnavi în cameră). Bolnavii de sanatoriu pot fi internați cu însoțitori. În afară de acestea, sanatoriul posedă apartamente cu cameră de baie. O secțiune de spital cu saloane de 3 până la 6 paturi pentru bolnavii gratuiți sau cu plata foarte redusă. Atât secțiunea de sanatoriu cât și secțiunea de spital posedă refectori, terase de Nord și terase de Sud, precum și toate anexele necesare unui confort modern.

Sala pentru tratamente
 cu raze ultraviolete
Serviciul de radiologie este compus dintr-o secțiune de radio-diagnostic și o secțiune de radioterapie, prevăzute cu aparatele cele mai moderne. Spitalul are servicii de electrocardiografie și metodă grafică, laborator de metabolism bazal, laborator de cronaxie, laborator de anatomie patologică, laborator de bacteriologie, laborator de hematologie și serologie, laborator de chimie, serviciu de hematologie și transfuzii.” Să nu uităm totuși că este vorba despre un spital din România anilor ’30. Ca să vă uimesc vă voi mai spune doar că spitalul oferea tratamente bazate pe băi de vapori supraîncălziți, băi de oxigen, băi electrice Stanger sau băi de acid carbonic. Secțiunea de electroterapie era dotată deasemenea cu cele mai performante aparate din epocă: pentru tratamente prin diatermie, unde scurte, d’arsonvalisare, curenți galvanici și faradici, raze ultraviolete, infraroșii etc.


Semnificația un simbol

Bolnavi din 1939 așteptând
 consulația la secția de chirurgie
Voi încheia cu cuvintele scrise de reporterul S.V. la finalul articolului “Opera filantropică a unui nobil binefăcător” publicat de revista “Realitatea ilustrată” în 15 august 1939 (cu remarca că articolul elogios la adresa evreului Jacques M. Elias a fost publicat cu toate că România trecea printr-o perioadă de exacerbare a antisemitismului): “Ce l-a îndemnat pe Jacques Elias să facă această mare faptă omenească și românească? Desigur, în primul rând, marea dorință de a face bine semenilor săi. Dar mai e ceva, care poate avea semnificația unui simbol: Menachem, în limba ebraică înseamnă „mângâiere”. Dând spitalului numele părintelui său, pentru ca instituția să poarte denumirea “Menachem Elias”, Jacques Elias a vrut poate, să concretizeze în acest fel semnificația gestului său.

Cripta familiei Elias din Viena
Pentru că, în cel privește, Jacques M. Elias nici măcar nu e înmormântat la București ci la Viena. Cu atât mai puțin a cerut ca numele său să figureze pe frontispiciul spitalului. Poate s-ar mira – pe lumea cealaltă – dacă ar ști că bustul îi e așezat în curtea instituției. Jacques M. Elias a fost un om foarte bogat, dar un tot atât de mare filantrop, dublat de o modestie excesivă și de un patrotism românesc pozitiv. Ceea ce e cam rar...”.


Surse:

- articolul “Opera filantropică a unui nobil binefăcător”, semnat S.V., publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în 15 august 1939;
- articolul “Sub ploaia milioanelor” semnat Alex F. Mihail publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în 21 octombrie 1936;
http://www.spitalul-elias.ro


Citește mai mult... »

Institutul Cantacuzino – de ieri și de azi

Ideea de a scrie acest articol s-a născut după ce am citit câteva articole elogioase din presa interbelică despre - modernul în acea epocă - Institut de seruri si vaccinuri creat de academicianul Ion Cantacuzino în anul 1921. Articole în totală antiteză cu ceea ce putem să citim astăzi despre aceiași unitate medicală: ştiri care se referă în principal la protestele angajaţilor care nu îşi mai primesc salariile și la iminenta închidere a institutului. De ieri și de azi... nu-i așa?
  

