Actori aproape uitați: Aura Buzescu

Aura Buzescu
Aura Buzescu a fost una dintre cele mai apreciate dintre actriţele care au evoluat pe scenele teatrelor româneşti. O actriţă pe care, din păcate, trebuie să o includ în categoria “artiştilor aproape uitați” astăzi. În cei aproape 80 de ani de carieră Aura Buzescu a interpretat roluri memorabile dintre care amintesc doar câteva: Serge din „Ana Karenina” de Lev Tolstoi, Mira din „Meşterul Manole” de Lucian Blaga, Hedda Gabler din piesa cu acelaşi nume de Henrik Ibsen sau rolul principal din piesa „Ifigenia în Aulida” scrisă de Mircea Eliade. Aura Buzescu a fost de asemenea un regizor de succes. Dintre piesele regizate de ea amintesc “Citadela sfărâmată” de Horia Lovinescu şi “Bălcescu” de Camil Petrescu.

Obârşia

Aura Buzescu în 1929
Aura Buzescu s-a născut la Caransebeş în 26 august 1894. Copilăria şi-a petrecut-o însă la Bucureşti. Această perioadă este evocată de marea actriţă într-un interviu acordat în anul 1931 revistei “Ilustraţiunea Română”:

- Familia mea îşi are obârşia la Caransebeş, ceea ce poate lămuri numele de Almăjan (notă: numele artistei înainte de căsătorie) care a nedumerit cândva mulţi oameni. Chiar eu sunt născută în Banat, dar la patru ani - cu vaporul pe Dunăre – am venit în Bucureşti. Acesta ar fi primul turneu al vieţii mele. Era să cad în Dunăre şi de atunci am rămas cu o adevărată groază de apă. Nimic în familia mea de oameni aşezaţi nu era de natură să mă îndrepte spre artă, mai ales spre teatru. Părinţii mă pregăteau pentru îndeletnicirile obişnuite ale femeilor din lumea mea: gospodină, soţie şi mamă. Cred că acestei pregătiri îi datorez buna organizare a vieţii mele de dincolo de scândurile scenei. Zic buna organizare, şi sper că soţul şi copiii mei n'ar avea cruzimea să mă desmintă. Căci îmi ador copiii şi ţin la familia mea ca o femeie tihnită, care n'ar fi avut în viaţă alt ideal decât casa şi familia ei. Iar dacă în liniştea căminului se furişează câteodată pe uşa care dă spre teatru, câte o adiere de vânt – e un motiv mai mult să mă reîntorc spre ai mei cu mai multă inimă şi să-mi caut în apropierea lor liniştea pe care scena cu freamătul ei nu poate să mi-o dea.”

Mirajul scenei

- Allo, allo ! Aici d-na Aura Buzescu...
Pasionată de teatru încă din adolescenţă, Aura Buzescu a ales să se dedice scenei. Primii paşi nu au fost însă foarte uşor de făcut, în primul rând datorită prejudecăţilor privitoare la această profesie care erau încă prezente în societatea românească: 

“- Dar ce miraj v'a ispitit spre teatru?
- Ce m-a ispitit spre teatru? Pesemne ceva care dormea amorţit în sufletul meu, ceva care făcea din mine în şcoală cea mai neascultătoare făptură, cea mai jucăuşă şi neastâmpărată şcolăriţă a clasei mele. În orice caz, ca întotdeuna, gustul de teatru mi l-a deschis şi mie un spectacol. Eram ca un ceasornic învârtit. O mică lovitură şi porneşte. Lovitura mi-a dat-o “Ovidiu", cu răposatul Demetriade. Ştiu că era o zi de clasă. Câteva colege, fără ştirea şi fără voia părinţillor, au fugit de la şcoală şi s'au dus a Teatrul Naţional. M'au luat cu ele - dar cred că nici una n’a bănuit că vor aduce înapoi o altă fiinţă. Sufletul mi-a rămas la teatru. Câteva săptămâni am fost cu adevărat bolnavă. Se zice în popor “bolnav de friguri" - asta ar fi expresia exactă a bolii pe care a pus-o în mine spectacolul binecuvântat şi blestemat. Nu mai visam decât teatru. Nu mai doream decât teatru. Nu mai înţelegeam decât teatru. Cum puteau părinţii mei să-mi dea drumul spre o viaţă necunoscută şi neplăcută la principial? M'am lovit de rezistenţa lor, ca orice făptură din lumea mea. Dar norocul s'a înfăptuit în timp, sub chipul unui bănăţean, prieten de-al tatălui meu, venit de-acolo - din Banatul lui şi-al nostru, să-şi aducă o fată la Conservator. Pilda lui a fost marele meu noroc. Am căpătat încuviinţarea dorită.“

Primii paşi în teatru

Aura Buzescu în 1931
studiind un rol
După o perioadă de pregătire făcută cu Ion Livescu, un alt mare actor român al epocii, Aura Buzescu urmează începând cu anul 1912 cursurile de teatru ale Conservatorului din București.

“- Mă întreb şi vă întreb: talentul care covârşeşte pe un actor e suficient pentru a ajunge în ierarhia teatrală la treptele cele mai înalte, sau pe lângă talent mai trebuie ucenicia cea mai mică şi migăloasă, ca la orice banală meserie? Şi mai ales, este nevoie poate şi de un îndrumător, de un înger bun, care să vegheze şi să te conducă, ajutând ca însuşirile artistului să se poată afirma?
- Primul drum în teatru l'am făcut la Tina Barbu. Înţeleagă cine poate de ce m’am dus tocmai la dânsa, când erau în Bucureşti, atâţia alţi actori şi actriţe mari. Şi pentru prima oară în viaţa mea am ştiut să stăruiesc, căci Tina Barbu nu m'a primit. Adică nu m'a primit o dată, de două ori, de trei ori. Dar vorba Bibliei n'a dat greș. Uşa mi s'a deschis. Şi s'a închis iarăşi. Dar acum aveam făgăduiala Tinei Barbu, că va vorbi cu Ion Livescu să mă prepare pentru Conservator. Şi cu asta făcusem încă un pas spre teatru. Ion Livescu m'a preparat şi am fost primită cred că fără entuziasm. Era şi firesc. Ce căuta între atâtea cucoane elegante, un biet copil stângaci, venit dintr'o lume care nu avea nímic în comun cu teatrul?
Am fost repartizată la clasa d-nei Lucia Sturdza-Bulandra. N'aş putea spune că eram o elevă fericită. Straşnică profesoară, care a scos atâtea rânduri de elevi străluciţi! Dar era de o severitate care mă paraliza. Nu odată, ducându-mă înspre Conservator, mă rugam de Dumnezeu să fiu în întârziere, ca să am motiv să nu mai intru în clasă.
Sunt azi departe de vremurile acelea – şi-mi dau seama mai mult ca oricând – că severitatea aceea a profesoarei a lăsat în mine tot ce formează azi temelia carierei mele teatrale: îndârjită pornire de lucru şi o neîndurată severitate în mine însămi. De altfel profesoara mea de atunci s'a transformat în prima mea directoare de scenă. Sub supravegherea ei am făcut primii mei paşi pe scenă şi am cunoscut primele succese. Şi tot prin ea am cunoscut omul de care mi-am legat mai târziu zilele vieţii (notă: economistul Alexandru Buzescu). Astfel soarta mea bună a trecut prin mâna d-nei Bulandra.”

Probabil că anii de şcoală în care a avut-o ca îndrumătoare pe Lucia Sturdza-Bulandra au fost cei care au desăvârşit şi talentul pedagogic al Aurei Buzescu. Ea a fost peste ani, un profesor admirabil pentru actorii unei alte generaţii de mari actori. Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici şi Gina Patrichi sunt doar câţiva dintre actorii care au avut onoarea să studieze arta dramatică în clasele conduse de Aura Buzescu.

Opt decenii pe scenă…

În cabină, după spectacol
Aura Buzescu a debutat în anul 1914 jucând rolul Serge din piesa “Ana Karenina” jucată  pe scena teatrului “Regina Maria” din Bucureşti. Începând din anul 1918 a jucat pe scena teatrului “Excelsior” condus de Elvira Popescu şi Alexandru Mihăilescu. După o perioadă în care s-a alăturat actorilor companiei Bulandra, în stagiunea 1922-1923 Aura Buzescu a debutat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în piesa “Hedda Gabler” de Henrik Ibsen. Din lista impresionantă de piese de teatru în care Aura Buzescu a creat roluri memorabile între anii 1922 şi 1970 amintesc doar câteva: “Arborele genealogic” de Lucia Demetrius, “Invitaţie la castel” de Jean Anouilh, “Frenezie” de Charles Peyret Chapuis, “Oedip, tiran al Tebei” de Sofocle, “Suflete în vâltoare” de Aida Vrioni, “Marşul nupţial” de Henri Bataille, “Samson” de Henri Bernstein, “Hamlet” de Shakespeare, “Faust” de Goethe sau “Secretul” de Henri Bernstein. În interviul dat în 1931, pe când era deja o actriţă consacrată dar încă totuşi la începutul carierei, Aura Buzescu mărturisea:

- Aruncaţi o privire asupra tuturor rolurilor dragi pe care le-aţi creat şi care vibrează şi astăzi în memoria spectatorului. Care din aceste roluri iubite a fost cel mai iubit de dumneavoastră?
- Primul meu rol a fost băiatul din Ana Karenina dar primul meu rol mare a fost Hedwiga din “Luminătorii" die Bataille. Roata teatrală s'a pornit apoi şi azi n'aş şti să spun nici toate rolurile pe care le-am jucat, nici în ce ordine le-am interpretat. Şi iarăşi n'aş şti să spun dacă am un gen precis. Între rolul din “Fecioara rătăcită" şi cel din “Karl şi Ana” e o cale destul de lungă pe care au putut să încapă şi Julietta, şi Ofelia, şi Mira din “Meşterul Manole” şi Viorica din “Molima”. (…)În orice caz, de prefer vreun rol, nu prefer roluri din trecut, ci pe acelea din viitor. Mă ispiteşte necunoscutul, lupta cu rolul, ca pe oricine dealtfel. Odată jucat, odată ce nu mă mai chinuie, orice rol îşi pierde farmecul. Asta nu înseamnă că după premieră joc fără emoţii.
- Vă întrerup, d-nă. Despre emoţie să-mi vorbiţi, despre emoţia actorului care-şi trăieşte rolul şi care se confundă cu el. Despre emoţia care face din teatru o viaţă mai puternică decât viaţa, făcându-te să crezi că clipele trăite de oameni simbolizează scene reale, văzute în teatru şi care a îndreptăţit pe Wilde să spună că: “viaţa imită arta".

Acasă, într-un  moment
de repaos și de relaxare
- Fiecare spectacol e pentru mine o premieră şi cred că oricât aş juca,  oriunde şi oricând, emoţia are să-mi fie aceiaşi. Cred că aş ieşi din scenă şi pentru totdeauna din teatru în clipa când, la o replică, m'ar părăsi tremurul minunat, tracul cum i se spune prozaic, care dă valoare şi vibraţie fiecărei fraze, fiecărui gest. Ştiu că sunt nu numai actori, dar şi o şcoală die teatru, care vor ca actorul să-şi debiteze rolul rece şi calculat. E o chestiune de temperament. Eu nu înţeleg şi n'aş putea să intru în scenă fără un rol învăţat desăvârşit, aproape mecanizat, peste care emoţia şi sentimental să vină apoi să adauge o culoare de simţire şi adevăr omenesc. Fără de asta arta nu cred că este posibilă.
Îmi studiez rolul cu o încăpăţânare si o străduinţă de începătoare. Sunt de o docilitate surprinzătoare şi sunt accesibilă bunului sfat. Toţi directorii mei de scenă pot s'o mărturisească. Cât priveşte nervii mei de actriţă chinuită – cine nu-i are în teatru? Mă descarc pe camarazi de e nevoie, pe oricine din jurul meu, dar niciodată pe rol. Îmi dibuiesc personajul în mine, îl caut, îl încerc, mi-l potrivesc ca pe un rând de haine şi mi-l îmbrac. Sunt mereu îndoită, mereu nemulţumită, mereu doritoare să dau mai mult, să conturez mai precis forma ceţoasă, de atâtea ori, a textului. Pentru asta sacrific tot şi odihna mea şi a altora, de la cei din preajma inimei mele, copii şi soţ, până la croitoreasa care trebuie să adauge cu rochiile ei, o trăsătură în plus, pentru desenarea unui suflet omenesc. De acest amarnic egoism nu-mi dau seama.

Aura Buzescu s-a stins din viaţă în 22 decembrie 1992, după 98 de ani de existenţă și aproape 80 de ani au fost puşi în slujba teatrului românesc.


Surse:

- articolul “De vorbă cu d-na Aura Buzescu” – semnat Tonia – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 28 octombrie 1931 citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

- articolul “Femei celebre – Aura Buzescu”.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu