Povestea lui Vladimir Gerutzki

Mărturii din infernul roşu: refugiaţi ruşi în Bucureştiul interbelic (I)

Suntem în Bucureştiul anului 1931. Vom merge împreună să ne petrecem seara pe terasa unui restaurant cu specific rusesc. Restaurantul se numeste „La urs” şi este „instalat” pe terasa unui uriaş block-house din Piaţa Senatului. Găsim acolo refugiaţi ruşi dansând, cântând sau plângând, „unii pentru bucurii trecătoare, alţii pentru dureri neştiute...”

Într’o aripă a restaurantului, lumea dansează. În clar-obscurul sălii perechile urmeaza tactul unui jazz discret. Până şi saxofoanele - de obicei atât de stridente - scot glasuri potolite, armonioase, cu un ciudat timbru omenesc. Este un calcul precis de efecte care poartă toată această lume înfierbântată de şampanie, într’un fel de reverie uluitoare... Ochii febrilitând de patimi şi de dorinţi neîmplinite se privesc cu înfrigurare şi aşa cum apar şi dispar în timpul dansului, par jocul ochilor de pisică în întunericul noptii...”.

Refugiaţi ruşi în Bucureştiul interbelic
Costeneţki
Avocatul - garderobier
Pare o lume feerică. O lume a pasiunii şi a plăcerilor. Aflăm însă curând că am păşit într’o lume plină de oameni care vorbesc despre fericirea pierdută: e lumea refugiaţilor ruşi din Bucureştiul interbelic. A celor care au reuşit să scape din infernul roşu. Garderobierul e Costeneţzki e un fost avocat renumit din Kiev. Directorul restaurantului e Vladimir Gerutzki – un fost ofiţer al armatei ţariste. La o masă doi foşti generali din armata rusă discută cu aprindere chestiuni politice. Bătrânul de la masa vecină a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Nikolaewski. A trecut într-o noapte Nistrul înot împreună cu cele doua fete ale lui de 5 şi de 6 ani. Soţia, fratele şi cumnaţii i-au fost ucişi într-o noapte de groază. Chelnerul e poate un fost conte rus. Iar cei de aici sunt cei mai fericiţi dintre cei evadaţi din Rusia roşie. „Câţi duci, conţi, prinţi, profesori, avocaţi sau moşieri din Rusia de altă dată nu sunt astăzi decât numai nişte simpli şofeuri, restauratori, dansatori sau lucrători de uzine ? Câte mâini delicate de contese nu spală rufe în foburgurile Parisului, sau la periferiile Berlinului ? Câte figuri glorioase ale vechei Rusii nu cerşesc în trista lor pribegie?”

Vom încerca să devoalăm împreună câteva dintre destinele refugiati ruşi aduşi de soartă în Bucureştiul interbelic. Cel care ne deschide drumul în lumea aceasta a disperării este acelaşi reporter Ion Tik pe care îl cunoaştem deja. Să începem cu:

 VLADIMIR GERUŢZKI – FOST OFIŢER AL ARMATEI RUSE


Vladimir Geruţzchi
povestindu-şi drama
Domnul cu părul argintiu, extrem de amabil, de simpatic, care „primeşte lumea", este directorul restaurantului „La Urs". Se numeşte Vladimir Geruţzki, fost ofiţer în armata rusă. Îl poftesc la masă şi-l rog să îmi spună câte ceva despre refugiaţii ruşi...
- Despre refugiaţi ? Alege orice refugiat la întâmplare şi viaţa lui este un roman trăit, plin de peripeţii şi de „întâmplări extraordinare". Fiecare rus îşi are romanul pribegiei sale, plămădit din lacrămi şi amintiri grozave. Ai doar atâtea de auzit...
- Mi-ai putea spune poate chiar despre d-ta...
Gerutzki, care nu se aştepta la o asemenea propunere, avu un moment de ezitare; apoi, pentru a-mi satisface dorinţa, începu să-mi povestească. 
- Am fost ofiţer activ în armata rusă, la Petrograd. Mi-am petrecut tinereţea în capitala Rusiei, unde mi-am făcut studiile. Trăiam liniştit fără să cunosc alta decât îndatoririle mele ostăşeşti. A venit războiul. Am luptat cum au luptat toţi bunii ruşi care își iubeau ţara. A intervenit revoluţia - balaurul care şi-a înghiţit proprii copii. A venit a doua revoluţie, mai profundă şi mai grozavă. Cine le-a văzut şi le-a trăit pe amândouă îşi poate da seama de ce'nseamnă schimbare de regim politic... Am luptat în urmă în armata lui Vranghel, ca ofiţer, cu conştiinţa împăcată că îmi fac datoria. Ce am păţit în acest interval şi ce am suferit noi cari luptam pentru o idee, nu-ţi voi povesti, pentru că ar fi să-ţi răpesc o noapte întreagă...
Gerutzki  se opri un moment şi îşi trecu mâna pe frunte, ca şi când ar fi vrut să-şi aducă aminte de lucruri depărtate...

PE UN GER CUMPLIT  DE - 23°


– Dacă viaţa pentru mine nu mai cântărea nimic, soarta familiei mele mă chinuia amarnic. Soţia mea născuse un copil şi aşa cum era fără hrană şi fără adăpost, într'o noapte de iarnă a trebuit să fugă pe jos de frica morţii, care o ameninţa la tot pasul... Închipueşte-ţi o femeie purtând la sân un prunc de-abea născut, fugind în toiul iernii, pe un ger cumplit de  -23°, pe drumurile însângerate din Sfânta Rusie spre graniţa pe care n'o văzuse niciodată. Înebunită de groază, soţia urma acel drum al morţii rămas de pomină, pe care l-au urmat atâtea mii şi sute de mii de ruşi, alungaţi de furia luptelor şi a măcelurilor fără nume. N'a murit îngheţată de frig, nici ea nici pruncul, printr’o minune dumnezeiască. Într'un târziu, după un lung sir de ani, i-am revăzut pe pământ străin. Îi credeam morţi. Îi socoteam adormiţi pe câmpia largă a Rusiei însângerate, adormiţi pentru totdeauna alături de fraţii lor care au plătit cu viaţa evenimentele din ultimii ani. Soţia mea mi-a povestit marşul mortii, în iarna cumplită a anului 1920, marşul pe care nici o minte omenească nu şi-l poate imagina:

"Ţineam tot timpul copilul la sân pentru a-i da ceva din căldura trupului meu şi lihnită de foame cum eram, n'aveam nici pic de lapte. Mergeam zile şi săptămâni dearândul pe jos, pe jumătate îngheţată de frig, printre ruinele Rusiei. Odată, am căzut în nesimţire cu copil cu tot, la marginea unui sat care era în flăcări. M'am pomenit după două zile adăpostită între pereţii unei locuinţe pe jumătate dărâmată, încălzindu-mă la cărbunii rătăciţi în cenuşa casei incendiate. O bătrână, „nebuna satului",  mă îngrijea veghind la căpătâiul meu. Era singura supravieţuitoare de prin partea locului care mi-a putut da o mână de ajutor... Am ajuns în cele din urma la graniţă şi de acolo, cu sprijinul oamenilor milostivi am scăpat din marele infern".

VAPORUL MORŢII


Gerutzki îmi povesti apoi cum a luptat în armata lui Vranghel, şi cum, în cele din urmă, a trebuit să se refugieze cu ultimul vapor care mai putea pleca din apele sovietice. Lupta celor ce voiau să-şi salveze viaţa agătându-se de vaporul care urma să-i transporte în altă ţară a fost groaznică. Vaporul era supraîncărcat şi oamenii stăteau claie peste grămadă. Pe mal era un furnicar de oameni intelectuali, nobili, burghezi, funcţionari, cari încercau să ia cu asalt vaporul, singura salvare. Femei, copii, bătrâni învinşi în lupta de a putea ajunge la vapor, ţipau îngrozitor. Mulţi s'au înecat în mare, încercând să înoate până la vapor, sau căzând de pe scările lui, în lupta cu cei cari încercau să le ia locul. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte care s'a sfârşit prin plecarea vaporului şi printr'un mare număr de oameni înecaţi... A fost - cum i s'a spus în urmă - vaporul morţii care a salvat viaţa unora distrugând pe a altora.

UN OFIŢER AJUNS BIRJAR, GRĂDINAR, PORTAR DE HOTEL


Tersasa "La urs" din Piata Senatului
Refugiaţi ruşi la o masă
de pe terasa "La urs"
În pribegie, am făcut de toate. Am fost, rând pe rând, birjar, grădinar, portar de hotel, slujbaş la compania de vagon-lits. Ce nu face omul pentru a-şi câştiga cinstit bucata de pâine! Ţi se pare ciudat ca un om care se bucura de o situaţiune destul de bună la Petrograd să fie birjar la Bucureşti. Dar aşa este. Le-am încercat pe toate cu speranţa că într'o zi lucrurile se vor schimba sau că voi putea găsi o ocupaţie corespunzătoare aptitudinilor şi cunoştinţelor mele. Au trecut ani după ani, şi lucrurile nu s'au îndreptat. Am rămas în cele din urmă, în comerţ, în acest post unde conduc treburile restaurantului, proprietatea d-lor Iohana şi Gilis, deasemeni doi refugiaţi.
- Totuşi, schimbarea de îndeletniciri, în lupta pentru existenţă, trebuie să fie până la un punct, destul de interesantă.
- Într’adevăr schimbarea de îndeletniciri – spuse Geruţzki - este până la un punct un sport plăcut atunci când ai existenţa asigurată. Dar, când n'o ai şi eşti nevoit să munceşti orice şi oriunde, duci viaţa de câine pe oare o duc toţi pribegii…”

Sursa: articololele din seria „Sus pe terasa Ursului – din tragediile refugiaţilor ruşi” – semnata Ion Tik – publicate în „Ilustraţiunea Română – numerele din 1 şi 8 ianuarie 1931-  citite în Biblioteca Digitală a Municipiului Bucureşti.

2 comentarii :

  1. Ce mult se aseamänä fuga Rusilor albi din tara "Sovietelor libere in strânsä Uniune", cu cea a românilor cotropiti tot de reprezentantii acesteia. Câti români au incercat sä treacä inot Dunärea si au fost ciuruitzi de gloantele gränicerilor? Dacä ar mai fi träit Strauss-fiul, ar fi scris Marsul Funebru - Dunärea Rosie, nu valsul Dunärea albasträ. Câti români nu au murit la Canal, Gherla, Fägäras, Aiud etc. pt. cä au PÄCÄTUIT fiind intelectuali, fiind din familii fruntase ale tärii, având ENORMUL päcat sä fie fosti boieri, mosieri, tärani cu stare, sau pur si simplu oameni mai modesti, care s-au opus VALULUI ROSU.Si câti români lucreazä si acum, in lumea intreagä, unii pe salarii mai mult decât modeste in tzärile respective, dar infinit mai mari decât cele ale doctorilor, profesorilor, salariatzilor din România ? Doar cä in timp ce România se scufundä in mizerie, si tinde sä disparä ca natziune, indicele demografic scäzând vertiginos de la an la an (chiar cu contributia ESENTZIALÄ a Rromânilor), In Rusia creste numärul milionarilor, care pe bani grei isi cumpärä cetätzenii sträine "invadând" sub o formä "pasnicä" pämântul. Sä fie asta rezultatul "dezvoltärii in spiralä, EI in sus si "noi in jos"? Minunate retrospective istorice, vä multzumim pt. ceea ce ne oferitzi, pt. cultura noasträ generalä si mai ales pt. suflet.

    RăspundețiȘtergere
  2. Relatarile din presa interbelica despre Rusia sovietelor, precum si relarile despre refugiatii rusi erau avertismente care prevesteau ceea ce avea sa se intample mai tarziu. Din pacate lumea "democratica" din acea vreme nu a tinut cont de aceste avertismente si a facut "pactul cu diavolul". Tot ei sunt cei care acum "ne dau lectii' de fair-play si de ...democratie. Dar cand interesul lor a fost altul, ne-au vandut si pe noi si pe toti cei din jur. Asa ca nu as arunca vina doar inspre rasarit....

    RăspundețiȘtergere