Guvernul a căzut grav bolnav

Care este adevăratul motiv al căderii Guvernului? Cauza a fost descoperită încă de prin anul 1907 de redactorii revistei “Furnica”. Redau articolul pentru edificare. E adevărat însă că am înlocuit numele “diagnosticienilor” de atunci cu cele ale specialiștilor în “medicină guvernamentală” din zilele noastre:

Guvernul a căzut grav bolnav

Guvernul a fost bolnav rău săptămânile trecute. A avut crize grave. Coana Carmen, foarte alarmată, s’a dus să consulte pe doctorul Liviu, cel mai mare specialist din țară în asemenea maladii. Deci dr. Liviu a examinat pacientul, i-a pipăit pulsul, s’apoi a diagnozat:

Prea mâncăcios!

Suntem în măsură de a da informațiuni precise asupra cauzei acestui morb care poate să fie mortal. Cauza este excesul de nutrițiune abundentă, supraalimentația. Guvernul mănâncă prea mult și numai hrană copioasă. Cantitatea de milioane pe care a consumat-o, sub formă de de diurne, lefuri, fonduri secrete, etc., este înspăimântătoare. Un stomac de struț n’ar fi rezistat la așa mâncătorie. A vrut să înghită chiar și Justiția, dar i s’a pus un nod în gât și n-a isbutit.

- Hi măi Martine și nu te mai încăpățâna și tu acuși!... 
Ori vrei s’ajungi la București când no mai 
rămânea nici o slujbă pentru tine?
Consultarea babelor

Spre a mai prelungi puțin penibila viață a bolnavului, Conu Liviu, om bogat, a consultat chiar și babe. Baba Caterina i’a spus pe șleau:
- Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul!
Alte cumetre însă care practică și ele medicina empirică au fost mai optimiste. Ele au asigurat pe Conu Liviu că guvernul se poate întrema cu o simplă oblojeală, adică – în termeni științifici – cu o ‹‹remaniere››.

Consultația de la spitalul... ALDE:

Savantul medic Călin a declarat însă categoric Conului Liviu să nu umble cu mofturi și cu oblojeli băbești, căci singura salvare e într’o hygienă perfectă, o asanare cu alte cuvinte, și în păstrarea unui regim… constituțional. Pătruns de eficacitatea acestei rețete, Conu Liviu, într-un elan de recunoștință, a exclamat:
- Cât să-ți plătesc consultația, Coane Căline, iată portofelul meu e la dispoziția ta!
- Nu-mi ajunge unul – a răspuns eminentul tărician – mie îmi trebuie patru... portofolii.
(ușoară adaptare a articolului “Guvernul grav bolnav” – publicat în revista “Furnica” – numărul din 1 martie 1907)

Ce urmează? Tot redactorii revistei “Furnica” ne dau răspunsul:

Ministrul de finanțe: Știu că vă e foame, copii,
dar nu mai țipați c’o să vă vie și vouă rândul
abia am început să mulg vaca!

La ordinea zilei…

Guvernul își face bagajele. Forfoteală ca la bâlci. Mare, mic, scotocește prin toate colțurile, împachetează, împachetează febril... Șeful suprem, Stăpânul prin grația lui Dumnezeu și voința țării, plictisit, întreabă:
- Gata?
- Gata! – se’ndreaptă ei, lac de sudoare.
- Ați luat tot?
- Tot.
- Mai cercetați odată... să nu uitați năravul de a fura!
  (“Furnica” – 24 septembrie 1930)

Prima întrevedere cu noii miniștri
- Flămânzi sunt, dom’le! 
Mă mir că până acum nu mai sfâșiat!

Urmează negocieri și pertractări pentru desemnarea unui nou Prim-ministru, negocieri și mai dure pentru desemnarea viitorilor miniștri. Peste câteva zile alegătorii români vor putea respira ușurați: Țara are un nou Guvern! Speranțele într-un nou viitor de aur vor renaște o dată cu instalarea noului Tătuc la Palatul Victoria:

“Tătucul nostru, care ești astăzi la putere,
În tine-avem nădejde că ne vei da ce-om cere,
Rugând pe cei din ceruri pierdurăm vorba’n vânt,
Tu să ne dai deci astăzi și pâine și pământ,
Fă ca’n pășuni de vite să crească veșnic iarbă,
Cu fire lungi, c’acele ce are Iorga’n barbă;
Fă ca nu doar găina, ci și al ei cocoș
Să ouă, ba chiar gata să facă oul roș;
Fă ca să curgă țuica pe gârle, nu apă chioară;
Dă câte-un iaz de pește oricui și câte-o moară…”
(“Furnica” – 5 aprilie 1920)



Citește mai mult... »

Povestea Polei Illéry - diva din Corabia

Când oamenii n-au mai avut curajul să creadă în viața de jos, când n-au mai avut candoarea să creadă în viața de sus, au început să creadă în viața ca-n filme. Starul a fost întruchiparea unui Eden intermediar, unde Eva poartă bikini, merii cresc în piscine, iar șarpele își petrece vacanța pe un iaht personal. Bine sau rău - așa a fost. Pentru o bună parte a lumii, filmul a fost într-adevăr o uzină care produce vise, conserve de vise.”(Ecaterina Oproiu) Lista de aur a "eroilor creatori de vise" include și numele unor actori de origine română care au devenit staruri ale marelui ecran – din păcate artiști aproape uitați astăzi: Edward G. Robinson, Lisette Verea, Nadia Grey, Tala Birell, Lewis Milestone, Johhny Weissmuller, Béla Lugosi, Sylvia Sydney, Bob Curwood sau Elizza la Porta sunt doar câteva dintre aceste vedete.

Paula Iliescu a fost una dintre marile vedete de cinematograf din perioada interbelică. Ea s-a născut la Corabia, în 15 octombrie 1908 (alte surse indică ziua de 18 decembrie 1909 ca fiind data nașterii). Devenită celebră sub pseudonimul Pola Illéry, tânăra originară din România a fost o actriță care a apărut în filmele mute și de asemenea în primele filme cu sonor. Primele legături ale Paulei Iliescu cu lumea cinematografiei s-au datorat unui concurs de fotogenie organizat în anul 1927 de revista “Cinema” și de Societatea vieneză “Sascha Film” (din păcate “Citadela de la Varşovia” - filmul pentru care se organizase acest “casting” - nu a mai fost realizat). La scurt timp Paula Iliescu a emigrat în Franţa. Aici și-a ales pseudonimul Pola Illéry, ales în cinstea celebrei actriţei poloneze Pola Negri. În Franţa a jucat sub direcţiunea de scenă a unor regizori importanți din acea perioadă şi a devenit un adevărat star internaţional.

Afise de film din perioada interbelica
Pola Illéry pe afișe interbelice
Redactorul H. Doru – corespondentul la Paris al revistei Realitatea Ilustrată” – menționa câteva amănunte din biografia Polei Illéry din această perioadă în articolul O româncă pe firmamentul ecranului” (articol publicat în numărul din 13 februarie 1930): “Vreţi să ştiţi cine e Pola Illery? E o tânără româncă şi adevăratu-i nume e Paula Iliescu. Venită la Paris acum 2 ani, urmă regulat cursurile libere la Sorbona. Plecă apoi, într’o bună zi, în Algeria, pentru a debuta într’un film. Mirajul bandei de celuloid. Regisorul Cavalcanti o angajează pentru a interpreta un rol episodic în filmul său “Le Capitaine Fracasse” (reprezentat şi la noi). Aci, rolul episodic se transformă într’un rol extrem de important. Într’o scenă, unde trebuia să treacă agăţată’n mâini peste o funie suspendată peste o prăpastie, ea refuză a fi dublată şi prin curajul său a avut un succes remarcabil. Chiar în ziua prezentării filmului, în sala unde avea loc reprezentaţia, Rene Clair îi făcu propunerea de a iscăli contractul pentru actualul său film. Iată dar cine e Pola Illéry. Paula Iliescu: o fată brună, tipul clasic al româncei, având o siluetă impecabilă, doi ochi ce revarsă frumusețea unei nopți de vară... vedetă consacrată, pe ecranul francez.

Le Capitaine Fracasse
Cadre din filmul "Le Capitaine Fracasse" (1929) cu Pola Illéry în prim-plan 
În imaginea din centru scena evocată în articol: "
o scenă, unde trebuia
să treacă agăţată’n mâini peste o funie suspendată peste o prăpastie"
Același articol include o relatare din studioul cinematografic parizian și un interviu acordat revistei “Realitatea Ilustratăde Pola Illéry:

ÎN STUDIO-URILE sonore de la Epinay, se lucrează la realizarea unui film sonor şi vorbitor francez: „Sub acoperişurile parisiene". Filmul este realizat de cunoscutul regisor Rene Clair, autor a numeroase filme de mare succes, opere reprezentate şi în România. Rolul principal feminin din filmul de mai sus este interpretat de compatrioata noastră Pola Illéry, o frumuseţe care a fost remarcată în studio-urile franceze. În vasta hală, unde se turnează, e o linişte mormântală. Conducerea regiei se face numai prin semnalizări electrice speciale. Şi pentru că peste tot sunt afişate table uriaşe, ca un ordin, pe cât de laconic, pe atât de imperativ: SILENCE”, mă apropii cu paşi uşori de prima interpretă care făcuse o pauză, şi-i fac semn, muțeşte, c’o rog să-mi acorde o convorbire. La început, mă priveşte mirată, dar peste câteva secunde - amuzată probabil de chipul meu caraghios de rugător - îmi răspunde în acelaşi mod, să aştept până la pauza generală, când îmi va sta la dispoziţie. Desigur că intervenţia mea mi-a atras o privire ucigaşă a regisorului şi - în subsidiar, natural! - ale ajutorilor săi.

Paula Iliescu
Imagini din filmul "Le Capitaine Fracasse" incluse în articolul publicat de revista "Realitatea Ilustrată" în 8 ianuarie 1930 
Aparatele lucrează fără sgomot, luminile sunt orbitoare şi jenante pentru un necunoscător, se încrucişează, semnalele luminoase se succed la comenzile regisorului, se aud doar dialogurile interpreţilor și... cum toate lucrurile au un sfârşit, vine şi pauza mare. Personal, îmi face impresia unei clase în care s’a terminat o oră, timpul când micii şcolari, pentru a compensa tăcerea care le-a fost impusă o oră'ntreagă, dau curs liber exuberanţei lor tinereşti. Şi curios, o voce omenească, oricât de neplăcută ar fi, după tăcerea care domneşte într’un studio sonor, capătă o dulceaţă fonetică - iluzorie, natural - nebănuită. De-aceea, când Pola Illery îmi aruncă în treacăt, un „a disposition, monsieur” , am crezut că aud un glas de heruvim. Am urmat’o afară, într’un hol încălzit al studio-ului şi pentru că tăcerea mă influenţase, i-am spus cu mare greutate, în româneşte:

- Bună ziua, domnişoară!
- Tiens... tiens... sunteţi român?
- Da, domnişoară şi...
- Ştiu, domnule, sunt foarte mulţi români la Paris și fiecare se crede obligat să-mi prezinte omagiile.
- La mine e cu totul altceva.
- Vezi, domnule, sunt aproape desamăgită. Mă aşteptam la...
- Daţi-mi voie să termin, duduie. Eu viu în numele miilor de cititori ai „REALITĂŢII ILUSTRATE” , să vă solicit un interview.
- Revista mea favorită? Cu plăcere... cu plăcere...
- Vedeţi însă, că nu ştiu cum să’ncep.
- Dacă-i vorba de.„REALITATEA ILUSTRATĂ”, voi începe cu... Vezi, domnule, sunt o fată tânără şi a fost lansată de un concurs de frumuseţe. Eu, care am luat parte, prin urmare, la o asemenea manifestaţiune, îmi pot da perfect seama de greutăţile pe care le întâmpină la organizare. De-aceea, nu găsesc cuvinte, pentru a-mi arăta mulțumirea pentru frumoasele concursuri pe care le organizează anual. Este o mare operă de valorificare a frumuseții feminine, iar “Miss România” este cel mai ideal element de propagandă național. Dovada s’a făcut în trecut. Între cariera mea actoricească și severele condițiuni ale concursului pentru Galveston este o incompatibilitate: altfel, m’aș fi prezentat și eu anul trecut. Și drept săți spun, aș renunța cu plăcere la cariera mea, cu toate favorurile pe care le am, pentru titlul de „Miss România”. Nu mă cred prea frumoasă, dar ca oricare femeie care se examinează de cel puțin 24 de ori pe zi în diferite oglinzi, dar mai cu seamă la cea din poșetă, pentru a-și aranja buzele, obrazul sau părul, am ajuns la concluzia că nu sunt tocmai urâtă. Și ca să nu plecăm de la acest subiect, țiu să îți atrag atenția că am fost solicitată să particip la un concurs de frumusețe peste Ocean. Am refuzat. Am văzut-o pe Magda (notă: este vorba despre Magda Demetrescu – Miss România 1929 – citește aici articolul Primul concurs Miss România) în filmul care a fost luat în America. Am auzit-o vorbind românește și, fără să vreau, ochii mi s’au împăienjenit de lacrimi. (Te rog însă să nu scrii nimic despre aceasta. Ştii, artistele nu au voie să plângă...).

Pola Illery
Cadre cu Pola Illéry în prim-plan din filmul sonor "Sous les toits de Paris" (1930) - filmul turnat în perioada acordării inerviului 
...Între timp se adunaseră în jurul nostru mai toţi artiştii: Albert Prejean, Gaston Modot, Bill Bocket, Rene Clair precum şi tot ansamblul de figuranţi. Pola Illéry  vorbea însufleţită, întro limbă necunoscută lor; pe figura ei, care radia o fericire copilărească, se putea vedea că îşi pune tot sufletul în discuţie. Nici unul nu îndrăsnia s'o întrerupă... Albert Prejean, partenerul ei, printr’un spirit fin, îi atrase atenţia că scena aşteaptă.
- Pola, îmi acorzi un dans?
Întradevăr, decorurile reprezentau o sală de dans, cum sunt multe prin periferiile Metropolei, cunoscute sub denumirea de „Bal Musette”. Într’un balcon, un jazz specific al acestor săli, unde în schimbul a 25 de centime se poate dansa un tango sau fox-trott, jazz compus dintr’un acordeon, o chitară și o tobă. Pola se ridică şi se avântă în mulţime, îmbrăţişată de partenerul ei. Semnalul... muzica începu un tango melancolic şi Pola dansează, aruncând priviri de foc împrejur, râde, arătându-şi dinţii, un şir de perle de un alb imaculat... Un scurt acces de melancolie îi alungă surâsul... pentru ca apoi, dealungul obrajilor, două lacrimi să alunece, alungate de altele, ce pornesc atât de natural din ochii săi fermecători. Rene Clair e în culmea fericirii... O scenă dintre cele mai grele a fost realizată şi micuţei Pola i se fac ovaţii...
Dar ea îşi reaminteşte că mai are de spus ceva pentru „REALITATEA ILUSTRATĂ”:
- Trebuie să-ți declar că sunt fericită de rolul ce mi s'a încredințat. Fericire ce mă mângâie. În filmul acesta rolul principal a fost creat special pentru mine, căci în el cânt româneşte...”. (Paris, Ianuarie 1930, H. DORU)

La rue sans nom
Pola Illéry în presa franceză interbelică
Filmografia actriței este una impresionantă pentru acei ani:

1928 : Le Désir
1929 : Le Capitaine Fracasse
1930 : Parada Paramount (versiunea în limba română a peliculei americane Paramount on Parade”, alături de Ion Iancovescu)
1930 : Sous les toits de Paris
1930 : Illusions
1931 : Le Petit Chaperon rouge
1931 : Televiziune (în limba română)
1931 : Un homme en habit
1933 : L'Ange gardien
1933 : Au pays du soleil
1933 : Quatorze Juillet
1934 : Taxi de minuit
1934 : La Rue sans nom
1938 : Le Tigre du Bengale
1938 : Le Tombeau hindou

Parada Paramount
Ion Iancovescu și Pola Illery în filmul "Parada Paramount"
(versiunea în limba română)
Cariera actriței a fost însă întreruptă de izbucnirea conflagrației mondiale. Pola Illéry a emigrat în Statele Unite, a dobândit cetățenia americană în anul 1946 și s-a căsătorit cu maiorul american Charles Grenier. Căsătoria a durat doar câteva luni pentru că soțul ei a murit într-un accident. Pola Illéry s-a recăsătorit câțiva ani mai mai târziu cu Jim Gibson și cuplul s-a mutat în California, unde actrița a trăit pentru tot restul vieții ei. Este de menționat că Paula Iliescu nu și-a uitat niciodată țara natală. În anul 1991, Academia Româno-Americană i-a conferit titlul de membru de onoare. Tot în acei ani Pola Illéry a comandat și a donat două tablouri bisericii "Sf. Treime" din Los Angeles (o horă pictată de Eugen Drăguțescu și un car cu boi pictat de maestrul George Năsturel). Pola Illéry a murit în Palos Verdes (California) în 19 octombrie 1993.




Citește mai mult... »

La moartea Regelui Ferdinand I

Au trecut nouă decenii de la ultimele funeralii organizate pentru un Rege al României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1927 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii:

Funerariile Regelui Ferdinand I în Sinaia

„Regele Ferdinand I s'a sfârşit în Castelul Pelişor de la Sinaia, în noaptea de 19 spre 20 Iulie, răpus de o boală grea, cancer al rectusului. Vreme de un an şi mai bine ştiinţa şi vigoarea defunctului Rege au luptat împotriva acestei boli fără leac. În cele din urmă omul a fost învins. Regele Ferdinand I a murit relativ tânăr. Avea 62 de ani. Pe figura Lui se citeşte parcă îngrijorarea pentru soarta ţării, gândul său din urmă când a trecut din lumea aceasta.” (1)

1927

Funerariile Regelui Ferdinand I în Capitală

„Poporul a voit să vadă pentru ultima oră pe marele şi viteazul Rege al tuturor românilor. În ziua de 22 Iulie trupul neînsufleţit al Regelui Ferdinand I a fost adus cu un tren special de la Sinaia la Cotroceni şi aşezat aici pe catafalc. O mulţime imensă de zeci şi sute de mii de oameni sau perindat prin faţa rămăşiţelor pământeşti ale marelui Domnitor. Nici când un suveran n’a fost mai jelit, nici când sentimentele unei ţări n'au fost mai unitare. Ostaşii pe cari i-a condus în război, intelectualii cari au înţeles că România a pierdut un Rege înţelept, cu toţii au venit în faţa catafalcului să lase să picure lacrima fierbinte de recunoştinţă pentru acela care şi-a închinat viaţa şi a jertfit toate sentimentele Sale personale pe altarul Patriei.” (1)

Funeralii regale

Ceremoniile funerale organizate în 22 iulie 1927 au debutat la ora 7 dimineața, odată cu sosirea demnitarilor la Palatul Cotroceni. Printre aceștia: “printre primii veniţi a fost Patriarhul dr. Miron Cristea și George Buzdugan, membrii Regenţei, întreg Guvernul cu dl. Prim-ministru I. I. C. Brătianu în frunte, misiunile şi ambasadorii tuturor statelor străine, ofițerii generali şi superiori, preşedintele Camerei şi al Senatului, foşti prim-miniştrii şi miniştrii din care remarcăm pe d-nii: luliu Maniu, Dr. Alex. Vaida-Voivod, I. Michalache, N. Iorga, Ştefan C. Pop, M. Popoviciu, I. Petroviciu., M. Cantacuzino etc. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Primarul Capitalei, reprezentanţii tuturor instituţiunilor şi autorităţilor din Capitală şi Țară, cavalerii ordinului Mihai Viteazui, veteranii de la 1877”.

Serviciul religios de la Palatul Cotroceni a fost oficiat începând cu ora 8 de către Patriarhul Miron Cristea având la stânga pe Mitropolitul Pimen, iar la dreapta pe Mitropolitul Bălan. În tot timpul cât s'a oficiat serviciul religios, garda din jurul catafalcului a fost făcută de către Principele Nicolae, Regele Alexandru al Iugoslavei, Principele Wilhelm de Hohenzollern şi Principele de Hohenlohe. La serviciul religios au asistat Regina Maria. Principesa Elena, Ex-regina Elisabeta, Regina Marioara, Principesa Ileana și Principele Hohenlohe”.

Funeraliile regelui

După terminarea serviciului religios sicriul cu corpul neînsufleţit al Regelui Ferdinand I a fost ridicat pe braţe de aghiotanţii regali și așezat pe un afet de tun cu calibru 120 mm. la care erau înhămaţi şase cai. Sicriul a fost acoperit cu purpura regală. În acest timp, două escadroane din Reg. 4 Roşiori a dat onorul, iar muzica a intonat imnul regal ‹‹Traiască Regele››. Întreaga asistenţă a rămas într'un moment de pioasă reculegere. În acest moment s'au tras 101 lovituri de tun. Clopotele de la toate bisericele sunau.”

Cortegiul s'a pus în mişcare la orele nouă: “Regele Ferdinand I  a străbătut pentru ultima dată Capitala mult îndurerată a Țării întregite trecând încă odată prin străzile pe cari de-atâtea ori le-a străbătut în uralele poporului. Pentru ultima oara a ieşit în calea Suveranului iubit poporul său credincios. De la Dealul Cotrocenilor până la Curtea de Argeş un furnicar de cetăţeni din lungul şi latul Țării a aşteptat cortegiul funerar pentru a depune ultimul omagiu Marelui şi Viteazului Rege Ferdinand I.” (2) Cortegiul mortuar: „a trecut prin poarta principală a Palatului Cotroceni, până la podul Elefterie, unde s'au încolonat trupele militare. De aici a parcurs Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei şi Calea Griviţei, până la Gara de Nord. La Gara de Nord, regimentul de escortă regală s'a înşiruit pe ambele părţi ale pieţei, unde pe un eşafodaj special se puseseră amfore în care ardea tămâie. Cu câteva minute înaintea sosirei cortegiului a venit în Gara de Nord M. S. Regina, însoţită de Regina Elisabeta şi de Principesa Elena, într'un al doilea automobil Regina Marioara a Iugoslaviei cu Principesa Ileana.

Inmormantarea regelui


Drumul spre Curtea de Argeș

După ce cortegiul mortuar a sosit în gară, sicriul cu corpul neînsufleţit al defunctului Rege a fost luat pe braţe de aghiotanţii regali şi în aceiaşi ordine ca şi pe parcursul stradelor, a ajuns în dreptul vagonului mortuar unde a fost depus pe un catafalc îmbrăcat în purpură regală. În jurul catafalcului s'a format imediat garda din ofiţerii aghiotanţi regali. În momentul când sicriul a ajuns în dreptul vagonului mortuar o companie de onoare cu drapel şi muzică din Reg. 1 grăniceri a dat onorul, iar muzica a intonat imnul regal ‹‹Trăiască Regele››. M S. Regina Maria şi Principesele Elena, Ileana, Regina Mariora şi ex-Regina Elisabeta au rămas lângă vagonul mortuar în tot timpul cât a fost aşezat sicriul pe catafalc.



La orele 11 jum. trenul mortuar s'a pus în mişcare. Pe alte trei linii se aflau trei garnituri de trenuri, cu care au plecat la Curtea de Argeş asistenţa prevăzută în programul oficial. Potrivit programului, primul tren din convoiul mortuar spre Curtea de Argeş a fost trenul parlamentarilor care a plecat la ora 11.15. La scurte intervale au mai plecat din Capitală încă două trenuri speciale cu aceiaşi destinaţie, unul al guvernului şi misiunilor străine şi altul al actualilor şi foştilor demnitari. La ora 11.30 precis a plecat din Gara de Nord trenul mortuar condus fiind de d. Insp. Bălăşescu. În acest tren a luat loc Familia Regală, membrii Înaltei Regențe, Primul ministru, d. I. G. Duca şi d. dr. N. Lupu. Convoiul mortuar astfel format a luat direcţia spre Curtea de Argeş. Pe tot parcursul numeroşi cetăţeni erau înşiraţi pentru a privi cortegiul mortuar.”  Trenul regal a făcut două opriri, în gările Titu și Găești.  


Funerariile Regelui Ferdinand I la Curtea de Arges

La ora 3:39 precis trenul mortuar a sosit în gara Curtea de Argeş. Pe peron se aflau reprezentanţii Guvernului, d. I. I. C. Brătianu, I. G. Duca, N. Titulescu, V. Brătianu, dr. N. Lupu, etc., foştii preşendinţi de consiliu, d-nii Vaida Voevod, gen. Averescu, gen. Văitoianu, d. Iuliu, Maniu, N. Iorga, I. Mihalache, V. Goldiş, C. Meissner, M. Manoilescu, I. Mitilineu şi numeroşi alţi foşti miniştri. De  asemeni şefii tuturor misiunilor străine, miniştri plenipotenţiari şi trimişii extraordinari delegaţi să reprezinte guvernele respective la funeraliile Regelui Ferdinand. Un numeros grup îl formau parlamentarii, deputaţii şi senatorii, reprezentanţii presei române şi străine precum şi primarii, câte 10 de fiecare judeţ.

Inmormantare Curtea de Arges

Din trenul mortuar au coborât MM. LL. Regina Maria, Elisabeta şi Marioara, AA. LL. Elena şi Ileana, M. S. Regele Alexandru al Serbiei. AA. LL. Principele de Hohenlohe, Principele de Hohenzollern, nepotul defunctului Suveran, Principele Nicolae, membrii regenţei d. George Buzdugan şi I. P. S. Patriarhul Miron Cristea, d-nii I. I. C. Brătianu, I. G Duca, dr. N. Luau precum şi Casa Regală civilă şi militară, d. ministru Hiott, Mocioni, Stârcea, von Spiess, adjutanţii regali etc. Pe peronul gărei Curtea de Argeş se afla o companie de onoare din Reg. 3 Olt care a dat onorul. Sicriul a fost coborât cu acelaşi ceremonial de Casa Regală militară şi aşezat pe un afet de tun.” (2)


La mănăstire

La ora 4.20 a sosit M. S. Regina Maria însoţită de A. S. R. Principesa Elena-mamă. În al doilea automobil se aflau MM. LL. Regina Marioara, Elisabeta şi Principesa Ileana.  MM. LL. au fost însoţite de doamnele de onoare ale palatului şi au descins în palatul episcopal - special amenajat în cest scop.Câteva minute înainte de sosirea cortegiului mortuar MM. LL. au parcurs pe jos distanţa de la Palatul Episcopal până la mănăstire, luând loc în faţa bisericei, lângă porticul pe care a fost aşezat sicriul în timpul serviciului divin.Suverana şi Augustele fiice ale defunctului Suveran au aşteptat în sunetul clopotelor şi a detunăturilor de tun apropierea cortegiului funerar. Cu o deosebită emoţie priveau către delegaţia veteranilor de la 1877 şi a văduvelor de răsboi, aşezate în drepta mânăstirei. De jur în jurul bisericei erau aşezate numeroasele coroane între care remarcăm a Regelui Albert a Belgiei, regentului Horti a Ungariei, a Mareşalului Hindenburg, preşedintele Republicei Germane, a împăratului Japoniei, mareşalul Pilsudsky, guvernul elen, etc.
La ora 5:10 cortegiul mortuar a intrat pe poarte mânăstirei. Muzicele militare au început să intoneze ‹‹Imnul Regal››. O companie de onoare din Regimentul 4 Argeş a dat onorurile. Un sobor de preoţi deschidea cortegiul după care urma sicriul purtat pe umeri de A A. LL. Principele Nicolae, Principele de Hohenlohe, Principele de Hohenzollern, M. S. Regele Alexandru al Serbiei şi adjutanţii regali. Serviciul divin a fost oficiat în prezenţa Familiei Regale, a reprezentanţilor caselor domnitoare străine, a Regenţei, a misiunilor străine şi a guvernului de către I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei încojurat de un sobor de Arhierei, în frunte cu Mitropolitul Bălan, Episcopul Nichita al Argeşului, Episcopul Stroe-Triteanu, Gherentier, Comşa din Arad, Petrovici, Ghenadie şi numeroşi alţi preoţi și diaconi. Răspunsurile au fost date de corul patriarhiei. Sicriul se afla sub porticul din faţa intrărei în biserică, care era cernită în negru.”(2)

Înhumarea

„După oficierea serviciului divin, coșciugul regal, purtat pe umeri a fost dus în cripta special săpată în stânga bisericei. Cripta este căptuşită în roşu având pe ambii păreţi laterali cifra şi coroana regală. Deasupra se va aşeza în mod provizoriu o placă de marmură albă, până ce se va face placa funerară ce urmează a acoperi definitiv mormântul marelui Rege al României Mari.
Mormântul Regelui Ferdinand este aşezat în partea opusă, însă pe aceiaşi linie, cu a defuncţilor Suverani Carol I şi Elisabeta. În faţa criptei Regelui Ferdinand, înspre altar, se află mormântul lui Radu Voevod şi a Doamnei Ruxandra.
La ora 5.30, când coșciugul defunctului Suveran era coborât în mormânt, în toate oraşele din ţară şi de pe toate vasele de război s'au tras lovituri de tun. Clopotele tuturor bisericilor din ţară anunţau tristul eveniment poporului îndoliat.
Prin îngrijirea comunei Curtea de Argeş s'a dat un prasnic la numerosul popor ce a asistat la înmormântarea Suveranului - prasnic la care au participat şi primarii comunelor rurale.” (2)


În Regele Mihai I se puneau atunci speranţele unei întregi naţiuni

„Al treilea Rege a României şi al doilea numai a tuturor românilor, poartă numele celui mai viteaz dintre domnii neamului românesc, numele Celui care, în lungul lanț al durerilor istoriei noastre, a isbutit să închege cândva unitatea noastră naţională. Mihai l este chemat să domnească asupra țări pe care Mihai Viteazul a unit-o pentru o clipă, iar urmaşii lui, sub oblăduirea lui Ferdinand I, au realizat-o pentru veşnicie.
Regele tuturor românilor este încă un copil. Acest copil însă, este urmaşul în linie directă al Regelui care a înţeles datoria ca identificându-se cu aspiraţiile seculare ale neamului pe care a fost chemat să-l conducă şi în zilele de glorie şi în zilele de restrişte. Fie ca sub steaua glorioasă a lui Mihai-Viteazul, căruia îi poartă numelele, Regele Mihai născut pe pământul României întregite, să crească în înţelegerea şi iubirea desăvârşită a acestui neam, pentru ca la vârsta legiuită să împlinească toate nădejdile noastre. În noul Rege se pun speranţele unei întregi naţiuni. Fie ca Dumnezeul nostru şi al strămoşilor noştri să ne păzească şi să ni-L păzească!”(1)

Surse:

- numărul special închinat memoriei Regelui Ferdinand I al revistei “Realitatea Ilustrată” din 31 iulie 1927
- ziarul “Românul” din 31 iulie 1927


Citește mai mult... »

Cum se bate un record...

În anii de după Primul Razboi Mondial autoturismele au început să fie o prezența din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 si 1926 importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternica, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unitați noi. În 1926 în țara noastră erau de 11.000 de autoturisme. În urmatorii cinci ani, numărul total de autoturisme a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors.

Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindrii) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme. Vă propun astăzi să citiți povestea stabilirii unui astfel de record – așa cum a fost relatată de corespodentul la Paris H. Doru al revistei „Realitatea Ilustrată”, în numărul din 4 decembrie 1930. Eroii reportajului: “d. Constantin M. Cantacuzino, însoţit de inginer Calcianu și avocat Dinopol”, care „au plecat din Bucureşti în seara de marţi 11 noiembrie, la orele 8:00, cu tema de a întrece recordul stabilit de d. H. Manu în 1927, pe distanţa Bucureşti-Paris (2460 km. în 52 ore).” Eroul acestui raid nu este altul decât Constantin M. Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino după cum era cunoscut de publicul larg) - fiul politicianului român Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Cantacuzino - unul dintre aviatorii militari de elită ai României din perioada interbelică. Constantin Cantacuzino fost de asemenea un motociclist pasionat, a jucat tenis și a fost căpitanul echipei Românei de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933.


Corespondentul nostru din Paris, care a făcut parte din comisia de omologare a raidului, ne trimite articolul de mai jos cu fotografii speciale pentru Realitatea Ilustrată”.

Joi (13 noiembrie), ora 2: Aşteptam, împreună cu reprezentanţii ziarului „L’Auto”, sosirea maşinei d-lui Cantacuzino. Conform unei telegrame primite din Munchen urma ca sosirea să aibe loc la această oră. În faţa redacţiei ziarului se adunase lumea, care luase cunoştinţă încă de dimineaţă de acest raid. Toţi aşteptau cu nerăbdare şi un tumult neobicinuit se producea când se anunţa vreo întârziere. Minutele se succed greoi... şi maşina nu apare.

Ora 2 1/4: Un fluier prelung al sergentului postat la întretăierea boulevardului Montmartre cu rue de St. Montmartre atrage atenţia publicului... şi câteva secunde mai târziu, o maşină mare, format închis, plină de noroi, isbucneşte la colţul străzii ca un bolid, oprindu-se în faţa localului ziarului. Drapelele român şi francez fâlfâie pe botul maşinii. Românii ce asistă la sosire încep să aplaude, şi toată lumea ovaţionează pe cei ce descind.
- Unde e cronometrorul?
Nicăieri! În fine, a fost găsit la o brasserie şi adus, aproape pe sus, să procedeze la omologarea recordului. Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute - iată performanţa d-lui Cantacuzino.

La Paris, după omologarea recordului
După încheierea procesului verbal, m’am adresat d-lui Cantacuzino:
- „Realitatea Ilustrată” a ţinut să fie prima revistă care să vă prezinte felicitări... Câteva cuvinte pentru cititorii noştri.
- Revista dv., pe care o consider cea mai bună, are dreptul la mai multe cuvinte. Şi cu toată oboseala drumului, d. Cantacuzino mă atrage întrun colț şi-mi spune următoarele:
- Raidul Bucureşti-Paris, cu intenţia de a bate recordul stabilit la 52 ore, mă tenta de multă vreme. Maşina mea e un Buick obișnuit, căruia i-am făcut câteva transformări, dată fiind distanţa ce urma să fie parcursă. În ciuda celor ce căutau să mă descurajeze, am adaptat, datorită ideei emise de d. ing. Calcianu, două carburatoare ce alimentau paralel câte un grup de 4 cilindrii. Suspensia a fost întărită, adăugându-se câteva foi de arcuri suplimentare, precum şi un rezervor de benzină în plus, cu o capacitate de 150 litri...
Plecarea a fost fixată pentru marţi, la ora 6 seara. Maşina însă na fost gata echipată de drum decât la ora 7 1/4, deci cu o întârziere de o oră și un sfert. Până am îndeplinit formele, s’au făcut orele 7 1/2, când mi s’a dat plecarea din faţa Automobil Clubului Regal Român. Atmosfera la plecare era cât se poate de pesimistă. Mulţi ne spun să amânăm plecarea cu 24 ore, deoarece  eram prea obosiţi cu pregătirea raidului. Mă felicit pentru ideea de a fi plecat, neţinând seamă de sfaturile amicilor. Vei vedea în curând motivul. N’am făcut nici 500 m. şi pe aleea Griviţei motorul începu să dea “rateuri”. Atât eu, cât şi d. Dinopol am început să ne pierdem curajul. Ing. Calcianu însă îmi spunea mereu:
- Măreşte viteza, măreşte viteza!
Într’adevăr, maşina era reglată pentru o temperatură ridicată şi viteză mare. Abia ieşisem din Bucureşti şi automobilul începu să funcţioneze regulat. Mărim viteza... 60... 80... 100 km. oră. În apropiere de Găeşti, pac... pană de cauciuc. La Piteşti am ajuns cu 20 minute înaintea celuilalt record.Calculasem sosirile în oraşele principale, având ca bază orarul d-Iui Manu. Distanţa Piteşti-Piatra Olt am parcurs-o în condiţii bune. Totul era în regulă şi eram în avans. La Piatra-Olt, din cauza unei neatenţii, am luat un drum greşit şi-am fost nevoiţi să ne înapoiem o distanţă bunicică. Dinopol nu mai înceta: „Semn rău... semn rău....
- Ba pardon, erai tot atat de superstiţios ca şi mine! – spuse d. Dinopol, care se apropie între timp de noi.
Roata de rezervă începu să joace şi ne era frică să n’o pierdem. Mereu eram nevoiţi să ne uităm la ea. La Timişoara am ajuns la ora 5 dimineaţa. Ne-am umplut rezervoarele cu benzină şi imediat din nou la drum. Cei 180 km. până la graniţă i-am parcurs în condiţii mizerabile, din cauza drumului prost. Când să trecem graniţa, observăm că roata de rezervă lipseşte. Dinopol şi ing. Calcianu au rămas să îndeplinească formele de trecere iar eu m’am înapoiat să-mi găsesc roata. După 40 de minute eram înapoi. O găsisem.
- Şi a trântit-o în maşină, spărgând portiera, iar eu până la Munchen am tremurat de frig! – completă Dinopol.

Final de raid
Am trecut graniţa romanească cu 3 ore avans. În Ungaria am mers în condiţii excelente, totuşi am avut 5 pene de cauciuc până la Budapesta, ceea ce ne-a făcut să pierdem timp şi să ajungem cu un avans de 20 minute numai. Eram aproape demoralizat, însă curajul nu mi-l pierdusem. Mai aveam destul drum până la Paris, deci şi posibilitatea de a câştiga timp din nou.
Pe traseul Viena-Budapesta, cu toate că am avut de înfruntat 3 ploi torenţiale, alergam cu 100 km. pe oră şi am trecut prin Viena notând un avans de 3 ore. De la Viena la Linz iar ploaie. De la Linz la Salzburg, zăpadă cu viscol. Dacă aş fi amânat plecarea cu 24 ore nu mai puteam trece, deoarece începuse să se depună un strat groscior de zăpadă. Îţi închipui, în 24 ore ce s’ar fi depus.
Am trecut graniţa la Salzburg şi apoi în 2 ore eram la München. Aci eram aşteptaţi de directorul şi personalul ziarului „Münchener Zeitung”, care - cu toate că erau orele 2 noaptea, ne pregătise o primire extrem de cordială. Am fost nevoiţi să pierdem 50 minute datorită acestei recepţii. Geamul spart de care îţi vorbea Dinopol a fost înlocuit cu un carton, şi ne-am aprovizionat din nou. De la München la Ulm, drumul foarte prost, ne punea mereu în situaţii
critice, neştiind pe unde s’o luăm.
Am ajuns la Ulm la 3 1/2 dimineaţa. Nici un om pe stradă, care să ne dea vreo indicaţie, pe unde putem ieşi din oraş. În fine, am găsit în gară un bâlbâiit, pe care l-am luat cu noi, să ne arate drumul. Îţi inchipui ce-ar fi fost să aşteptăm să ne dea el lămuriri. Am scăpat de Ulm şi-am luat drumul direct spre Strassbourg, unde am ajuns pe la 11 dimineaţa, după ceasornicele pe care ni le potrivisem în Bucureşti. De la Strassbourg alergam pe şoseaua franceză, cu o viteză medie de 80 km. pe oră. La Arquelle am fost opriţi de un agent de circulaţie, care ne-a dresat un proces de contravenţie pentru exces de viteză.
Toate parlamentările noastre, invocând motivul cursei, au fost zadarnice. Am plătit amenda, pierzând însă 20 minute. (notă: incidentul e confirmat de o notă găsită de mine în “Le Bulletin Meusien”, numărul din 6 decembrie 1930).  

Notă din "Le Bulletin Meusien"
numărul din 6 decembrie 1930
Acum iată-ne la Paris deţinând recordul Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute.
- Cum v’aţi hrănit în timpul călătoriei?.
- Sandwich-uri, şocolată şi cafea.
Dar toate au trecut, principalul e că am bătut recordul.
În momentul acela, ziariştii şi fotografii îi luară cu asalt, iar reporterii cinematografici postaţi în stradă, relamau pe compatrioţii noştri, pentru o poză in faţa obiectivelor.”

Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute
Sursa: articolul “Cum se bate un record (București-Paris în 44 de ore)” – semnat H. Doru – publicat în numărul din 4 decembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »