Războiul de la 1877 văzut prin ochii unui copil

“Ostași români, voi știți ce mult a suferit patria noastră timp de 200 de ani, în care vi se răpiră mijloacele de a apăra bărbătește drepturile ei. Astăzi aveți această ocazie de a arăta din nou vitejia voastră. Europa întreagă stă cu ochii ațintiți asupra voastră. Nainte dar cu inima românească și lumea să ne judece după fapte. Faceți să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătaie, acolo unde strămoșii noștri au fost secole întregi apărători ai legii și libertății.”

 

Astfel își mobiliza Domnitorul Carol I oștirea sosită în fața fortificațiilor de la Plevna, în 20 august 1877. Iar armata româno-rusă a cucerit, pas cu pas, redutele Grivița 1 și Grivița 2. Au urmat predarea comandantului turc Osman Pașa și victoriile din luptele de la Vidin și Smârdan. La sfârșitul războiului România era recunoscută ca fiind un stat independent. Tocmai de aceea, mărturiile contemporanilor acestui război sunt importante. Iar amintirile unui copil din aceea perioadă au farmecul lor. Ele au fost consemnate de reporterul Alex F. Mihail în articolul “Războiul din ’77 văzut de martori oculari”, publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

Moș Vasile și alți doi veterani ai războiului de la 1877
povestind în anul 1937  despre căderea Griviței

 

Moș Vasile - sergentul de la Grivița

 

“Nici nu ți-ar veni a crede, că sunt numai șaizeci de ani, de când eram sub jug turcesc. Dacă n'ar mai trăi oamenii din acea vreme care să ne povestească din cele văzute, ni s'ar părea că toate sunt niște născociri. Când treci pe la porțile I.O.V. -ului (notă: Casa invalizilor, orfanilor și veteranilor de război), nu se poate să nu dai de vreun veteran sfătos cu care să poți sta de vorbă. Eu am întâlnit astfel pe Moș Vasile, înaintat sergent chiar în fața redutei Griviței. Cu favoritele albe, bătute de vânt și pieptul plin de decorații, atârnate pe mantaua cazonă, povestea:

Toți pentru unul, unul pentru toți

‹‹Am cucerit noi reduta Grivița, la 30 August 1877. Dar în dosul ei a răsărit alta... Nu se mai isprăviau și turcii stăteau la pândă în adăposturi bine pregătite și cum ridicam capul din șanț, trăgeau... Numai noaptea ne mai furișam prin vreun lan de porumb; uneori toată hrana pentru o întreagă zi era un porumb necopt...››

Războiul de la 1877 văzut prin ochii unui copil

 

Amintirile lui Moș Vasile au răscolit și pe ale mele. Aveam pe atunci 3 ani și jumătate; totuși mi-aduc aminte, parcă ar fi fost ieri: Tatăl meu avea o farmacie în orașul Mihăileni din jud. Dorohoi, într'o casă având la fațadă stâlpi rotunzi de zid şi o terasă de piatră. În fața farmaciei noastre s'au oprit grănicerii din Mihăileni, înainte de lua drumul, pe jos, spre Dunăre, căci tren nu era. Mi-i aduc aminte pe soldații voioși, bine îmbrăcați, cu vârful poalelor mantalei ridicate până la brâu, cu baionete foarte lungi, așezate la arma și unii cu felinare, care se clătinau în colo și'ncoace la gura puștii. Compania a făcut front în stradă, iar ofițerii strânși pe terasa farmaciei, au ciocnit cu toții câte un păhărel de licheur, preparat de tata. Iar lumea din oraș, strânsă în jurul ostașilor le ura să se'ntoarcă sănătoși. Mulți orășeni și mai ales orășence i-au petrecut până departe, pe drumul spre lași...

Fosta farmacie din Mihăileni - 
astăzi Unitate de Asistență Medico-sociala
probabil casa copilăriei reporterului Alex F. Mihail
(vezi și primul comentariu la articol)

Chiar în aceiași zi, coana Emilia Bucșenescu, văduva lui Aga Bucșenescu a adunat în casa ei, de peste drum, o droaie de copii - printre care eram și eu – și ne-a pus să facem scamă. Fiecăruia i s'a dat câte-un petec alb de olandă din care ne învăța să scoatem firele, pe care le puneam apoi grămada. Pregătim ajutoare pentru “răniții din răsboiu" ne-a explicat coana Emilia. În capul meu se petrecea ceva straniu. Cuvintele “răniți", “răsboiu", “învingători", se învârteau, producându-mi un sentiment de neliniște. Greutatea și răspunderea prin care trecea țara și fiecare dintre locuitori, erau lucruri, pe cari nu le puteau cuprinde o minte de copil. Deocamdată, falanga noastră mică făcea scamă cu un sentiment de inconștiență, plăcere și mândrie, văzând importanța la care ne ridicasem. Cu acest prilej, cântam cât ne ținea gura:

“Arme, arme,

Arme ne mai dați!"

Era un cântec nou, răspândit de îndată ce armata noastră a început să treacă Dunărea. Iar în timpul asediului de la Plevna, toată lumea fredona:

“Grivițo, Grivițo fa!

Eu colanul ți-oi lua

Și'napoi nu ți-l-oi da!"

Îmi mai aduc aminte cum tata, care reprezenta Crucea Roșie, a adunat din oraș îmbrăcăminte caldă pentru soldați, căci se aștepta un răsboi lung, o iarnă grea. Totuși, după căderea Griviței, se svonise că turcii se vor da bătuți și răsboiul se va sfârși repede. La sosirea acestei vești bune, s'a făcut mare “luminație" la Mihăileni. Toată lumea și-a pregătit de cu zi bulgări mici de pământ umezit, în care fuseseră înfipte lumânărele. Bulgării servind de sfeșnice, au fost așezați pe la ferestre, câte 5-6 sau mai puțini, după puterea gospodarului. Pe strada care urca la deal, între grădina publică și biserică, s'au dat foc la niște butoaie cu păcură, ale căror flăcări se ridicau până la cer, iar tată-meu, în fața farmaciei, pregătise un foc bengal și cu artificii cu totul nou, spectacol care nu mai fusese văzut până atunci la Mihăileni. Mai ales, rachetele, cari țâșneau în sus, uimiră și entusiasmară pe toată lumea. S'a strigat “Ura!”, “Trăiască armata română!", “Trăiască Domnitorul Carol!" și s'a cântat cu mult avânt: “Am un leu și vreau să-l beau!", cântec pe care mulți l-au tradus în fapt. Pe acea vreme nu fusese compus încă imnul prin care este slăvit Suveranul Țării. Unii au cântat: ”Deșteaptă-te Române!".

Domnitorul Carol I întinzând mâna lui Osman Pașa
 după căderea Plevnei

Totuși, răsboiul nu s'a terminat cu toate că fusese cucerită Grivița. Se prevedea acum din nou un lung și greu răsboi, proorocire care din fericire, nu s'a adeverit. Mi-aduc aminte că în preajma Sfântului Niculae a venit tata acasă într’un suflet, strigând pe stradă:

“A sosit o telegramă că s'a predat Osman Pașa!"

Știrea aceasta care însemna pecetluirea independenței Tării și chemarea Românilor la o viață nouă, a determinat sărăcirea multor speculanți. Aceștia se îmbogățiseră în timpul răsboiului și din lăcomie de câștig își  puseseră toată averea la bătaie, spre a trimite cât mai multe provizii peste Dunăre. Pentru dânșii pacea venise prea repede. Predarea neașteptată a lui Osman Pașa le-a fost fatală, ei fiind angajați în fel de fel de transporturi de merinde, ce se făceau cu carele cu boi și care erau înnămolite pe drumurile noroioase ale Bulgariei. Îmi aduc aminte de unul care venea mereu pe la noi, pe acasă, tânguindu-se că nu știe nimic de soarta carelor sale.

Vizita la I.O.V. mi-a reîmprospătat toate aceste amintiri, așa ca m'am pomenit nu prea atent la vorbele lui Moș Vasile, care-și termina povestirea astfel: ‹‹Și așa cum îți spuneam, de multe ori n'am avut ce mânca, dar de lăsat tot nu ne-am lăsat...››

Sursa: articolul “Războiul din ’77 văzut de martori oculari” -  semnat Alex F. Mihail - publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată” -  citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor