Bragagii și limonagii de altădată; cum se prepara braga și halvaua

Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în  coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la începutul secolului al XX-lea. Dintre ei, cei mai căutați și mai “cu dever” erau bragagiii și limonagiii.  

 

Bragagiii erau în marea lor majoritate negustori turci, sârbi, albanezi sau bulgari, care aveau încropite - prin dughene risipite pe la periferia orașelor - adevărate “laboratoare de cofetărie” în care preparau bragă, halva, halviță sau nuga. Ei erau o prezență nelipsită prin preajma școlilor, având cu ei nelipsitele coșuri cu zaharicale și, bineînțeles, donița cu bragă, răcită cu un bulgăre de gheață. Acești comercianți ambulanți favoriții copiilor care, cu un “gologan de cinci parale”, puteau cumpăra de la ei o cană de bragă sau “un rahat și o jumătate de bragă”, după cum aveau poftă. Dar...

Bragagii și limonagii de altădată

 

“Rând pe rând dispar figurile caracteristice ale Bucureștilor de altă dată. Apariția bragagiului constituia - cu ani în urmă - deliciul copiilor. Amintirile de școlar nu pot șterge imaginația sârbului sau albanezului cu tichia de dimie albă pe vârful capului, stând ca o stană în picioare, lângă donița nichelată, plină cu bragă și coșul ochiu de zaharicale. În recreații se făcea tot aliș-veriș-ul. Care mamă nu dăruia odraslei cinci sau zece bani, în fiecare dimineață? La ora prânzului negustorul se întorcea acasă ușurat de marfă, dar cu buzunarul doldora de bani mărunți și lucitori.

Un bragagiu

Vremurile au luat acum altă față. Copiii nu mai sunt aceiași de acum două decenii, își economisesc banii pentru bicicletă sau aeroplan, iar în plină arșiță preferă băuturii din mei fermentat, limonada cu gust înțepător de acid, pe care o beau pe nerăsuflate, cu ochii strălucitori de plăcere.

În timp ce se prepară braga

Ultimii bragagii din București

 

Într’un colț depărtat de suburbie, în plină vecinătate a cazărmilor am întâlnit unul din puținii bragagii care mai există pe la noi. Stătea pe un scăunaș, spre marginea trotuarului și privea fix înainte, cufundat în gânduri. I-am cumpărat un ciubuc de zahăr roz, dăltuit parcă la suprafață, cu drotul.

- Merge treaba?

- Deloc. De dimineață până acum am vândut două „brăgi”. Nu cumpără nimeni. Azi e Duminecă și nu știu dacă am să mă întorc diseară cu un pol acasă.

- Mâncarea și dormitul de unde ies atunci?

- Mi le dă jupânul. Mai încearcă și el vechea meserie.

- E departe bragageria stăpânului d-tale ?

- O palmă de loc - peste drum de fabrica Lessel.

Am pornit înainte, tot înainte, pe Calea Plevnei în sus, pe un drum drept nesfârșit de lung. Impresii de autohtonism mai stăruiau încă pe ici-colo. Un camion vopsit în verde se odihnea lângă un gard. Aproape, în curtea unui regiment, o goarnă începu să sune umplând aerul cu un șir de note prelungi, melancolice. Am dat în sfârșit de mica prăvălioară tupilată spre pământ. Stăpânul văzând că vechiul comerț nu merge a înjghebat un mic birt "cu prețuri accesibile” chiar celui mai nevoiaș om. Acolo, cu treisprezece lei, ți se servesc două farfurii încărcate cu mâncare și pâine din belșug.

Un mic fabricant de rahat

- Lazăre, dă-mi o furcă... - strigă răgușit clientul și furculița de cositor sboară prin aer, prinsă cu agilitate de acrobat.

Prin rafturi zărești bomboane și semințe. Braga o ține sub tejghea, într’o damigeană de câteva chilograme.

- Copiii de prin împrejurimi nu beau bragă?

- Le e rușine... - vorbi cu o umbră de mustrare în priviri.

Familia sârbului Lazăr a venit în țara noastră acum cincizeci de ani, cu întreaga pojijie.

- Ce bine-i mergea bătrânului!... - vorbi negustorul. A cumpărat loc de casă, a clădit și avea și bani strânși. În fiecare săptămână se făcea foc jos în subsol, la cazan.

O tratație cu rahat în curtea fabricii

Cum se prepara braga

 

Și m’a condus într’un fel de pivniță, arătându-mi instalația, explicându-mi în acelaşi timp cum se prepară braga: într’un cazan de alamă de câteva sute de chilograme, prevăzut jos cu un cuptor, se pune apă. Când aceasta se înfierbântă, se toarnă înăuntru făină albă și mei măcinat. O zi întreagă trebuie să fiarbă, mestecându-se aproape încontinuu cu un „raz” de alamă. 

 

După ce s’a răcit se scot douăzeci-treizeci de lopeți și se pun într’o copaie adăogându-li-se apă, puțină bragă și drojdie de bere - în timpul verii - ca fermentația să se facă cât de curând. Când suprafața acestui amestec se umple cu bășici, se strecoară printr’un capac cu ochiuri mari și o sită deasă de alamă. La sfârșit negustorul are grijă să-i adaoge și o mică cantitate de zahăr.

 

Condițiile nehigienice în care e întreținută această băutură, după fierbere, a fost principalul motiv care a îndepărtat poporul micilor clienți. Fel de fel de zvonuri – parte neîntemeiate - mergeau din gură în gură:

- La bragageria din colț a căzut astă noapte un șoarece în butoiul cu bragă...

Băutura de culoarea borșului a produs atunci scârbă și numai la amintirea ei ți se întipărea pe chip o grimasă de desgust. Nu va trece mult și acest produs va fi amintit doar de dicționarele care nu vor putea omite pitoreștile tipuri ale vânzătorilor, chipuri atât de clare ale copilăriei noastre.

Fabricarea halvalei

Negustorii de alviță și rahat

 

Persistă însă în vremurile noastre negoțul ambulant al alviței și rahatului. Prin funduri de mahala, rezistând încă progresului mecanic, mai găsești, ici colo, înjghebări primitive pentru fabricarea celor două produse. În strada Dr. Obedenaru No. 23, am descoperit una din aceste fosile. Stăpânul tocmai se așezase la lucru. Prepara rahat. Într’o râșniță ciudată începu să macine scrobeală, în timp ce în cazan glucoza amestecată cu zahăr fierbea cu înverșunare. Dădu jos vasul, al cărui conținut răcit fu amestecat cu făina albă a scrobelii. Turnat în niște saltare ale unui vechi dulap, după un scurt timp, pasta gelatinoasă presărată cu un strat de amidon, fu tăiată și așezată în cutii pentru vânzare. Toată operația de mai sus bătrânul o făcu domol, tacticos, cu gândurile aiurea, parcă.

- Nu mai merg treburile... bolborosi el. Ne concurează fabricile, care produc mult și ieftin. Lucram înainte susan, alviță, bomboane. Astăzi am rămas numai la rahat. Ni-l cumpără puii de olteni și negustorașii de pe la margine.

O fabrică de halva
din Bucureștiul interbelic

* * *

Nu departe de locuința bătrânului se înalță, ca o sfidare, un furnal de fabrică. Acolo un șirag de numeroase mașini lucrează susanul pentru prepararea halvalei. Poți urmări diferitele faze prin care trec semințele: muierea, curățirea de coaje, punerea în saramură, spălarea, prăjirea și măcinarea lui. Bobul mare la început devine mai apoi mic și fin ca orezul. Zdrobit în niște pietre, aidoma celor de moară, tahânul curge în valuri încete. Pentru prepararea halvalei, tahânul se amestecă într’un cazan, cu ajutorul unei lopeți. Lucrul acesta trebuie să se facă manual, deoarece fibrele nu permit o intervenție mecanică. 

 

 

Vedem dar că dezvoltarea industriei a încheiat o epocă, nimicind parfumul de orientalism. Era și timpul. Rămâne acum ca anume organe gospodărești, conștiente de sănătatea indivizilor și estetica străzilor să exileze definitiv ultimele rămășițe ale comerțului ambulant."

Sursa: articolul “Tipuri și meserii cari dispar” – semnat Margareta Nicolau – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 21 aprilie 1932 – disponibil în colecția Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” din Cluj Napoca