Alexe Pocol – magnatul aurului

Unul dintre magnaţii aurului românesc din prima jumătate a secolului trecut a fost băimăreanul Alexe Pocol. Cel ce avea să devină unul dintre cei mai bogați români s-a născut în satul Lozna (astăzi în judeţul Sălaj) și a fost fiul unui cântăreţ bisericesc. A studiat la Gherla şi la Blaj şi, după terminarea studiilor, a fost numit învăţător în Baia Mare. Aici a încercat să-şi completeze veniturile modeste câștigate în învăţământ investind în minerit. Şi-a început căutările într-o mină părăsita din Valea Borcutului – localitate din apropierea oraşului Baia Mare. Povestea acestor ani de început a fost relatată de Alexe Pocol câteva decenii mai târziu reporterului revistei "Realitatea Ilustrată" A. Bogdan: 

Alexe Pocol  - magnatul băimărean al aurului 
  
PRIMUL BULGĂRE DE AUR

“Ne povesteşte, foarte emoţionat, cum într’o bună zi, disperat de atâta nenoroc, a chemat la sine pe lucrători şi le-a spus:
- Măi băieţi, eu nu mai am bani ca să continui lucrările. Nu vreau să vă fur munca voastră. Duceţi-vă sănătoşi, iată vă plătesc ce mi-aţi lucrat până acum, şi să vă dea Dumnezeu noroc.
Ţăranii însă îl iubeau, fiindcă era, ca şi acum, un om a cărui bunătate te cucereşte îndată. Ei au refuzat să plece şi au spus ca renunţă la salarii şi că vor lucra înainte:
- Să mai lucrăm niţel boerule, că trebue să găsim aur. Dumnezeu scoate întotdeauna aurul în calea omului bun...
Au convenit să mai lucreze o lună şi într’o zi şeful de lucrări veni agitat să-i spună că au dat peste aur. În adevăr, găsiseră în mină un bloc enorm de 75 kgr. aur curat. După aceasta s-au găsit filoane, pe care le-a exploatat timp de ani de zile. Scotea câte 30 - 40 care ţărăneşti de aur cu quarţ, pe care-l lucra în şteampuri californiene. Media anuală era un quintal metric de aur pur."

Mina de aur
Într-o mina de aur  din Valea Borcutului
Ziarul “Românul” consemna în numărul din 11/24 octombrie 1912: “Dumnezeu l'a binecuvântat pe Alexe Pocol. Nainte cu 10 ani era încă un învăţător sărac pe sate în împrejurimea oraşului Baia-Mare.  A dat de-o mină părăsită şi a început s'o cultive. Era, într'o vreme, că toate ostenetele lui să se zădărnicească şi să-şi piardă şi mica avere ce câştigase până atunci, dar n'a disperat. Se publicase licitaţia împotriva lui, când, în săptămâna Paştilor, a dat fără de veste de metale bogate în aur. Statornicia a fost răsplătită de Dumnezeu si de atunci e om bogat, cu avere.  Are pământ, proprietate, întreprindere minieră de mare valoare, doi copii frumoşi.” De îndată ce a găsit aur în cantitate atât de mare, faima d-lui Pocol s’a dus în toată lumea. Budapesta îl cunoştea ca pe un mare magnat. Ardealul vorbea de faptele lui generoase. Imediat după aceea au început să circule legende cu privire la descoperirea aurului. Una dintre aceste legende spune că, într’o noapte, soţia lui Alexe Pocol a visat că trebuie să sape pământul într-un anume loc din mină, loc în care va fi găsit aur; Alexe Pocol s-ar fi luat după acest vis, a căutat şi a găsit locul care semăna cu descrierea soţiei, a pus lucrătorii să sape şi că aşa ar fi  găsit bolovanii enormi de aur.

Cert e însă că Alexe Pocol  devenit unul dintre puţinii miliardari ai vremii. Şi-a permis chiar excentricităţi: şi-a cumpărat o trăsură împărătească trasă de şase telegari pe care o încărca într-un vagon special atunci când pleca la Budapesta, astfel încât, odată ajuns în capitala Ungariei să poată merge cu trăsura de la gară pană la hotel. Şi-a construi un castel în Valea Borcutului mobilat cu cea mai scumpă mobilă, comandată la Viena şi poleită cu aur extras din minele sale. La fel erau biroul, pendula, fotoliile – toate decorate cu cele două ciocane încucişate – emblema mineritului – şi cu blazonul reprezentănd un leu de aur pe fond albastru – stema familiei Pocol - înobilată de catre Sigismund Bathory. 
Cert este însă că Alexe Pocol a fost şi un mare filantrop al vremii, fiind ctitor de biserici şi unul dintre cei care au sprijinit arta şi literatura românească. O donaţie importantă a sa au fost cele 3,6 kg. de aur din care a fost făcută coroana Reginei Maria. Iată relatarea din interviul acordat “Realităţii Ilustrate”:

COROANA REGINEI MARIA

“- Ce cantitate aţi oferit pentru coroana Reginei Maria la încoronare?
 - 3,600 kgr.
Pe atunci d. Pocol era Senator. Lipsea o coroană pentru Regina Maria, şi nici banii nu erau, ca să se cumpere aurul necesar. Atunci, d. Pocol, scrise o scrisoare vibrantă, ajutat de d. Goga, la Palat. Efectul, în opinia publică, a fost fulminant. D. general Coandă, preşedintele Comisiei Încoronării primeşte din partea Palatului următoarea scrisoare:

Coroana Reginei Maria
Coroana Reginei Maria făurită din aurul 
dăruit de Alexe Pocol

CASA REGELUI
Domnule General,

Spre răspuns la scrisoarea d-stră No. 204 din 5 iulie curent am onoarea a vă comunica, că Maiestatea Sa Regina va autoriza a primi cantitatea necesară de aur făurirei Coroanei Majestăţei Sale şi vă roagă a exprima domnului senator Alexe Pocol, mulţumirile Sale pentru sentimentele sale leale şi delicate pentru Augusta Sa persoană şi pline de devotament pentru Tron şi Ţară.

Ministrul Casei Regale
(ss) N. MIŞU


D. general Coandă scrie atunci d-lui Pocol următoarele rânduri:

PREŞEDINŢIA COMISIUNII
pentru
ORGANIZAREA SERBĂRILOR ÎNCORONĂRII SUVERANILOR
No. 350
Bucureşti, 193I, luna August, ziua 1

DOMNULE SENATOR,

Aurul ce aţi oferit pentru făurirea Coroanei M. S. Regina - aur scos precum o spuneţi în mod aşa de elocinte, din pântecile munţilor Ardealului liberaţi de oştile româneşti - şi mai cu seamă expresiunea sentimentelor cu cari însoţiţi darul Dv., au mişcat în mod deosebit pe M.S. Regina, care a binevoit să însărcineze pe d. Ministru al Curţii Regale să vă mulţumească.
La înaltele mulţumiri regale, Comisiunea încoronării adaogă viile sale felicitări pentru gestul frumos şi patriotic ce aţi făcut.

Preşedinte, GH. COANDĂ ,
Secretar general B. Murgulescu
Domniei-sale Domnului Senator ALEXE POCOL, proprietarul minelor de la Baia Mare
  
După aceasta, Regina îl primeşte într’o audienţă, şi-i mulţumeşte. Ionel Brătianu, cel care prefera „Ardealul fără ardeleni” , a rămas pe ganduri, exclamând: Măi Pocol, dacă toţi ardelenii ar fi ca tine!”


FALIMENTUL

“D. Pocol a zidit biserici, a ajutat literatura şi arta românească şi, bucurându-se de un prestigiu deosebit faţă de unguri, a obţinut multe înlesniri pentru chinuita populaţie ardelenească. În anul 1902 mina lui Pocol dă 4.000 kgr. de aur, care ar avea o valoare de 4 miliarde. Forţat însă în timpul războiului să plaseze trei milioane de coroane în împrumuturi, acesta fu începutul ruinei sale. În timpul războiului, nu mai avu lucrători, nici explozibil. O mină a vândut-o francezilor şi, vorbindu-ne de această despărţire, nababul oftează:
- Aurul e ca o femeie frumoasă pe care o iubeşti: umbli după ea până te sleeşte şi cazi.”

Vechiul castel construit de Alexe Pocol
în Valea Borcutului - astăzi în ruină
În anul 1933 Alexe Pocol era un om ruinat. Dar era încă un om optimist: “La despărţire, convins, ne invită:
- Vă rog să veniţi la inaugurare, când voi găsi din nou aur.
Şi dansul e sigur că acest eveniment se va produce foarte curând...
- Cât v’ar trebui ca să reîncepeţi o exploatare intensă?
- Numai vreo 12 milioane.
- Ei bine, noroc bun şi aur mult!
- Noroc bun... Dar să veniţi la inaugurare , când voi găsi iar aur, că mă supăr...”

Visul magnatului băimărean nu avea însă să se împlinescă. Marele proprietar de mine a fost însă foarte activ în viaţa politică fiind senator al României Mari, primar al orașului  Baia Mare (în perioada 1926- 1927), preşedinte al Băncii Comerciale din Baia Mare, preşedinte al Uniunii Proprietarilor de Mine Particulare, preşedinte al Filialei Baia Mare a Crucii Roşii şi membru marcant al asociației culturale “ASTRA”. Alexe Pocol a încetat din viață într-un sanatoriu din Budapesta, la vârsta de 63 de ani.

Sursa: articolul “ La un magnat al aurului românesc” – semnat Al. Bogdan – apărut în numărul din 31 august 1933 al “Realităţii Ilustrate” – răsfoit din colecția Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca

Citește mai mult... »

Prin “Piaţa mare”

Un adevărat furnicar. Un loc asaltat de “un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori”. Un loc în care toţi se agitau, discutau, se certau. Într-un cuvânt – târguiau. Acest loc era spaţiul cuprins între “Piaţa mare” (sau Piaţa Bibescu Vodă) şi “Halele centrale“ - aşa cum le numeau toţi bucureştenii.

Forfota cumpărătorilor 
din Piața Bibescu Vodă - 1932
Complexul comercial din zona pe care o numim azi Piaţa Unirii, a fost construit începând cu anul 1872, an în care s-a ridicat Hala centrală  - construită după modelul pieţelor acoperite pariziene. Peste drum de ea s-a construit Hala de peşte – dotată foarte modern pentru acea perioadă – cu bazine cu apă pentru peştele viu şi cu mari depozite subterane. Piaţa de legume şi fructe a fost amenajată modern în anul 1906, la poalele Dealului Mitropoliei. Din păcate, astăzi s-au pierdut aproape în totalitate farmecul şi istoria locului. Doar latura dinspre Hanul lui Manuc mai aduce aminte de vremurile trecute. S-au păstrat multe fotografii care surprind imagini din Piaţa Bibescu Vodă. Dar “spiritul” locului nu mai poate fi redescoperit decât citind descrierile făcute de cei care au străbătut furnicarul. Unul dintre aceştia a fost un reporter al revistei “Ilustraţiunea Română”. Iată cum vedea "Piaţa mare", în anul 1929, cu ochii lui ageri de reporter, Ion Tik:

HALA DE PĂSĂRI


O raită prin hala de păsări. O grădină zoologica în miniatură departamentul păsărilor vii. Deosebirea e, că varietăţile sunt comune deşi sunt din toate speciile pe care străbunul Noe le’a urcat pe corabia biblică. Gălăgia caracteristică oamenilor este înlocuită prin gălăgia păsărilor. Corul raţelor, răţuştelor şi gâştelor acoperă toate celelalte glasuri. Într’un colţ, o gospodină care n'a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, “cercetează" o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, exploarează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârşit  cunoscător, dă sentinţa:
- Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau.

Piata Bibescu Voda
Piaţa mare
Vânzătoarea, o precupeaţă "de rasă”, acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniforme a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune:
- Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În  cincispre zece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis... Ai înţeles?
Femeia surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse:
- Acum nici dacă-mi plăteşti n'o mai iau.
Traversez hala, în dansul nesfârşit al fulgilor care inundă cuprinsul, precum inundă la teatru ploaia de hârtiuţe care imită adierea zăpezii... În faţa halei de păsări zăresc târgul porumbeilor.”

PĂSĂRARII


Între mături, coşuri şi ebiecte de menaj, cei mai liniştiţi dintre negustorii pieţelor, păsărarii,  îşì petrec timpul explicând amatorilor feluritele varietăţi de porumbei, canari, scatii... Iată, porumbelul cu aripele cenuşii, este dresat. Canarul din dreapta cântă trei ore pe zi. Dacă eşti om nervos, nu-l poţi tine în casă pentru că este un mare cântăreţ.


Piata de pasari
Imagine din Hala de păsări
Într'un colţ o colivie mare în care dansează două duzini de păsărele verzi. Sunt puii de papagal cu penele pictate de o mână măiastră. Înfig o smochină între gratiile coliviei. Puii se reped la mâncare şi sfârşitul este o luptă disperată în care arma aleasă este ciocul întors. Lupta este crâncenă, o luptă “pentru existenţă" în care învinge, ca şi în viaţa oamenilor, cel mai tare. Dintre toţi negustorii pieţelor, păsărarii sunt “pasionaţi de marfa" pe care o au. Păsărarii, înainte de a fi negustori, sunt iubitori de păsări. Iubitori, în adevăratul sens al cuvântului. Păsărarul vorbeşte şi desmeardă  păsărica; îi fluieră, îi cântă, o mângâie ca pe-un copil mic şi când se desparte de ea, recomandă cumpărătorului s'o iubescă; pentru că şi pasărea are suflet ...”

HALA DE PEŞTE


O hală luminoasă, cu instalaţii de apă, cu rigole de scurgere, gata să cuprindă vagoane întregi de peşte. Dar aşa cum e de obicei, s'ar putea numi Hala fără peşte. Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord.
- Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… 
- De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s'au înmulţit şi s'a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s'a scumpit preţul peştilor veritabili.


La pas prin "Piaţa mare"
Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă:
- Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă... Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm...
Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă :
- Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte...
Părăsesc hala sub privirea binevoitoare a vânzătorului de peşte, care probabil, sesizase scopul vizitei mele.

CEL MAI MIC VÂNZĂTOR


La ieşire, zăresc între picioarele oamenilor cari circulau pe trotuarul din faţa halei de peşte, un copilaş ca de trei-patru anişori, cu o cutioară de carton, pe care stau la rând ca soldaţii, câteva duzini de ace purtând în vârf câte un cocoşel de sticlă.
- Cocoşei, cocoşei, un leu bucata...
Glasul argintiu al micului vânzător, cel mai mic din câţi am putut vedea, se pierde printre picioarele oamenilor şi fustele jupâneselor.
- Un leu cocoşelul! Un leu cocoşelul!
Micul vânzător, zărindu-mi privirea aţintită spre cocoşeii lui, se apropie şi îmi întinse cutia de carton plină cu ace.
- Un leu bucata. Cumpăraţi?
Şi ochii copilului se umplură de bucurie, ca şi când cineva l'ar fi cumpărat cu cutie cu tot.


Piata mare
Cel mai mic vânzător
- Câţi ani ai?
- Patru.
- Şi de ce nu stai acasă?
- Pentru ca n'am ce mânca. Bunica care mă îngrijeşte este oarbă.
- Cum te cheamă?
- lonel.
- Nu-i adevărat, răspunseră mai mulţi copii, cari atraşi de convorbirea noastră, asistau la discuţie. Îl cheamă Ţăndărică. 
- Purice, strigă un altul.
 - Piţigoi - adăugă un ţigănuş cu picioarele goale; îl cheamă piţigoi şi îi din mahalaua noastră!
Ionel se înroşi până în vârful picioruşelor lui goale şi murdare de această desminţire. Şi rotind ochii vioi, schimbă vorba:
- Cumperi, boierule, sau mă ţii cu vorba?
- Cumpăr, dar să te fotografiez pentru că esti... cel mai mic vânzător de ace...
- Mai întâi cumpără şi apoi fotografiază-mă.

Zarzavaturi
Târguieli de toamnă
I-am satisfăcut dorinţa, convins ca în inteligenţa micului vânzător se ascund talentul cine ştie cărui viitor întreprinzător sau scânteia care a făcut celebritatea atâtor oameni care au ilustrat comerţul sau industria lumii…”

PIAŢA DE ZARZAVAT


“Traversez podul care ascunde pe un lat de câţiva metri faţa murdară a  Dâmboviţei şi iată’mă în faţa Pieţei Bibescu-Vodă. În faţa portalului cu înfăţişare civilizată, un popor de vânzători ambulanţi, de băieţandrii fără rost, de unguroaice cu coşurile pline de târguieli, în grupuri, discută, ţipă sau privesc liniştiţi la feluritele “demonstraţii" ale micilor negustori de trotuar. Un cărucior prevăzut cu un cuptor cu jarul aprins, poartă câteva bucăţi de plăcintă în formă de plapomă. lată unul care a înşfăcat o bucată de plăcintă, pe care o înghite într'o secundă cu iuţeala unui scamator.Un vânzător de mici aparate de plumb ţipă, cu glas metalic:
-  Nu mai trebuie aţă, nu mai trebuie ac, nu mai trebuie nevastă! Cinci lei bucata. Ultima descoperire a lui Edison, frate cu Faraon...
O femeiuşcă grasă ca un butoiaş, cu faţa plină de unturi de gâscă, priveşte demonstraţia cu aparatul, apoi când aude că…”nu mai trebuie nevastă" scuipă strigând:
- S’o crezi tu, şarlatanule!


Vanzatoare in piata
O precupeaţă
Câţiva şofeuri de la maşinile care îşi aşteaptă stăpânii plecaţi la târgueli, asistă uimiţi, la alţi vânzători care “demonstrează publicului ultimile minuni":
- O încheietoare care face nod la cravată. În două secunde oricine îşi pune cravata cu maşina...
Altul. Cu mutră de puşcăriaş proaspăt ieşit din pensionul Văcăreştilor:
- Săpun de scos pete, instantaneu. Scoate orice pete de grăsime, de cerneală, de seu, de fructe, pete de orice natura. Cea mai noua invenţie americană...
Entuziasmul vânzătorului fu un moment domolit de “sentința" unuia care ascultase, mai atent povestea săpunului miraculos:
- Să’l vinzi băiete, la Văcăreşti. Acolo găseşti mai multe pete decât pe aici.

Vanzator in piata
O piatră care "ascute orice"
Piaţa Bibescu. La intrare, deasupra miilor de capete de oameni care mişună ca furnicile, un cap uscaţiv cu ochi şireţi şi două mâini cari agită o coasă. Este tot un ambulant care “face demonstraţie" cu o piatră miraculoasă care ascute orice. Bineînţeles că ascute atât timp cât face dansul demonstraţiei...
Zarzavagii au recolte bogate şi tocmai din această cauză au scăzut şi preţurile. Privind tarabele supraîncărcate cu zarzavaturi, verdeţuri, ceapă, cartofi, ai impresia că te găseşti în împărăţia vegetarienilor, care precum se ştie, mănâncă şi visează munţi de zarzavaturi... Vânzătorii, în majoritate pui de olteni, băieţi ageri şi inteligenţi, fac faţă aglomeraţiunei cotidiene...
Ici şi colo, câte o gospodină care face gălăgie, adeseori pe gratis, pentru că târgul la piaţă fără niţică ciorovăială n'are nici un farmec... Coşurile şi panerele sunt singurele mulţumite de ceea ce primesc, fiecare în parte, ca dintr’o grădină fermecată, fără sfârşit. În fundul pieței, fructarii. Mii de coşuri pline cu struguri, prune şi mere, anunţă “temeiul toamnei". Toată lumea e în mişcare, unii cumpără, alţii vând, unii se ceartă, alţii discută; un singur om e liniştit: agentul forţei publice,  sergentul care, de oboseală, a adormit pe un colţ de ladă de lămâi.”


Sursa: articolul “În Piaţa mare” - semnat Ion Tik - publicat în “Ilustraţiunea Română” - numărul din 26 septembrie 1929.

Citește mai mult... »

Datini de Sângeorz

„Sf. Gheorghe ca un soare
Dete ploaie cu răcoare
Și ne scaldă la picioare.”

Ziua de 23 aprilie - numită în popor și Sângeorz sau Sân-George - e destinată pomenirii și cinstirii sfântului și măritului Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite și al vitelor în credința populară. Această zi era considerată în vechime de români ca fiind timpul din an în care Sfântul Gheorghe lua cheile de la Sf. Dumitru pentru a deschide porțile naturii către viață.

Sf. Mucenic Gheorghe
 omorând balaurul
În seara de dinaintea zilei de Sf. Gheorghe românii puneau ramuri verzi de salcie și de rug la stâlpii porților, la ferestre și la uși pentru a împiedica strigoii să le intre în bătătură sau în case. Aceste ramuri se păstrau pentru a fi folosite peste an ca leacuri. Câteva dintre ramurile verzi se dădeau hrană vitelor “ca acestea să fie ferite de duhurile rele”. Tot în seara de dinaintea Sângerzului românii ardeau opincile rupte și sdrențele de haine vechi iar cenușa lor o amestecau cu untură râncedă. Cu acest amestec erau unse ușile grajdurilor “ca să nu intre strigoii la vaci și să le ia laptele”. Prin alte părți se afumau vitele și staulele cu tămâie iar ugerul vacilor se ungea cu o “unsoare descântată pe pragul ușii sau pe dosul unui scaun, mestecată cu untură de porc, leuștean și pelin. Unsoarea se lipea pe baierul găleții de muls și de aici nu era îndepărtată până când nu se isprăvea, ungându-se cu ea țâțele de câte ori se mulgea.” (1)

În ajunul Sfântului Gheorghe “mai înainte de a veni vitele de la pășune, toți acei care posedă vite și le așteaptă să vie, se grăbesc a pune la ușa coșarei o căldărușe cu apă, în care se pune și un ou nefiert ; apoi alături de aceasta, o brazdă verde, iar lângă brazdă și o plantă cu rădăcina scoasă, care rădăcină are forma țâței de vacă, numită de popor bărdenie, în fine, pe lângă toate acestea se pune și focul pe bălegarul uscat de la vite, ca să fumege. Atunci se dă drumul vitelor ca să treacă peste acestea în coșare. Credința zice: toate acestea se fac pentru ca vitele să aducă lapte mult.” (2)

Citiți continuarea articolului aici: Datini de Sângeorz

Surse:
  
(1) Articolul “Datini de Sf. Gheorghe” – “Ilustrațiunea Română” din 21 aprilie 1937
(2) Tache Papahagi – “Din folklorul Romanic și cel Latin” – Tipografia “România Nouă” – 1923



Citește mai mult... »

Cea dintâi berărie din București


Deși berăriile bucureștene deveniseră o prezență obișnuită în România sfârșitului de secol al XIX-lea, răspunsul la întrebarea “unde a fost cea dintâi berărie din București?” nu este unul ușor de dat. “Nu cunoaștem noi lucruri mai însemnate din trecutul Capitalei noastre, darămite locul unde strămoșii noștri se cinsteau cu bere!” afirma scriitorul interbelic Ioan Massof în debutul articolului “Bere în București” (publicat în numărul din 6 decembrie 1938 al revistei “Realitatea Ilustrată”) și noi nu putem să îl contrazicem. Cu toată dificultatea însă, Ioan Massoff încerca să găsească răspunsul la această importantă întrebare:


“Se pare însă că berea s’a vândut la noi, întâia oară, întrun fel de dugheană de pe strada Câmpineanu de astăzi, în jurul Hanului lui Filaret, care se afla pe locul unde se găsește astăzi Teatrul Național (notă: vechea clădire a Teatrului Național din București, de pe Calea Victoriei, distrusă în urma bombardamentului din 26 august 1944). Afirmația aceasta o facem după o întâmplare, un simplu fapt divers povestit de istoricul V. A. Urechia, care are meritul de a se fi îndeletnicit și cu amănunte din trecutul nostru, amănunte de însemnătate pentru viața socială:

Johan Neamtul

Cică, într’o noapte din luna Mai a anului 1811, răspântiașul, adică gardistul care făcea de pază lângă Hanul lui Filaret, a găsit pe jos doi ofițeri ruși (notă: întâmplarea a avut loc în timpul ocupației rusești a Bucureștilor).
- Ați băut multă votchi, gospodin! – zice omul Agiei (poliției)
- Niet votchi, piva! Nu rachiu, ci bere! – zise unul din ofițeri, pe care-l ajuta răspântiașul să se ridice în picioare.
- Auzi colo, să se îmbete cu băutura nouă, de la Johan Neamțu! – gândi răspântiașul. Cu votchi, da, mai înțeleg, dar cu zeama neamțului! Măre, gustul filonichie (adică alegere) nu are!
- Te văd! Te văd! – strigă răspântiașul, după cum era dator să strige, ca să se sperie hoții, rezemând și pe al doilea muscal de cișmea, de care sprijinise și pe cel dintâi. Te văd! Te văd!
Iată întâmplarea povestită de V. A. Urechia, istoric cu multe păcate, dar și cu meritele lui, între altele după cum spusei pentru că n’a trecut cu vederea lucruri mici, din care se pot trage încheieri nelipsite de interes: Așadar, dacă cei doi ofițeri beți turtă au fost găsiți de omul poliției cam prin Piața Teatrului de astăzi – sigur între “Adriatica” și “Cercul Militar” – nu’ncape îndoiala că locul unde s’a comis beția era prin apropiere, picioarele ofițerești neputând să reziste unui drum mai lung după înghițirea licoarei lui Iohan. Acesta trebuie să fi avut prăvălia peste drum de aripa dinspre strada Câmpineanu a Teatrului Național, unde de ani de zile au fost sediul unor bodegi, unele din ele, ca aceea ținută de Caragiale, intrate în istoria literară.

Domnița Ralu și berea

Băștinașii însă nu prea căutau băutura nouă din cârciuma lui Johan, zis Neamțu, deși această băutură era bine cunoscută pe vremea aceea în occident. Rușii, amatori de băuturi de orice soi, n'au stat prea mult pe gânduri, pentru a încerca piva”, care-ți dă o beție cu totul specială. De bună seamă că domnul Johan zis Neamţu a venit cu formula de prin țări străine și a pus-o în practică la noi, unde a dat de cereale din belșug. Dar berarul neamț ambiționa să ajungă furnizor al Curții Domnești. Gândul acesta i-a fost cu noroc și să vedeți de ce: După plecarea rușilor din țară, a venit la domnie Vodă Ion Caragea, a cărui fiică a fost celebra Domniță Ralu, cea care a organizat primul spectacol teatral în București, chiar în casele părintești, după cum se arătase și în alte privinți, având felurite inițiative. Când berarul Johan s'a dus la palat cu un paner cu douăsprezece sticle de bere, de față era și frumoasa Ralu. În timp ce Vodă și ceilalți s-au strâmbat la gustul amar al băuturii, Domnița a zâmbit, fiind de părere că e foarte bună și rugă pe berar să-i mai aducă ceva sticle, pentru a le putea servi oaspeților ei. Neamțu, care-și dădea seama cât i-ar putea fi de folos o propagandă” a Domniţei, i-a adus bere și, în scurt timp, susținut de consulul Prusiei, dar și de Domniță, a obținut monopolul fabricării berii. Obiceiul de a bea bere răspândindu-se, Johan făcea dever bun, reușind să strângă și parale bune. Dar concurența îl pândea. Căci, în scurt timp, s'a arătat un altul, dornic să prepare bere, unul Gheorghe Crepțul. A fost și procesul în jurul acestei chestiuni, moștenitorii lui Johan obținând câștig de cauză. 


Dar, încetul cu încetul, fabricarea berei a căzut în... domeniul public. Totuși, chiar acum câteva luni, mi se pare că se stârnise, prin reclame în ziar, o adevărată bătălie a berii. Cine a izbândit de data aceasta, mărturisesc că n'am aflat. Că așa e în firea omului: să nu vadă ce-i înaintea ochilor...”


Citește mai mult... »

Iașii de odinioară: Ulița Mare

Acum ceva mai mult de un veac, când te apropiai de dulcele târg al Ieșilor, trebuia mai întâi să strabați o mahala destul de întinsă – Mahalaua Nicolina. Odată trecut de colibele vechi din lemn de la periferie, intrai pe o uliță care străbătea orașul de toată lungimea lui. Se găseau de-a lungul ei “cele mai frumoase prăvălii și cea mai multă mișcare” și era denumită, prin definiție, Ulița Mare. Vă invit să citiți câteva dintre poveștile Uliței Mari a Iașilor, așa cum au fost ele consemnate în articolul Iașii de azi – Iașii de odinioară: Ulița Mare”, semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 5 mai 1937 al revistei “Ilustrațiunea Română:

Ulita Mare de altădată
Sub această denumire se înțelegea nu numai actuala stradă Ștefan cel Mare, ci și o parte din str. Cuza-Vodă și str. Lăpușneanu. Adică ulița îngustă, străjuită de o parte și de alta de clădiri cu balcoane suspendate deasupra pietonilor, cu stâlpi și ganguri întortochiate, amintind stilul oriental și pe unde noaptea, din cauza lipsei luminei, orbecăiai ca întrun labirint (din loc în loc era câte un felinar în care clipocea câte o lumânare anemică) ce mergea din fața fostului Palat Domnesc până la biserica Sf. loan cel sărac. E cunoscută sub acest nume din vremea domniei lui Iliaș Vodă, ultimul descendent al lui Ștefan cel Mare. Astăzi, această stradă e una din principalele artere ale orașului, atât din punct de vedere comercial (căci aici sunt instalate cele mai mari magazine de en-gros") cât și ca aspect.

Biserica Sf. Neculai Domnesc


Odinioară, în locul asfaltului neted ca sticla, pavajulera alcătuit din butuci de lemn ciopliți și așezați de-a curmezișul străzii, unul lângă altul. Iar spre a merge mai lesne" fasonarea lemnului necesar, ocârmuirea înființase o “fabrică" de pavele de lemn, instalație rudimentară al cărei motor" era un cal care învârtea un sistem de angrenaje ce puneau în mișcare un fierăstrău circular. Și, după cum scriu cronicarii acelor timpuri, acest solid pavaj nu era chiar așa de rău (bineînțeles în comparație cu restul ulițelor", pavate cu bolovani de piatră). Iar acum să trecem la descrierea Uliței Mari":

În fața aripei drepte a Palatului se afla biserica Sf. Neculai Domnesc, zidită la 1491-1493 de Ștefan cel Mare, după înfrângerea tătarilor la Grumăzești și care în cursul veacurilor următoare a suferit diferite prefaceri, fiindu-i adăogate încă două altare spre a încăpea curtenii, căci a servit și de biserică a Curții Domnești; iar în 1904, după ce a fost complet dărâmată, a fost refăcuta sub conducerea arhitectului francez André Lecomte du Nouy și sfințită la data de mai sus, festivitate la care au luat parte și membrii familiei regale. Printre odoarele acestei biserici e demnă de menționat o Evanghelie, ale cărei scoarțe sunt artistic lucrate în filigran de argint și care datează din vremea Voevodului ctitor.

Iașii de odinioară
Biserica Sf. Neculai Domnesc, în 1904
(înainte de construirea Palatului Culturii)

La câțiva pași mai departe, chiar în fața intrării principale a actualului palat de justiție (notă: Palatul de Justiție și Administrație din Iași, construit între anii 1906-1925 după planurile arhitectului I.D. Berindey, azi Palatul Culturii) pe un soclu de marmoră, se ridică frumoasa statuie equestră a lui Ștefan cel Mare, lucrată de sculptorul Emmanuel Frémiet, fost membru al Academiei Franceze de Belle-Arte, inaugurată în anul 1883. În partea cealaltă, lângă fosta Poartă Domnească, se afla până acum câțiva ani în urmă, o clădire cu zid gros de piatră. Acolo, bătrânul Inge (fost căpitan de arnăuți și om de casă al lui Mihai Vodă Sturza) vindea vestitul tutun turcesc” pe care îl tăia singur și îl vindea cu dramul". Alături, în locul școalei Trei Ierarhi, se țineau lanț un șir de prăvălii, cunoscute în vechime sub numele de dughenile de la Trei Sfetitele", și unde se găseau de vânzare orice articole, începând de la untdelemnul ținut în burdufuri de capră, ghete de glanț, cu potcoavă galbenă la toc (pentru coconetul de atunci), stambe, articole de brașovenie, ba chiar și odicolon". Nu trebuie să uităm nici numeroasele cafenele de aici, unde clienții așezați turcește pe rogojină sau pe un covor, fumau din narghilea, sorbind câte o gură din cafeaua aromată servită de stăpânul îmbrăcat în șalvari, ilic și cu turbanul înfășurat în jurul capului ca un colac. În spatele acestor prăvălii se afla Hanul Turcesc", numit astfel deoarece aici poposeau turcii ce veneau în Capitala Moldovei, fie aduși de interese particulare, fie trimiși cu vre'un firman" adresat Domnului de Înalta Poarta". Astăzi n'a mai rămas nici urmă din acest han, distrus de incendiu.

Casa cu stâlpi

De aici în vale spre șesul Bahluiului, cam pe unde este acum strada Palat, era o uliță" îngustă cu mai multe ramificații, unde locuia un furnicar de mici slujbași, meșteșugari, lăutari etc., toți necesari administrației Curții Domnești. Din vechile clădiri ale Uliței Mari" de odinioară, una singură mai dăinuiește și în zilele noastre (așteptând târnăcopul edililor, ce o vor sacrifica pe altarul esteticei), cunoscută sub numele de casa cu stâlpi" unde a ființat prima librărie din Iași, deschisă de italianul Petrini în prima jumătate a secolului trecut. Peste drum de această bătrână clădire, în fața Mitropoliei, se înălța cișmeaua lui Grigore Ghica Vodă, construită din fier în stil gotic, înaltă de șapte metri și în greutate de 3328 ocale vechi. Pe una din laturi e gravată următoarea inscripție în limba latină: ‹‹Îndemânărei publice consfințit de Gr. Al. Ghica, Domnul Țărei Moldovei, 1851››.”

Ulita Mare
Cișmeaua lui Gr. Ghica-Voda



Citește mai mult... »

Instantanee de iarnă (interbelică)

Abia acum vine cu adevărat iarna! Un val de ger crunt a lovit întreaga țară și face victime. Troienele închid drumurile, opresc trenurile și încuie porțile școlilor. Iarna se zburlește din nou la noi - cu viscol și cu zăpadă - chiar în zilele în care așteptam ivirea primelor semne ale primăverii. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii“...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (1)

Căruța cu “un cal putere”
lu
ptă din greu cu troienele
Cât de mult ne-am schimbat noi? Cât de mult s-a schimbat lumea în care trăim? Sunt întrebări la care vă las pe voi să răspundeți:

De pe o stradă laterală o ceată de țigănuși năvălește cu strigăte barbare:
- Idiție specială! Completarea guvernului! Crima din strada Compoduci!
Foile cu miros proaspăt de tipar trec din mână în mână, ca un stol de porumbei pestriți. Din toate străzile curg șuvoaie negre de lume care se îndreaptă grăbite spre casă. Tramvaiele cu ciorchini de oameni atârnați la uși fac un zgomot asurzitor de fiare vechi. Automobile, pe roți de untdelemn, duc în cutia lor lucioasă de catifea și puf o lume nepăsătoare. La un colț de stradă doi negustori ambulanți se ceartă cu un agent al poliției comunale. Cutiile lor cu acadele și Nu mai plânge Baby" zac răsturnate în mijlocul drumului. Un ambulant cu păr de cărbune și un puf de mustață pe buze, plânge peste marfa răvășită și nu se mișcă din loc. În jurul lor se adună mulțimea curioasă.

Vânzătorul de acadele și de...
Nu mai plânge Baby"
- Ce s'a întâmplat?
- Un accident!
- Un furt!
- Au prins pe complicele lui Brandabura!
- E un anarhist!
- I-au găsit bombe în buzunar!
- A vrut să împuște un comisar!
Iar în mijlocul mulțimei, băiatul cu Nu mai plânge Baby" privește înfricoșat în jur, și-și apără cu brațul capul ciufulit.

Lemnele: o preocupare continuă în timp de iarnă 
Lângă bucătăria restaurantului de lux, zace în zăpadă un bătrân fără picioare. Prin ușa de serviciu ies aburi calzi de mâncare și invalidul roade un codru de pâine. Un ajutor de bucătar aruncă afară resturi de mâncare. Bătrânul se târăște până la grămada de gunoi, caută cu degetele înfrigurate și aruncă hrăpăreț în traistă toate comorile găsite.În stradă un copil cu un corn în mână s'a oprit la o vitrină, unde un chip de prestidigitator transformă cu o baghetă magică un bilet de loterie într'un șir lung de hârtii noi de-o mie. 

Măturători ai Primăriei, strângând zăpada
pe o stradă a Bucureștilor (sus)
 iarna la o periferie a Capitalei (jos)

Ceasul luminat arată o oră, învăluită în ceață. Localurile s'au închis toate. Străzi pustii. Siluete rebegite de frig. Felinare strâmbe cu lumini oarbe. Rar, la distanțe mari, din casele negre clipesc ochi de ferestre luminate. În dosul unui geam trece o siluetă diafană de femeie. La o încrucișare de drumuri se sudează liniile tramvalului. Cerul înourat și amenințător se luminează violet. Lucrătorii par spectre în lumina verde a electricității. Un sergent cu glugă se încălzește la mangalul unui negustor de fructe. Lampa cu acetilenă pâlpâie, agonizează, se stinge într'o rafală de vânt.
- Nu vii eu mine, puiule?
O fantomă de femeie apărută de după un gard face un gest lubric cu mâna.  De undeva latră un câine. Fulguiește. Sergentul fluieră prelung. Statuia din mijlocul pieței îl arată cu un braț acuzator.” (2)

Bucuriile iernii
(1) fotoreportajul “Iarna”  publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 17 decembrie 1931
(2) articolul “Simfonie citatină” – semnat Ion M. Ieșanu - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 17 ianuarie 1934


Citește mai mult... »