Fete de vânzare

O zi de mai a anului 1935. În piaţa Gării de Est din Bucureşti hărmălaie mare: un grup de rromi, “unii mai tineri, alţii mai bătrâni, cu plete şi bărbi mari, şi câteva ţigănci svăpăiate” se certau, când pe ţigăneşte când pe româneşte, cu comisarul gării. În tărăboiul general nimereşte reporterul “Realităţii Ilustrate” - Alex F. Mihail  care - intuind “că e rost de un subiect interesant” - se oferă să întocmeasca “un act” de care gălăgioasele personaje aveau nevoie. Care a fost urmarea? O să vă povesteasca chiar reporterul:


MI-AM VÂNDUT PE SORU-MEA


“- Uite ce e, boierule... Mata le scrie o declaraţie aşa...- îmi spuse un ţigan simpatic, în vârstă ca de 30 de ani, cu trăsături regulate, plete buclate până peste umeri, o barbă cârlionţată neagră ca pana corbului şi un costum pitoresc de ţigan nomad: Eu, subsemnatul Gheorghe Ştefan Avram, declar că am vândut pe soru-mea, Savina, pentru suma de 5.000 lei..."
Încercai să explic „romului" că legile ţării noastre nu îngăduie vânzarea unui om şi că chiar dacă aş scrie aşa ceva, învoiala între părţi n'are nici o valoare, nefiind recunoscută de nici o autoritate oficială.
- Apoi, fata se mărită ... - spuse ţiganul.
- Şi d-ta o vinzi? - întrebai.
- Nu. Eu vreau să-i împac. (În urmă aflai că ţiganul cel chipeş care-mi dicta declaraţia era „vătaful" şatrei).

De vânzare...

- Dar cine vinde fata? - întrebai.
- Noi suntem cu sălaşul aci, în dosul Gării Obor - mă lămuri vătaful. Fata o vinde Gheorghe Ştefan Avram, care face  parte din alt sălaş, de la Bariera Vergului...
- Şi cine o cumpără?
- Eu, llie Mihai! - răspunse un moş bătrân, cu barbă albă.
- D-ta eşti ginerele? - întrebai mirat.
Ţiganul începu să râdă.
- Nu, boierule! Cumpăr o mireasă pentru băiatul meu, Gogu Stănescu.
- Dar nu înţeleg ce drept are să o vândă frate-său?
- Apoi tatăl Savinei e mort. Şi de aia o vinde frat-su mai mare.
- Bine, omule - obiectai eu cu încăpăţânare - dar nu se poate face un act de vânzare a unui om. Pe meleagurile astea nu mai sunt robi. În România nimeni n'are dreptul să vândă pe un semen al său (...).

Se pregăteşte o nouă vânzare?
- De ce te miri matale aşa - mă întrerupse „vătaful". La boieri se cumpără ginerele; la noi e de vânzare mireasa... E mai drept aşa, căci se plătesc cheltuielile ce a avut tatăl fetei cu creşterea ei: mâncare, haine...
- Apoi să vă fac un act aşa... fără să pomenesc de vânzare... ca să se potriveasca şi cu ceea ce spun legile... şi cu despăgubirea, la care crede că are drept fratele.
- Şi mai scrie matale acolo că „dacă fuge Savina de la Gogu Stanescu, eu Gh. A. Ştefan, răspund cu două pogoane de pământ, pe cari le am la bariera Vergului şi mai dau despăgubire încă 5.000 de lei cheltuiţi pentru băutură...
- Adică pentru cheltuielile nunţii ce voiţi să faceţi - spusei.
- Mâncare şi băutură - preciză romul.

SEMNAREA ACTULUI


În urmă citii cu glas tare actul cam încurcat redactat de mine, pe care toţi romii nuntaşi îl ascultară într'o tăcere solemnă, declarându-se perfect mulţumiţi şi aprobând diferite pasagii, mai ales acolo unde adăugasem de la mine câteva urări de bine „sănătate şi noroc", sau aşa ceva. Vătaful Banciu Ciucuraru şi bulibaşa Mihai Cristache semnară apoi, ca martori, prin punere de deget pe o cruce de cerneală, pe care o făcusem în dreptul numelui lor. Mai depuseră amprentele digitale pe act şi alţi doi rromi mai bătrâni, tot în calitate de martori.

Horă a copiilor în aşteptarea nunţii...
- Acu e gata! - spuse vătaful.
- Dar n'a semnat Gh. A. Ştefan, care primeşte banii… - amintii eu.
- Nu-i nevoie - declară vătaful - e de ajuns dacă semnează martorii…

Am constatat cu surprindere că ţiganii din România mai păstrează aceste obiceiuri vechi moldoveneşti şi munteneşti, când o învoială nu era semnată de părţile contractante, ci numai de martori. La arhivele statului şi prin arhivele particulare sunt multe asemenea zapise, semnate numai de martori, prin punere de deget. Actul ce-mi ceruseră să-l redactez ar fi fost un fel de zapis de vânzare a unei roabe, după datinele din prima jumătate a veacului trecut, dacă l-aş fi ticluit întocmai aşa cum îmi dictau ţiganii. M'au rugat să semnez şi eu, ca martor şi pisovnic pe învoiala scrisă de mine. Le-am făcut cheful. La urmă, după semnătura mea, a consimţit să puie degetul şi fratele miresei, care urma să primească cei 5.000 de lei, fiind responsabil cu două pogoane de pământ, dacă fuge Savina.”

Şatra din 1935
Cu actul proaspăt scris şi parafat, şatra a încercat să obţina şi parafa comisarului – ceea ce desigur nu au reuşit. Dar asta nu i-a oprit să închirieze un automobil şi să plece să aducă mireasa… pregătită pentru marea petrecere de nuntă. Ce pot să vă mai zic este ca în perioada interbelică preţul de “vânzare” al unei fete de măritat putea să ajungă pâna la 25.000 – 30.000 lei – dacă fata era “frumoasă şi vrednică”. Vârsta la care se încheiau căsătoriile rromilor era foarte fragedă: 9 -10 ani fetele, 12-13 ani băieţii.”

Au trecut 80 de ani de la întâmplarea relatată de reporterul "Realității Ilustrate". E drept ca de atunci am progresat puţin: azi vârsta căsătoriei dintre rromi a mai crescut. Fetele rrome se căsătoresc în medie cu patru ani mai devreme decât cele românce. În plus, fetele rrome din comunităţile care respectă tradiţia se căsătoresc la vârste cuprinse între 12 si 14 ani, în timp ce fetele rrome care fac parte din comunităţi mai moderne se căsătoresc la vârsta adolescenţei sau a primei tinereţi, între 17 şi 21 de ani. Poate peste încă o sută de ani…


Sursa: articolul “Mai există sclavi în România – Fete de vânzare” semnat Alex F. Mihail - apărut în revista “Realitatea ilustrată” -  numărul din 8 mai 1935

2 comentarii :

  1. Foarte interesanta postarea!Si povestea e fantastica!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc mult Camelia. Ma bucura vizitele tale prin...prin lumea care a fost.

    RăspundețiȘtergere