Să începem cu “un scurt tratat de serologie” pe înţelesul tuturor:

Culturi microbiene
Ştiţi desigur că flagelele cele mai grozave ale omenirii: febra tifoidă, turbarea, difteria, altele, se previn sau se tratează, prin seruri şi vaccinuri. Trupul omenesc, în răsboiul ce-l duce contra microbilor care produc aceste boli, posedă şi el mici particule, ca nişte soldaţi invizibili, pe care-i trimite acolo unde dusmanul microscopic, microbul, a pătruns în trup. Se dă o adevărată luptă; dacă soldaţii apărători ai trupului câştigă bătălia, microbii sunt înlăturaţi: duşmanul se retrage. Dacă isbânda e de partea microbilor, ei încep opera lor distructivă atacând trupul, uneori până în cele din urma redute ale lui de apărare. Vă scutim de asemeni de termenii ştiinţifici, de toate acele fago-citoze şi alte denumiri de operaţiuni intime ale trupului uman, el însuşi o superbă minune a naturii, din care trebuie să reţinem că trupul omenesc, în lupta lui contra microbilor, se serveşte de anumiţi corpi ce-i produce, soldaţi minusculi. Ori omul, cu inteligenţa lui ingenioasă, s'a gândit să-şi sporească aceste armate proprii, cu aliaţi, aşa cum fac ţările. Şi atunci, s'a gândit să utilizeze soldaţii de apărare din alte trupuri de animale! Pentru aceasta, se înoculează bacilul sau virusul dorit în trupul unui animal, se provoacă acolo apariţia micilor corpuri din sânge ce sunt a-cei soldaţi luptători contra microbilor, se scoate din sângele animalului inoculat materia ce conţine acei corpi care sunt apoi inoculaţi în trupul bolnavului: armatele de apărare ale omului bolnav sunt sporite astfel cu armatele din sângele animalului.” (“Realitatea Ilustrată” din 4 februarie 1932)

Institutul de seruri si vaccinuri Ion Cantacuzino a fost înființat tocmai în scopul de a produce “acești mici soldați invizibili” – așa cum îi numea reporterul interbelic - care ne ajută în lupta cu boala.


Un scurt istoric al Institutul de seruri si vaccinuri:

Dr. Ion Cantacuzino
Ion Cantacuzino (n. 1863 – d. 1934), descendent al unei vechi familii boierești românești, a urmat atât studiile liceale cât și pe cele universitare (filozofie, științe naturale și medicină) la Paris. După terminarea studiilor de medicină tânărul dr. Cantacuzino lucrează alături de marele savant Ilia Mecinikov la Institutul Pasteur din Paris. Dupa întoarcerea în țară Ion Cantacuzino a fost profesor al Facultății de Medicină din București (1901). În același an – 1901 - eminentul medic a înființat Laboratorul de Medicină Experimentală din cadrul Facultății de medicină – cel care este de fapt precursorul viitorului Institut de Seruri și Vaccinuri. În cadrul acestui laboratorul au fost preparate primele două seruri românești: serul antistreptococic și serul antidizenteric. Ion Cantacuzino a fost de asemenea cel care a organizat mari campanii pentru combaterea epidemiilor de tifos exantematic, de malarie și de holeră din timpul Primului Război Mondial.

Actul de naștere al Institutului de seruri și vaccinuri Ion Cantacuzino a fost o lege votată de Parlamentul României în anul 1921, act normative promulgat de Regele Ferdinand în anul 1922. Noul institut a fost înzestrat în anul 1924 și cu un local nou, construit în imediata vecinătate a Institutului Victor Babeș. În acest nou institut , pe lângă alte seruri și vaccinuri, a fost produs începând cu anul 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin") - România fiind a doua țară după Franța care a introdus vaccinarea profilactică a nou-năcuților împotriva tuberculozei.

În cadrul institutului sau efectuat de-a lungul timpului importante studii și cercetări în toate domeniile microbiologiei și ale patologiei experimentale. Aici, datorită școlii științifice care a coexistat cu institutul, s-au format generații întregi de specialiști în domeniile științelor biomedicale, epidemiologie, imunologie, enzimologie etc. Și tot aici, timp de nouă decenii, au fost produse - aproape în totalitate - serurile și vaccinurile de care avea nevoie sistemul de sănătate publică. Dar azi, la 95 de ani de la înființare, institutul e pe cale de a fi desființat…

Care e situaţia de azi a institutului?  Am găsit informaţii pe http://www.cotidianul.ro/  în articolul  Cum a căzut Institutul Cantacuzino, mândria cercetării românești publicat în luna iulie a anului trecut:

Se închid porțile institutului?
“Institutul Catacuzino, unul dintre marii producători de imunologice din lume, a cunoscut în ultimii 8-9 un declin instituțional ce a fost generat de lipsa unei viziuni politice și de manifestarea unor interese financiare private care au pus țara noastră în imposibilitatea asigurării producției urgent de vaccinuri în cazul unor epidemii sau pandemii.Singurul institut din țară care produce vaccinul antigripal a ajuns la un moment dat pe marginea prăpastiei, fiind la un pas de faliment iar România a ajuns să importe respectivul vaccin.”


Concluzia : astăzi nu se mai produce nici un vaccin la Institutul Cantacuzino (asta după ce s-a sistat la sfârşitul anului 2014 şi producţia vaccinului antigripal). Ce înseamnă asta ? Că toate serurile și vaccinurile vitale pentru sănătatea populației din România se importă. În aceste condiții vă imaginați cam cum stăm în acest moment cu securitatea națională – tema pe care se face atâta tam-tam în ultimul timp…

De ce s-a ajuns aici? Eu nu dau verdicte. Eu doar “compilez” articole apărute în presa de ieri sau în cea de azi. Intuiesc însă că veți găsi răspunsul în ultima frază a unui articol publicat în anul… 1926:



Imagini din laboratoarele
 în care se preparau serurile
Puţini ştiu că institutul de seruri şi vaccinuri al d-lui Dr. Cantacuzino este un aşezământ ştiinţific atât de superior încât poate face faţă oricarui stat civilizat occidental. Marele nostru savant, a cărui reputaţie a depăşit de mult graniţele europene, a reuşit ca prin însuşirile d-sale să atragă asemenea unui viguros magnet uman numeroşi colaboratori devotaţi, care sub auspiciile maestrului săvârşesc o muncă titanică şi neînchipuit de binefăcătoare pentru populaţia ţării noastre. Este în afară de orice îndoială că materialele elaborate în uzinele ştiinţifice ale d-lui prof. Cantacuzino salvează mai multe vieţi omeneşti decât majoritatea altor instituţiuni sanitare de la noi. Şi de aceea este o datorie primordială a statului să sprijinească din toate forţele sale institutul de seruri şi vaccinuri, deoarece capitalul financiar plasat în acest institut dă o dobândă vie cu răsunet asupra altui capital, mai preţios, capitalul uman.

Şi cu toate acestea, unele farmacii neromâneşti din Ardeal, eludând legea, se aprovizionează cu seruri şi vaccinuri, de o eficacitate discutabilă, de peste graniţe. E un abuz care trebuie reprimat fără întârziere.” (articol din revista “Societatea de mâine” – 25 aprilie 1926)

În final, vă invit să facem împreuna o vizită la Institutul Cantacuzino. Așa cum era în anul 1935: 

Laboratorul pentru
dozarea serurilor
Marele medic şi în special marele om, care a fost doctorul Cantacuzino, a lăsat ţării noastre o seamă de opere capitale pentru sănătatea publică. Printre acestea se numără şi institutul de seruri şi vaccinuri care-i poartă numele şi care deţine monopolul fabricaţiei şi exploatării tuturor serurilor şi vaccinurilor necesare medicinii noastre. Graţie bunăvoinţei d-lui profesor Ionescu-Mihăeşti, directorul acestui institut şi profesor de medicină experimentală la Facultatea de medicină, am putut vizita această uzină unică, unde se prepară, în fiole şi în eprubete, sănătatea populaţiei.
Serurile, în marea lor majoritate “se fabrică" din sângele unor cai din ferma de la Băneasa a institutului, unde li se inoculează acestora anumiţi microbi, după sistemul nimerit fiecărei boale. Calul în al cărui sânge se fabrică serul e ţinut sub observaţie, până în momentul când a venit timpul proprice pentru sângerare. În hall-ul special amenajat pentru această operaţie, sunt aduşi patru cai, cu gura imobilizată într'un soi de prăjini. Totul e pregătit pentru operaţie. Din sângele cailor de faţă se va extrage serul anti-scarlatinos, ce va salva de la moarte mii şi mii de copii. Caii, obişnuiţi cu această operaţie, aşteaptă cuminţi momentul supliciului. Un doctor ia toate măsurile aseptice şi apoi bagă adânc acul în vâna de la gât a calului. Într’un borcan închis ermetic începe să curgă abundent un sânge roşu, spumos. Calul nici nu mişcă. I se extrag 8 litri de sânge. După alte trei zile va mai da 8 litri şi apoi se va înapoia la fermă pentru întremare, urmând ca după o trecere oarecare de timp, când sângele i s'a refăcut, să fie din nou cultura vie a cine ştie căror microbi.

Prin procedee speciale se extrage serul din sânge. În fiole umplute la fel de aseptic sunt apoi trimise gratuit la spitalele statului şi pentru o sumă de nimic sunt puse în comert.

Etuva institutului
Până aici însă, serul a suferit o mulţime de controluri şi verificări pe cobai şi prin reacţii chimice. Numai atunci când e socotit bun e pus în vânzare. Pentru serul antipoliomielitic se întrebuinţează măduva de maimuţă bolnavă. Institutul posedă câteva exemplare adăpostite într’o camera specială. Sunt maimuţe mici, cu ochi speriaţi şi cozi agitate. Cele cărora li s'a inoculat microbul îşi aşteaptă triste moartea, ronţăind fără poftă roşcove şi smochine...

Alături un thermostat special construit aşteaptă o colecţie de ţânţari malarici cu care se va putea fabrica un ser necesar unor anumite boli nervoase, o puzderie de guzgani, iepuri, poponeţi de câmp şi şoareci mici albi, pătaţi cu tot soiul de vopsele şi numere îşi aşteaptă rândul la sacrificiu pentru binele omenirii.

O secţiune specială la care e anexat un serviciu social constituie vaccinul B.C.G. (Calmette Guerin) pentru vaccinarea noilor născuţi împotriva tuberculozei. Cu toate greutăţile ce se pun în calea unei întrebuinţări generale a acestui vaccin, totuşi s'a ajuns numai la Bucureşti să se vaccineze peste 150.000 de noi născuţi din familii de tuberculoşi. Aceşti copii, cărora li se face o fişă specială, sunt ţinuţi sub observaţie timp de cel puţin 2 ani. Interesant de remarcat e faptul că se primesc zilnic sute de cereri de vaccin şi marea majoritate din partea oamenilor simpli, ca meseriaşi şi ţărani, care vor să-şi apere odraslele de groaznicul flagel al ofticei.

Vaccinul B. C. G. se dă gratuit la toată lumea şi rezultatele sunt uimitoare, ajungându-se la o simţitoare scădere a mortalităţii infantile.


Institutul aduce Statului o economie de 57 milioane lei anual pentru o subvenţie de 15 milioane de lei.

Depozitul de seruri
În afară de aceste realizări, vaste laboratoare înzestrate cu ultimele expresii ale utilajului de laborator, unde studenţii facultăţii de medicină pot studia patologia experimentală şi microbologia în condiţiunile cele mai favorabile.
 Din beneficille realizate prin vânzarea serurilor la particulari, 1 milion de lei se alocă bibliotecii, unde se gasesc colecţiile la zi a 217 reviste din toată lumea şi cele mai bune volume privind ştiinţa medicală.

Părăsind acest imens laboratoriu, la plecare ni se arată cripta cu cruci luminoase, unde sunt îngropate rămăşiţele pământeşti ale întemeietorului acestui institut, doctorul I. Cantacuzino. Marele medic continuă şi după moarte să inspire viaţa imensei sale opere umanitare.” (articolul “Institutul de seruri şi vaccinuri I. Cantacuzino” – semnat I.M.I.  – publicat de “Ilustraţiunea Română” din 3 aprilie 1935)


Citește mai mult... »