Povestea ilustrată a unui lustragiu interbelic

Lustragiii erau o prezenţa cotidiană a Bucureştiului interbelic. Prezenți în aproape toate intersecţiile importante, înarmaţi cu scaune pentru clienţi şi cu nelipsita lădiţă în care înghesuiau creme de ghete, ceară, perii şi cârpe, lustragiii – sau văcsuitorii de ghete cum li se mai spunea - îşi aşteptau muşteriii. Unul dintre aceşti anonimi ai străzii era Vasile – un micuţ în vârstă de numai 6 ani – copilul care imediat după răsăritul soarelui îşi lua lădiţa şi cutia de conserve care-i servea drept scaun şi pornea grăbit spre centrul Capitalei. L-a descoperit Grossaru – fotograf al săptămânalului “Realitatea ilustrată” – şi i-a dedicat o întreagă pagină în numărul din 22 septembrie 1937 al revistei:

Imediat după răsăritul soarelui, 
Vasile îşi ia lădiţa şi cutia de conserve
 care-i serveşte drept scaun, şi porneşte 
spre centrul Capitalei.
Cine mai dă atenţie micilor văcsuitori de ghete, pe care îi poţi întâlni la fiecare pas, mai ales prin centrul Bucureştilor! Totuşi reporterul nostru fotograf a fost uimit într-o zi, trecând pe Bulevardul Brătianu, de privirea vioaie a micului lustragiu pe care-l înfăţişează fotografiile noastre, şi care la vârsta lui - are numai 6 ani! - îşi îndeplineşte meseria cu un talent şi o dexteritate invidiată poate de mulţi lucrători mai în vârstă. Munceşte sărmanul de la 6 dimineaţa până pe la 5 după amiază, văcsuind conştiincios pantofii îmbibaţi de praful străzilor; în timpul prânzului - când străzile sunt pustii - şterge de praf automobilele de prin staţii, iar seara, ca să-l ajute pe tatăl său care mai mult este şomeur decât are de lucru, vinde şi ziare.

Vasile - Lustragiul de 6 ani
Sărman copil, ce va deveni oare peste 20-30 de anii? Poate vreun magnat al cremei de ghete!

L-a convins! Scuipă voiniceşte
 in perie şi incepe să lucreze.
Dar cine-i va ierta oare lipsa totală de cultură? Căci la vârsta la care majoritatea copiilor abia dacă ştiu cât fac 2 x 2, el trebuie să-şi câştige singur existenţa, ba să-si ajute chiar şi părinţii. Totuşi, nimic nu este imposibil pe lumea asta...”.

Numai când se iveşte vreun client mai 
inimos care-i dă mai mult decât 
taxa obişnuită pentru lustruit,
 işi permite şi Vasile luxul să-şi cumpere
 un porumb fiert de 2 lei !
Câştigul este pus la păstrare în... 
casa de bani, care nu este altceva 
decât o cutie goală de chibrituri.
În timpul prânzului, când străzile sunt 
pustii, Vasile şterge praful de pe maşinile 
din staţii şi caştigă şi astfel câţiva lei.


Sursa: 

Săptămânalul “Realitatea ilustrată”  – numărul din 22 septembrie 1937 – fotografii realizate de Grossaru


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu