Lipscani – strada vanităţilor

Am evitat până acum să aduc vorba pe blog despre Lipscani – poate cea mai celebră stradă din București. De ce? Pentru că spaţiul virtual e plin de informaţii şi de fotografii ale Lipscaniului de altădată şi credeam că un articol în plus nu poate aduce nimic nou în acest amalgam. M-am răzgândit însă atunci când am citit un reportaj publicat în numărul din 24 februarie 1932 al revistei “Ilustraţiunea Română”. Nu este un articol care rescrie istoria bătrânei ulițe sau care povestește despre clădirile și magazinele Lipscaniului. Subiectul principal al reportajului este “societatea aparte” care îşi ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale acestei bătrâne străzi negustoreşti. O societate pestriţă, alcătuită din clienţi de toate categoriile, din negustori şi din vânzătoare, din manechine şi din “vânători… de manechine”. Un articol – aproape o nuvelă - care vă va capta atenţia încă de la început. Pentru că ştiu că nu iubiţi introducerile prea lungi, o să vă las acum în compania reporterului "P. B. M.”, care o să vă spună poveştile lui fermecătoare despre lumea Lipscaniului de altădată:


Bucurestiul interbelic

“Pe Lipscani, după ce am trecut de “Cafeul Elite”, aud deodată nişte urlete grozave:
- Dar ce’i d-le? - ar putea întreba un necunoscător în tainele acestei străzi. S’a mutat vreo grădină zoologică aici?
- Nu, sunt negustorii ambulanţi care îşi strigă marfa.
Înşiruiţi pe marginea trotuarului, micii negustori cu marfa răspândită dinainte, ţipă din răsputeri:
- Ciorapi - 3 perechi 100 de lei; genţi de damă luate de la faliment. Grăbiţi-vă, să nu pierdeţi chilipirul! O pereche mi-a mai rămas! Le-am dat drumul!
Strânse, presate ca icrele în cutie, sgomotoase, târându-şi alene paşii, cucoane se duc, vin, se opresc în faţa vitrinelor, intră, ies din magazine, toate cu aceiaşi intenţie: să vadă ultimele noutăţi. Trotuarele sunt pline de lume, dar şi în mijlocul străzii, prin şirul lung de maşini şi de trăsuri, la dreapta, la stânga, pretutindeni, cucoanele se strecoară.
Ce hărmălaie!
Ce de încurcături, pe cari agentul de circulaţie, şeful de orchestră al vehiculelor, cu bastonul într’o mână, gesticulând şi vociferând, încearcă să le reglementeze."

CLIENTE ŞI... CLIENTE

"Ceea ce e mai grozav e că, la această lume care se înghionteşte, numai o persoană la zece dintre cele care vizitează magazinele Lipscaniului cumpără ceva. Celelalte nouă o fac din alte motive: sunt cumpărătoare platonice şi care, de multe ori sunt mai bine informate decât vânzătoarele magazinelor. Atunci ce fac aceste platonice? Nimic. Şi tocmai aceasta e plăcut şi înduioşător. Ele vin să aleagă marfa pe care ar alege-o, dacă ar avea bani. Totuşi ele intră prin magazine, răscolesc, întreabă, dând vânzătoarelor speranţa unei cumpărături regale. Iată, de pildă, doamna aceasta care  străbate magazinul cu aerul cuiva care ştie precis ce vrea şi unde se duce. Cu toate acestea, se opreşte la toate raioanele. În sfârşit, cheamă o vânzătoare, o face să deschidă douăzeci de cartoane, caută, ezită, îşi schimbă părerea, se duce să vadă sub lumina electrică, cere de zece ori aceiaşi informaţie, repetă de douăzeci de ori „dar nu aveţi alta cu o mică bandă bleu?”.


Bucurestiul interbelic


VÂNZĂTOARELE

"Între o cumpărătură şi alta, la ora când magazinele sunt încă goale, vânzătoarele îşi fac între ele confidenţe:
- Ştii brunul acela slab care m’a urmărit ieri…
Dar uşa se deschide. Vânzătoarele şi premiera se reped la uşă. Intră o doamnă în vârstă, cam grasă, îmbrăcată într’o blană bogată de vison. Se duce imediat la raionul rochiilor. Zăreşte o vânzătoare mai nostimă:
- Nu e aşa, duduie, că rochia asta îmi vine mai bine? Dar e greu să-ţi dai singură seama. Dacă eşti drăguţă, vrei s’o încerci şi d-ta?
Vânzătoarea se execută. În câteva clipe şi-a desfăcut rochia, gata s’o încerce pe cea nouă. Dar, în cămăşuţa’i modestă şi scurtă, clienta o priveşte ca o cunoscătoare, examinează calitatea sânilor, rotunjimea umerilor, bogăţia şoldurilor.
- Ah! da, într’adevăr e foarte frumoasă. O iau. Da ce ce bine ştii d-ta duduie să porţi o rochie! Îţi place rochia asta? Ţi-o dăruiesc.
Iată pe cele două femei, cumpărătoare şi vânzătoare, camarade, aproape complice.
- Vino să mă vezi, domnişoară. Îmi eşti foarte simpatică. Voi face ceva pentru d-ta... E păcat să te pierzi aici!...


Bucurestiul interbelic


Se va duce? Nu se va duce? Nu pot s’o spun. Nouă din zece se abţin. De altfel, meseria de vânzătoare este una dintre acelea unde întâlneşti mai multe tentaţii. De pretutindeni, ele asaltează femeile. E contactul cu podoabele minunate, cu toaletele seducătoare, pe care vânzătoarea nu le va avea niciodată. Şi mai e apoi clientela cochetă, în faţa căreia totul se închină, mirajul unei vieţi elegante şi uşoare, pilda celor care au părăsit magazinul şi revin cu cliente suverane în aceleași raioane unde au fost vânzătoare supuse.
- Eşti proastă, fetiţo; fă cum am făcut şi eu!
Apoi sunt solicitările bărbaţilor: cei cari le-au remarcat şi vin în fiecare zi, elocvenţi şi presanţi în mutismul lor; acei mai puţin timizi, care le acostează pe stradă, la ieşire, cei cari le şoptesc fel de fel de promisiuni ispititoare. Aşa, am intrat într’un mare magazin de confecţiuni, unde sunt cunoscut, şi întreb pe o vânzătoare:
- Clienţii sunt totdeauna respectuoşi cu dv.?
- Da, răspunse moale Mimi, vânzătoarea.
- Dar craii? Arunc eu întrebarea aşa, într’o doară.
- Oh, mă amuză grozav! Se destăinuieşte Mimi. Îmi aduc flori şi bomboane, pe cari mi le dau în ascuns, să nu vadă şeful... Şi zău, asta nu-mi face decât plăcere.

Bucurestiul interbelic

Glasul fetei devine mai grav.
-  Şi apoi sunt clienţi buni... Şi pe timpul ăsta de criză. Uite, anul trecut, un colonel în retragere simpatic venea să mă vadă în fiecare zi. Venea dimineaţa, când e mai puţină lume şi putea să-mi vorbească. Ei bine! Ce crezi dumneata? A cumpărat o mulţime de lucruri, de care, sincer să-ţi spun, cred că nici nu avea nevoie... Apoi conchise cu duioşie:
- Era drăguţ… Foarte drăguţ...
- Şi după aceia? - hazardez eu întrebarea.
- Ce? Ce vrei să spui?
- În sfârşit, după această simpatie manifestată zilnic prin fel de fel de târguieli?...
- Oh! Dar cine mă iei? Spune ea indignată. Nu cred că-ţi închipui că eu şi bătrânul ăla!... Ha, ha! Ştii că ai haz!
Dar iată că întâmplarea pare s'o dezmintă pe Mimi. Un tânăr de vârstă mijlocie, îmbrăcat „á quatrẻ ẻpingles”, vine şi cere o pereche de mânuşi, întinzând o mână pe care un inel îl arată că a trecut pe la ofiţerul stării civile. E însă foarte simpatic, aşa că vânzătoarea trece cu vederea acest amănunt de mică importanţă.
- Doriţi de piele de Suedia?
- Da, duduie...
“Duduia” se simte obligată să roşească, se fâstâceşte şi răstoarnă cutia cu mânuşi. Tânărul se apleacă s’o ajute şi poate să-i admire astfel o pereche superbă de picioare:
- Lasă gluma, d-le, nu vezi că sunt ocupată?...
Dar tânărul nu se lasă aşa de lesne: figura plăcută a vânzătoarei l-a prins.
-  Duduie, aş ţine mult să vă văd...
- D-le, te rog... Vrei să termini? Dacă te-ar auzi soţia d-tale...
- Soţia mea? Îşi revine clientul. E plecată...
- A, e plecată? Probabil că te plictiseşti!... Pardon, un moment să încerc mânuşa.
Şi ia mâna tânărului, care o strânge pe a ei. I-a şoptit probabil ceva, căci vânzătoarea răspunde roşind:
- Ah, glumiţi d-le… Nu, nu pot; mănânc acasă…
Acest asalt de scrimă, care aduce în munca încordată a vânzătoarei o notă de veselie şi de parfum de aventură, se termină de cele mai multe ori cu o întâlnire."


PE LIPSCANI, CÂND SE ÎNSEREAZĂ

"Ora 7. S’a întunecat. Casele s’au învăluit în pânzele uriaşului păianjeniş al înserării. Ferestrele deschid în noapte dreptunghiuri luminate. Obloanele magazinelor cad obosite. Vitrinele şi-au pus fardul: luminile, chemările diavolului, ispita femeilor care pornesc spre casă, fiecare cu câte un pacheţel pe deget. În faţa magazinelor de la „Dermata”, puternic luminate, doi şomeri, vagabonzi, cu feţele speriate şi nerase, cu picioarele vârâte în nişte petece de piele cu pretenţii de încălţăminte, privesc cu jind la zecile de perechi de încălţăminte.
- Şi când te gândeşti, spune unul, că sunt unii care-şi cumpără încălţăminte adevărată...


Bucurestiul interbelic


Strada Lipscani s’a însufleţit din nou: sunt vânzătoarele – midinetele noastre – şi vânzătorii, care nu discută decât de cămăşi, ciorapi de mătase, gulere şi noua modă a paltoanelor. La poarta de ieşire a personalului o mică mulţime aşteaptă. Grămadă. Și una câte una, fetele scoboară. De cum au ieşit pe stradă, clipesc din ochi ca ameţite de lumină şi libertate. Un tânăr s’a desprins din umbră şi mai departe la fel. Perechi, perechi, pornesc înlănţuite, poate fericite, după o zi de muncă istovitoare. Întâlneşti, la ora aceasta pe Lipscani, sute de fete, şi nu din cele mai urâte. Poate că cea de colo, cu capul Jeanettei Mac Donald, va fi mâine, doamna elegantă şi distinsă din „Packardul” care trece în goană. Câte din vânzătoarele şi manechinele admirate ziua prin magazine, unde s’au învârtit zâmbitoare, prin saloanele de modă, învăluite în catifea, argint şi brocat, trec apoi neştiute şi neobservate de nimeni, în rochiţele lor simple, pe dinaintea atâtor trecători, nepăsători, în faţa acestei frumuseţi. Nu degeaba poetul a cântat:

Drag Lipscani, în vremuri grele,
Te slăvea tot Ţarigradu’
Şi veneau la Bagadele
Doamnele lui Vodă Radu.
Astăzi ai doiniri de harfă,
Iar dealungu-ţi manevrează
Cea mai căutată marfă,
Pe Lipscani, când înserează.”

Surse:

-      Articolul “Lipscani – strada vanităţii” – semnat “P.B.M.” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 24 februarie 1932.
-     Cărţi poştale din colecţia „Bucureştii în imagini” a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor 


Citește mai mult... »

Tina Eilers – compatrioata noastra, ne vorbeste…

Tina Eilers a fost o actriţă germană de teatru şi film destul de cunoscută in perioada interbelică. Născută la Brünn (5 iunie 1910) – în fosta Austro-Ungarie (astăzi Brno, Cehia), a debutat ca actriţă de film în anul 1933 în producţia germana “Vocea iubirii”. Au urmat apoi roluri într-o serie destul de importantă de filme dintre care amintesc: „Un copil a căzut din cer“ (1933), „O noapte la Veneţia“ (1934), „Boccaccio“ (1936), „Liliac alb“ (1939) sau „Ce se întâmplă aici?“ (1940). După război a renunţat la cariera de actor de film, dar a rămas să lucreze în cinematografie ca „actor de voce“. A murit în 18 noiembrie 1983. Printre puţinele informaţii găsite despre această actrita germană născută la Brno nu am găsit nici o referinţă cu privire originea ei română (cu toate că numele ei adevărat a fost Auguste Fotescu). Tocmai de aceea cred că e interesant de citit interviul cu titlul “Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbeşte…” publicat de săptămânalul “Ilustraţiunea română” din 23 octombrie 1935:

Tina Eilers
fotografie  cu  o dedicaţie către
 cititorii "Ilustraţiunii române"
“Un cuvânt românesc, într'o ţară străină şi într'un cerc unde nu găseşti nici picior de român, te impresionează, mai mult decât şi-ar putea închipui cineva. Ascultam într’un grup de “stele" şi “stelişoare" istorioarele gingaşe pe care ni le servea, drept aperitiv, graţioasa şi frumoasa Marta Eggerth, când, pe neaşteptate, un glas cristalin îmi atrase atenţia:
- Sunteţi din Bucureşti ?
Doi ochi catifelaţi, vioi şi jucăuşi, care mă căutau printre prietenele fermecătoarei blondine, mă făcură să cunosc pe compatrioata noastră, Tina Eilers.
Auzisem de “Tina", româncuţa noastră care cucerise scenele de comedie din acel Berlin atât de pretenţios; “de străina" Tina care, la un moment dat, a apărut pe ecran în tovărăşia faimosului tenor italian Pattierra. Dar n'o cunoscusem personal. Din primele cuvinte, Tina pe care o impresionează atât de mult graiul matern, nu şi-a putut ascunde nesfârşita bucurie pe care o simte, ori de câte ori vorbeşte cu cineva din "patrie"…
- Nu am nici o bucurie mai mare şi nu mă simt niciodată mai fericită, decât în ziua în care, este drept odată pe an, păşesc pe pământul ţării mele, în Transilvania mea, unde mă duc să-mi văd părinţii. Aştept întotdeauna ziua plecării cu înfrigurare, şi în lungul răstimp, dela an la an, îmi alin dorul, “grăind" românește cu româncuţele care se abat pe aci.
Ne-am împrietenit mai curând decât mi-aş fi putut închipui şi strecurându-ne cu voioşia copiilor care se furişează spre locul de joacă am pornit spre locuinţa compatrioatei mele. Locuinţa Tinei, ca mai toate locuinţele artiştilor, este un mic muzeu de lucruri de artă rânduite cu gust şi cu distincţie.


Tina Eilers 
actriţa germană de origine română
- Am auzit că ultimele succese pe care le-aţi avut în cinema v-au ispitit şi că veţi abandona teatrul pentru ecran...
Tina râse cu poftă.
- Bine că n'aţi scris aşa ceva. Este desigur o născocire. Scena îmi este atât de dragă, încât chiar dacă cinematograful mi-ar oferi o glorie pe care n'am putut-o visa, n'aş putea-o abandona... Dacă am putut divorţa de soţul meu, ofiţer în armata română, pe o asemenea chestie, rămânând credincioasă scenei, pentru care simt toată atracţia şi căreia îi consacru dragostea mea, cu atât mai greu mi-ar veni să fac acest sacrificiu pentru cinema.
Tina povesti apoi, ou ochii strălucind de mulţumire, de succesul ei de la “Künstlertheater" cu acea “Ciocolatieră", în care a realizat o mare creaţie.
- Dv, adăogă Tina, vă daţi seama că o româncă, în definitiv o “străină", a obţinut asemenea succes în comedie, cu destule greutăţi... Ultimul rol de succes a fost în “Spiel am Bord" cu Nikolaewa. Chiar astăzi dimineaţă, mi s'a cerut de la un alt teatru să joc o comedie anume scrisă pentru “genul" meu. Am refuzat oferta, pentru că trebue să joc într'un film.
- Atunci rezultă că vă împletiţi dragostea şi arta între teatru şi cinema !
- V'am spus destul de clar. Şi ecranul îmi oferă destule recompense morale şi materiale. Dar obiectivul meu este teatrul, pentru că, oricâte progrese ar face tehnica tehnica ecranului, teatrul rămâne teatru, prilej de interpretări pe care numai el ţi le poate oferi...
- În ţară aţi jucat ?
- Nu. Doar în copilărie, pe când nu visam că voi deveni artistă. Am făcut conservatorul la Viena, apoi mi-am completat studiile la Berlin. Am fost mereu prinsă de angajamente la teatrele de aici. Dar într'o zi ... voi veni şi la Bucureşti. Poate atunci să pot sta mai mult…”.

Sursa: articolul  Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbeşte…” – semnat “m.” -  publicat de săptămânalul Ilustraţiunea română din 23 octombrie 1935 răsfoit în Biblioteca Digitală a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Silly Vasiliu - vedeta Alhambrei de altădată

„Superlativele nu sunt deloc exagerate în cazul de față: Silly Vasiliu este pe drept răsfățata publicului de revistă, este și rămâne marea lui vedetă, populară și iubită deopotrivă de spectatorii din primele rânduri de fotolii, ca și de cei din ultimele rânduri de balcoane...
- Bravo Silly !... Bis!...
... este exclamația obișnuită, de proporții delirante, care răsplătește fiecare „șlagăr” al lui Silly Vasiliu, fie că e vorba de o arie națională, pe care o „zice” de foc și de inimă albastră, electrizând sala, fie că e vorba de o romanță sentimentală sau de tangoul insinuant. Pe soclul revuistic, Silly Vasiliu – frumoasa Silly Vasiliu – și-a câștigat un loc de frunte pe care multe l-au disputat dar fără succes.”

Silly Vasiliu pe coperta " Ilustraţiunii române" - 1935
Silly Vasiliu pe coperta
" Ilustraţiunii Române" - 1935
Acesta este portretul făcut „răsfățatei publicului de revistă” bucureștean de altădată - Silly Vasiliu - de către F. O. Fosian în volumul „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”. Aș adăuga doar constatarea că numele acestei iubite artiste din perioada interbelică este și el unul pe nedrept înscris în lista tristă a artiștilor de aproape uitați astăzi.  Asta deși numele ei este legat de cel al unui celebru tenor al Operei Române, Nicolae Leonard – a cărei parteneră de scenă a fost - dar și de numele unei celebre scene românești, Teatrul Alhambra, a cărei vedetă incontestabilă a fost alături de alte nume mari ale revistei românești (amintesc doar câteva dintre aceste nume: Marilena Bodescu, Virginica Popescu, Mia Apostolescu, Lulu Nicolau, Lisette VereaTiti Botez, I. Talianu, H. Nicolaide. Scena Ahambrei a fost împărțită de Silly Vasiliu și cu artista care a „sfințit scândurile scenei de la Alhambra”, inegalabila Maria Tănase.

Silly Vasiliu - sus
Același nume - Silly Vasiliu – e unul strâns legat de istoria muzicii ușoare românești. Foarte multe dintre melodiile lui Ion Vasilescu – amintesc doar „Suflet candriu de papugiu”, "Te-am înşelat şi-mi pare rău" și „Nu-ți pare rău să vezi că plâng” - au fost lansate de Silly Vasiliu. Numele actriței este legat de asemenea de începutul cinematografiei românești: a jucat în primul film sonor românesc - „Bing-Bang” – produs de marii actori Vasile Vasilache și Nicolae Stroe – film proiectat pentru prima dată la Cinema Arpa din cadrul Cercului Militar Național în 7 februarie 1935. A jucat, câteva decenii mai târziu - în anul 1957 – într-o altă producție de referință a cinematografiei românesti: în filmul-spectacol turnat după piesa "Bădăranii" de Carlo Goldoni pusă în scenă la Teatrul Național din București, în regia lui Sică Alexandrescu.

Silly Vasiliu - 1937
Fuga de acasă

“Începuturile carierei lui Silly Vasiliu? Un sketch de revistă comico-sentimental, cu lacrimi, muzică, romantism, dans... și aplauze la scenă deschisă:
- Aveam 14 ani - îmi spune doamna Silly Vasiliu - când părinții mei, la Galați – de unde sunt originară - au vrut să mă mărite... cu un chior. Se amorezase chiorul de mine. Știindu-se bogat, iar pe noi săraci, m’a cerut în căsătorie... Poate că aș fi închis și eu un ochi și aș fi făcut acest pas hotărâtor, dacă n’aș fi fost amorezată, ca orice fată pe atunci de vârsta mea, de idolul femeilor din acele vremuri: Leonard!... Dormeam cu fotografia lui la căpătâi, îl adoram, îl visam. Am renunțat deci la perpectivele căsătoriei preferând, dacă era vorba, să mă arunc „orbește” în brațele destinului, să fug de acasă. Am venit la București la o mătușă.

Silly Vasiliu
Silly Vasiliu se înscrie la școala de balet a d-nei Battagi – apoi la Conservator, urmând clasa de canto un an cu d-ra Anghel și doi ani cu d-na Assan. În același timp își face ucenicia coregrafică în baletul Operei Române.
- Într’o zi însă – continuă Silly Vasiliu – d-ra Bălănescu de la Operă, îmi spune că n’am talent, că sunt băiețoasă și că n’am sex-appeal... Ca să’i dovedesc contrariul, am sărit de gâtul unui băiat și l’am sărutat cu foc. Rezultatul: am fost eliminată...”

Silly Vasiliu în "Bonsoir Alhambra" - 1931

La 15 ani pe scenă alături de celebrul Leonard

În curtea în care locuia Silly Vasiliu, avea de vecin pe tenorul Santarelli. Auzind-o cântând, Santarelli o duce la maestrul Egizio Masini. Acesta o angajează în corul Operei. Aici, după mult timp, avansează până la a dubla roluri de comprimară.
- Un camarad din cor – îmi spune d-na Silly Vasiliu – avea o soră în corul companiei Leonard. Mă recomandă ei... și ea mă duce – închipuiește-ți emoția mea ! – la cel atât de mult dorit: la Leonard!
- Am auzit că vă lipsește o primadonă – i-am zis – luați-mă pe mine...
- Primadonă dintr’odată e greu – mi-a spus Leonard. Dar vei intra în cor. Am refuzat și am ținut morțiș să-mi dea un rol mare.

Silly Vasiliu pe coperta
 revistei "Realitatea Ilustrată" - 1931
- Uite ce e, mi-a spus în cele din urma Leonard. Dacă vrei să mergi cu noi la Galaţi, că avem stagiune acolo, învaţă rolul din „Bayadera”. Am primit... şi cum eram gălăţeancă, am plecat acolo, anunţată astfel pe afiş: „Tenorul Leonard şi celebra primadonă Silly Vasiliu, fiica Galaţiului”. N’aveam însă ce îmbrăca. M’am adresat sorei mele – care se mândrea că e soră cu „aia de pe afiş” – şi am pus’o să fugă la toţi blănarii şi pe la toate marile magazine din Galaţi, convingându’i să-mi împrumute toalete... sub motiv că bagajul meu nu sosise încă de la Bucureşti. În prima seară a spectacolului am apărut într-un lux orbitor – dar a doua zi, nemaiavând frumuseţea de toalete, nu s’a jucat „Bayadera” ci „Fire de artist”. Silly Vasiliu avea atunci 15 ani!”

Teatrul Alhambra
Silly Vasiliu şi Constantin Toneanu
 în revista "Dai un ban, dar face..."
Succesul

"Trupa revine la Bucureşti. Presa o relevă în rolul principal din opereta "Orlow", - după care joacă în reviste la "Teatrul Nou”. Trece din nou la Leonard şi joacă "Lampagiul de seară” şi "Obraznicul” – după care, jucând pe scena cinematografului "Femina” (pe atunci "Scala" N. A.), în revista "Să nu te superi că te’njur" obţine un succes de neegalat. De atunci a trecut la "Elite" (azi "Savoy") – apoi la "Alhambra", - un scurt intermezzo la Cărăbuş... iar azi e din nou protagonista Teatrului Alhambra...” 

Silly Vasiliu - "la grande vedette de music-hall de Bucharest"
prezentată publicului francez într-un articol publicat
în numărul din 10 mai 1932 al revistei pariziane "Comœdia":




Citește mai mult... »

Incursiune în lumea “Faptului divers”

Aşa cum v-am obişnuit, voi evita şi în acest articol lumea mult prea tumultoasă a politicului interbelic. Vom da însă împreună o raită prin cotidianul acelei lumi. Vă propun un articol cu ştiri despre cursele de cai, despre ploaia cu muşte din București, despre şlagăre, yo-yo şi despre… laptele la metru. Aceste știri din categoria faptului divers au fost selectate din cuprinsul rubricii „Cronica”, publicată în anul 1932 în săptămânalul „Ilustraţiunea Română”:

Derby-ul României la hipodromul Băneasa

“Cu toată criza, clasica cursă a Derby-ului român s'a alergat şi în acest an în faţa unei imense mulţimi, pasionate de lupta care avea să arate pe cel mai bun cal român de trei ani, născut în ţară. Conform prevederilor, această probă a revenit lui Leu, calul d-lui Negroponte; jockeul M. Czillag a pilotat pe câştigător, învingând doi cunoscuţi jockei străini, aduşi special pentru această cursă: pe francezul Lyne şi pe ungurul Esch. M. S. Regele a onorat cu prezenţa această probă urmărind cu interes fazele cursei. Pe hyppodrom se afla şi nefericitul aviator Ghica, care în această noapte avea să-şi găsească tragicul sfârșit.” (“Ilustraţiunea Română” din 8 iunie 1932)

Hipodromul Băneasa
Leu soseşte la potou bătând confortabil
pe "Ţin'te bine" şi pe "By-by"
Ploaia cu muşte din Bucureşti

“Zilele trecute s'a abătut asupra Capitalei o ploaie cu muşte. Specialiştii au studiat de îndată fenomenul, stabilind că această neobişnuită invazie se datoreşte unui “vânt de la est", care a adus, nici mai mult nici mai puţin decât 200 miliarde “musculiţe cu aripi". Mai bine ar fi adus vreo 200 miliarde lei... S'ar fi bucurat cetăţenii Capitalei şi ministrul de finanţe, care mai ales la debutul noului Cabinet are mare nevoie de o asemenea minune financiară (“Ilustraţiunea Română” din 26 octombrie 1932)

Yo-yo – la modă pe străzile Capitalei

Yo-Yo e o născocire care a adus multe milioane în buzunarul fericitului ei inventator. Cum se întâmplă întotdeauna în asemenea ocazii, gelozia contemporanilor a trebuit să aduca fabricantului acuzarea de plagiat; cică Ludovic al XIV-lea, sau mai ştiu eu care moştenitor al tronului Franţei, se îndeletnicea cu un joc asemănător, în timpuri destul de îndepărtate. Şi apoi, mai spun detractorii: ce haz pot găsi oamenii în înfăşurarea şi desfăşurarea unei sfori în jurul mosorului de lemn? Dar, vocea poporului e vocea zeilor; şi faptul că moda a prins, îndemnând pe mic şi pe mare să zvârle cu dexteritate în sus şi în jos vârtelniţa enervantă, e o dovadă că adesea critica e doar un mijloc de a stimula curiozitatea şi a provoca efectul invers celui scontat.

Yo-yo
Copii preocupaţi de noul
joc la modă: Yo-Yo
Şi în definitiv “Yo-Yo" are poate şi un rost mai tainic... De vreme ce doamnele elegante şi domnii gravi l-au adoptat ca pe un tovarăş de ispravă, care te consolează de trădarea prietenului, de scăderile bursei, de farsele pe cari ţi le joacă politica, se vede că mica jucărie conţine într'ânsa şi ceva simbolic: firul ce se deapănă e cursul precipitat al vieţii, urcuşurile şi coborâşurile sunt situaţiile strălucite şi cele penibile pe cari ni le oferă destinul. Mai cu seamă politicianul regăseste în “Yo-Yo" întreaga lui activitate: în primul rând... învârteala, apoi jongleria și apoi... trasul sforilor. Încurcarea sforilor, căderea sau rezistenţa “Yo-Yo"-ului simbolizeaza desigur greul timp... al opoziţiei. De aceia să nu socotim ultima importaţiune doar drept un joc nevinovat ci desluşindu-i tâlcul ascuns, să recunoaştem, că în vremile astea de criză, de neplată a salariaţilor, de stadiu critic al al pactelor de neagresiune, “Yo-Yo" nu este doar un divertisment, ci mai mult o diversiune. (“Ilustraţiunea Română” din 16 noiembrie 1932)

O modă nouă în 1932
O nouă modă: Yo-Yo
Prefectura şi… muzica:

“Prefectura Poliţiei Capitalei luat o măsură civilizată: muzicile, megafoanele şi oricare alt mijloc de tortură acustică din localurile care sunt împrejmuite de imobile să înceteze după ora 1 noaptea. Măsura, ca oricare altă măsura bună, a rămas... “un document" sub formă de ordonanţă; barbaria continuă spre mulţumirea chefliilor şi a oamenilor fără griji.” (“Ilustraţiunea Română” din 20 iulie 1932)

Cu cărămida în cap…

“Neagu Bălăbăneanu, cetăţean paşnic din Calea Dudeşti No.28, pe când şedea în poartă a fost lovit cu o cărămidă în cap. Din acest “fapt divers" al Capitalei se poate vedea că nu numai oamenii politici, ci şi simplii cetăţeni se pot pomeni cu... cărămida în cap.” (“Ilustraţiunea Română” din 26 octombrie 1932)

Ionel Fernic – două noi şlagăre

“D. lonel Fernic e un compositor norocos. După cunoscutele lui “şlagăre": “Minciuna”, “Dar eşti la fel”, “Minte-mă”, el lansează acum două noi cântece: “Beau" şi “Mi-a murit norocul”, cari par să aibă aceiaşi şansă.” (“Ilustraţiunea Română” din 30 noiembrie 1932)

Beau , Mi-a murit norocul
1932: Ionel Fernic în
"Ilustraţiunea Română"
Musca ferăstrău

“În sfârşit, avem şi “musca ferăstrău”, insecta care a atacat grâul din câteva judeţe. Într'adevăr  e tocmai ceea ce ne mai lipsea la o producţie redusă şi la necazurile plugarului nostru. Apoi n'aveam noi destule... “ferăstraie” cari ne sărăcesc şi cu care se irosesc atâtea avuţii? Deocamdată entomologii cercetează provenienţa acestei curioase muşte care posedă un adevărat instrument de tăiat. Se zice că, în disperare de cauză, aceste muşte ar fi fost aduse de peste mări şi ţări de câţiva buni români... să taie degetele prea lungi ale unor anumiţi politicieni.” (“Ilustraţiunea Română” din 20 iulie 1932)

Lapte… la metru

Pe viitor laptele se va vinde... cu metrul. Să nu credeţi că este vorba de vreo năzdrăvănie a ingeniosului nostru primar Dobrescu sau a lăptăriei noastre comunale. Nu! Este vorba de ceva serios: invenţia unui savant danez care a găsit mijlocul să solidifice laptele şi să’l transforme în foiţe subţiri. Aceste foiţe păstrează multă vreme neatinse proprietăţile laptelui integral. Astfel se poate vinde… cu metrul şi prezintă avantajul că... nu poate fi botezat cu apă, cum se întâmplă cu laptele proaspăt. Hârtia de lapte va putea fi întrebuinţată la scris sau tipărit. În aceste condiţiuni manuscrisele proaste, scrise pe astfel de hârtie, nu vor mai fi aruncate la coş, ci înghiţite de secretarii de redacţie. Şi funcţionarii de ministere se vor bucura de o asemenea invenţie căci, în lipsă de salarii, se vor putea hrăni cu petiţii... comestibile.” (“Ilustraţiunea Română” din 19 octombrie 1932)

50 de perechi cununate
 în acelaşi timp  la o biserică
 din şoseaua Pantelimon

Citește mai mult... »

Viaţă de picolo

Aud când şi când nostalgici ai perioadei interbelice ridicând în slăvi ucenicia de alta dată. Ucenicia era un sistem de “învăţământ” şi de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii "cerute pe piaţă" care poate că îşi atingea scopul: copiii care parcurgeau “purgatoriul” uceniciei și deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevăraţi meseriaşi. Dar cu ce preț!? Copiii-ucenici au fost poate "ultimii sclavi” ai lumii moderne româneşti. Vânduţi de părinţii prea săraci pentru ai putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mâinile unor “stăpâni” fără de scrupule, al căror singur gând era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari şi “fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalţi lucrători şi se sfârşea târziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care “se pregăteau” erau de cele mai multe ori "furate”. Vom arunca acum o privire în lumea “picolilor” – ucenicii de cârciumari sau de chelneri. Ei erau cei care făceau curat în local, cei care cărau lăzile cu băuturi sau cu alimente și tot ei erau cei care îmbrăcau şi dezbrăcau clienţii. Micuții picoli erau grataragii localului și serveau uneori la mese. Erau cei care se culcau ultimii, de multe ori flămânzi, după ce terminau de măturat localul părăsit de clienţi în miez de noapte. Ei erau cei care încasau palmele stăpânului şi cei care suportau glumele deşucheate şi înjurătorile clienţilor. Să lăsăm însă introducerea şi să încercăm să reconstituim o zi din viaţa unui picolo – Costică pe numele lui - un tânăr ucenic din anii ’30:


Ucenic de chelner
Un picolo...
(supravegheat atent de chelneriţa
 din plan îndepărtat )
- Să trăiţi, coane!
A intrat pe uşa restaurantului un domn pântecos şi grav, încotoşmănit într’o şubă grea din piei de samur. O armată întreagă de băiețaşi, înveşmântaţi în fracuri berce, cu şervetul pe braţ şi frizura pe-o parte, a sărit în întâmpinarea domnului important. Unul îl desbracă de şubă, altul îi ia pălăria, al treilea îi descheia şoşonii, alţii se aferează în jurul clientului fără să facă nimic, ca să dovedească “şefului" că au învăţat bine lecţia.
În fiecare dimineaţă “şeful" îi cheamă să-i muştrulească:
- Bă, care cum vede un client, dă “alarma"! Fiţi cu ochii în patru! Unul îl ajută să se dezbrace, alţii îi arată mesele. Trebuie să-l duceţi aşa, să se aşeze la mesele băieţilor cari n'au de lucru. Îi spuneţi întotdeauna: “Da, coane cutare!”, “Să trăiţi domnu’!” ca să vadă clientul că e la casă bună şi să nu se răţoiască “fraierul" la socoteală. Ai înţeles, bă?
- 'Nţeles!
- Acu să facem proba! Eu sunt boierul şi vin la noi la restaurant.


Ucenic de carciumar
Un picolo...
(Vai de spinarea lui 

dacă scapă tava cu pahare...)
“Şeful" ia un aer important şi se îndreaptă majestos spre o masă. Picolii pornesc în goană după el. Se închină până la pământ şi se prefac că-l ajută să se dezbrace. Unul mai mititel se căzneşte să-i scoată nişte şoşoni imaginari. Un picior enervat îl aruncă la pământ.
- Nu fii dobitoc, Costică! Nu vrei să înveţi de loc, jigodie!
Copilul, căzut la pământ începu să scâncească.
- Nu urla, că intru cu pumnii în tine.
Vinovatul îşi înghite lacrimile şi se ridică cu greu de la pământ. S'a culcat la ora patru noaptea pe o masă din local şi s’a sculat în zori, când l-au pus să cureţe şi să măture. Pică de somn. Odată, când a fost bolnav, s'a dus la el acasă, tocmai sus în strada Laptelui, la mama lui, care lucrează la curăţitul cartofilor la fabrică (ia cincizeci de bani de kilogram. Adică vre’o douăzeci de lei pe zi). Şi mai are încă trei fraţi mai mici. A dormit atunci o zi şi o noapte într'una. Ah! dacă ar mai fi odată bolnav
O palmă grea peste ceafă îl desteaptă din picioare.
- Dormi, d-a'mpicioarele, puturosule? Du bateria asta la numărul doi!

Nimic nu e prea greu pentru un ucenic...
La “numărul doi" stau la masă doi tineri. Soţ şi soţie. El e mare şi calm, ea e subţire, brună şi mofturoasă.
- E gătit cu untdelemn? - întreabă ea pe picolo, strâmbând din nas.
- La noi se găteşte numai cu unt, coniţă, spune omul, deşi ştie bine că la bucătărie se întrebuinţează numai margarină!
- A, nu mănânc! Nu ştiu cum poţi tu suporta oroarea asta! - se indignează ea, adresând o privire duşmănoasă soţului. Ia te rog înapoi! Să-mi dai... adu te rog o listă!...
Costică vine cu bateria!
- Sifon!? - exclamă doamna indignată. Beau numai Borviz.
Costică se întoarce înapoi... Şeful, înainte de-a schimba sifonul cu borviz, îl cârpeşte:
- Altădată să-ţi caşti ochii şi să-ţi ascuţi urechile când dă clientul comanda!
- Borviz! - se înfurie doamna. Ce, aici e cârciumă? Să aduci imediat “Apollinaris".
Costică schimbă, şi-şi primeşte inevitabila lui porţie de bătaie.Nu-i nimic. Bătaia ajută copiii să crească. Aşa spun vecinele din strada Laptelui, când li se căinează mama lui. Acasă îl bătea tată-său. Aici îl bate şeful. Când o să ajungă şi el ca tata sau ca şeful, o să bată şi el pe alţi copii. De altfel nici nu-l prea doare. S'a obişnuit. Numai frica îl ţine în gardă. Dacă pumnul greu, cu care îl loveşte şeful, îi despică capul sau îi frânge pieptul? - se gândeşte el când vede câteodată laba mare, care se apleacă spre capul lui cât o tărtăcuţă; şi înlemneşte de spaimă. I se pare că o să-l nimicească. Şi când își dă seama că n'a păţit nimic răsuflă uşurat. A scăpat de data asta...
- Iar dormi! Grijania, parastasul şi crucile…

La şcoala de picolo
Un domn de la masa din fund strigă după o felie de pâine. Costică aleargă într'un suflet. Domnul îl priveşte încruntat.
- Serviţi ca la birt! Până să vie pâinea se răceşte mâncarea.
Costică, îl priveşte amuzat. Domnul are tot capul chel, roşu şi asudat. Un neg păros îi creşte pe bărbie. Urât om...
- Ce te uiţi aşa, puştiule! - se răsteşte domnul încruntat.
- Să’trăiţi coane! - spune Costică încurcat şi se retrage diplomatic, să-şi salveze spinarea.
E aproape ora de închidere. În tot localul a rămas numai o masă. Câţiva domni importanţi petrec cu femei. Din bucătărie, vine un miros dezgustător de leşie şi de lături. Încep să se strângă mesele şi scaunele. Domnii pleacă, strângând fiecare la braţ câte o femeie. Costică picoteşte într'o firidă, pe o canapea. O mână brutală îl trezeşte.
- Dormi într'una, păcătosule!
Costică îşi freacă ochil împăienjeniţi, cu palmele murdare, tresare şi se ridică în picioare :
- Vineee!..."

Sursa: articolul “Viaţă de picolo” – semnat “I.M.I.” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 31 ianuarie 1934



Citește mai mult... »