DESPRE BUCUREȘTENI, CIRCULAȚIE ȘI… POLITEȚE

Circulația pe arterele principale ale Bucureștiului interbelic începea să devină una specifică unei mari capitale europene. Numărul mare de automobile, tramvaie, camioane, căruțe și pietoni ducea din ce în ce mai des la apariția de blocaje. Municipalitatea a fost bineînțeles constrânsă să ia măsuri pentru reglementarea traficului și... să impună reguli. Bucureștenii însă nu erau foarte încântați să respecte normele (nimic nou sub soare, nu-i așa?): “Într’adevăr, nici o capitală din lume nu posedă exemplare mai recalcitrante de pietoni ca Bucureştii. Cu o majestate căreia nu-i poate rezista nici un regulament, nici o prescripţie poliţienească, pietonul bucureştean se simte obligat să traverseze strada totdeauna între două tramwaye, să treacă lento, ca la înmormântare, drumul, cu gazeta sau cu o carte în mână, să se repeadă totdeauna în botul maşinilor, pentru ca să dea de lucru „Salvării” şi parchetului şi pentru ca „martorii oculari” să poată sudui bine pe un biet şofeur, care cu tot permisul de circulaţie, nu poate avea mai mult decât două mâini şi un număr egal de ochi.” Cu toate acestea Bucureştii trebuiau să se modernizeze, “în ciuda democraţilor de toate culorile, conservatori radicali însă în ceea ce priveşte bunul plac personal”.

Chiar dacă regulile nu erau pe placul noncomformiștilor bucureșteni, respectarea acestora a început în timp să devină o obișnuință. Reporterul interbelic Radu Fulger consemna în anul 1931:

“Vă mai amintiţi de asalturile care se dădeau tramwayelor pe ambele platforme, înainte cu puţini ani? Călătorii care vroiau să coboare erau imobilizaţi, pe scări atârnau ciorchini de oameni, scandalurile se ţineau lanţ, iar personalul de vagon era pus în imposibilitatea de a taxa sau de a porni vagoanele. Atunci a intervenit S. T. B (notă: Societatea de Tramvaie București) şi prefectura de poliţie cu o ordonanţă şi despotul-călător nu mai are dreptul de a se urca în vagoane, pe platforma dinainte. De voie - de nevoie regulamentul a devenit obișnuinţă şi un observator atent ar putea constata că foştii rebeli au devenit cu timpul politicoşi şi manieraţi, dând prioritate doamnelor şi aşteptând un alt vagon, când sosește unul prea încărcat. Mai încearcă azi cineva să se urce platforma din faţă? Mai fumează cineva în vagon sau pe aceeaşi platformă? Câteva amenzi sau procese, au pus la punct un spectacol care ne degrada în ochii străinilor. Dacă autoriiţile ar introduce aceleaşi sisteme - și mai ales mai multă curăţenie - la autobuze, această măsură s-ar resimți imediat.”


PRIMUL SEMAFOR DIN BUCUREȘTI

Primul semafor din București
Primul semafor din București (“aparat de semnalizare” – după cum era el numit) a fost montat în anul 1929 la intersecția dintre calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta, în fața hotelului “Bulevard”. Nu era unul similar celor de azi și trebuia să fie deservit în permanență de un polițist. “Evenimentul” este surprins de reporterul interbelic Radu Fulger în articolul “Circulația” – publicat în numărul din 12 noiembrie 1931 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

“Circulați domnilor!! Poliţistul se’nvârtea grav, cu bastonul de cauciuc în mână, risipind mulţimea care se adunase ca să privească noul spectacol organizat de prefectura de poliţie: un curs de civilizaţie occidentală, pentru uzul pietonului român. Săgeata turnantă din mijlocul străzii, la întretăierea bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei se luminează succesiv în roşu şi verde, sub supravegherea unui inspector şi a unui agent de circulaţie, înarmat pentru circumstanţă cu un nou model de fluier, care emite un şuier gutural, ca o sirenă de vapor. Lanţurile întinse de-a lungul trotuarelor dau străzii aspectul unei puşcării în aer liber, în care delicvenţii s’au înşirat la coadă, pentru primirea hranei. Iar la colţuri, săgeţile indicative din mijlocul drumului — întinse parcă din funduri de cutii de conserve învită pietonii să calce strict numai în direcţia lor. Iar masa, teribilul pieton român, priveşte uimită această desfăşurare neobișnuită de regularitate, zâmbeşte ironic, ridică din umeri, dar traversează numai prin locurile indicate şi în timpul prevăzut. „În definitiv o distracţie în plus”, îşi spune el.
 
Bucureșteni privind curioși primul semafor
Privite cu scepticism la început, noile aparatele de semnalizare au avut totuși succes. Ca urmare, în anul 1933 aparate similare au fost montate în alte câteva interecții aglomerate ale Bucureștiului: pe B-dul Elisabeta la intersecțiile cu B-dul Schitu Măgureanu și cu strada Brezoianu, pe Calea Victoriei la intersecțiile cu Strada Regală și cu Strada Verde, pe Bulevardul Academiei colț cu strada Poincarè, în Piața I.C. Brătianu.


BUCUREȘTIUL SENSURILOR  UNICE!!!

Sens unic pentru... pietoni
pe Calea Victoriei
O altă măsură luată în premieră de municipalitatea Bucureștiului în perioada intebelică a fost aceea de a institui sensul unic pe câteva dintre cele mai aglomerate artere ale Bucureștiului. Un alt prilej de proteste din partea cetațenilor indignați: “Câtă lume n’a protestat împotriva măsurilor luate de poliţie de a se reglementa circulația pe anumite străzi cu mare trafic, în sens unic? Şi cu toate acestea, iată că măsura se respectă ad-literam, iar centrul Capitalei a scăpat astfel de scandalurile cotidiene provocate de ciocniri la intersecţii, de accidente sau de împiedicarea circulaţiei. E drept că exemplul a pornit de sus și astfel vedem azi şoferii sau birjarii respectând cu sfinţenie porţiunile „tabu”, ocolind reglementar rondurile, stopând la staţiile de tramway - atunci când vagoanele iau sau debarcă pasageri - şi opresc numai pe dreapta.”

O măsură care poate părea ciudată astăzi a fost cea instituită pe Calea Victoriei în anul 1940: sensul unic pentru pietoni. Dimineața pietonii putea circula doar înspre Dâmbovița, iar seara doar înspre Piața Victoriei. Încercarea de a te întoarce din drum se pare că era o adevărată aventură.

FĂRĂ CĂRUȚE PRIN CENTRUL BUCUREȘTIULUI!

Măsura care a stârnit cele mai mari proteste a fost aceea “de a interzice trecerea căruţelor țărăneşti, a camioanelor sau căruţelor încărcate cu materiale de construcţii, lemne sau mobilier, pe străzile cu traseu de tramway. Pentru ca acestea să devină un mijloc de comunicaţii rapid, se cere neapărat interdicţia trecerii vehiculelor cu tracţiune animală pe străzile principale. E într’adevăr dezolant să vezi un lanţ de vehicule mecanice - vagoane de tramway, automobile, autocamioane sau motociclete - oprite la pas din pricina unui cărucior încărcat cu mobilă sau nisip, al cărui conducător nici nu se sinchiseşte de concertul infernal de claxoane, clopote și trompete care se deslănţuie în urma lui. Şi aceşti încăpăţanaţi încurcă-lume n’ar ţine dreapta pentru nimic în lume, ci merg înainte pe linia tramwayului. E mai comod astfel și mai fără sdruncin. Fiecare arteră principală are străzi paralele, pe care se poate circula în toată voia şi fără ocol. Nu va mai trece multă vreme şi bucureştenii se vor minuna și ei înşişi de disciplina în care se vor complăcea. Începutul e greu. Restul vine de la sine.” Așa să fie?

Marele umorist Ion Pribeagu nu putea să nu ironizeze măsurile instituite de autorități în ceea ce privea circuția prin București. Un cuplet publicat în 25 august 1928 de revista “Ilustrațiunea Română” - consemna:

NU E VOIE !

O grozavă'nvălmășală,
E acum în Capitală,
lar pe strada principală,
Doamne, ce mai tărăboi e!
N'ai voie să treci d'a dura,
Nici în car, nici cu trăsura,
C'a dat ordin Prefectura;
- Nu e voie!
- Nu e voie!

Ordonanța astfel spune:
Numai într’o directiune!
Cine nu se va supune,
L-a luat sfântul Sisoe!
Poți fi prinț de la Parânga,
Poți să cânți și dânga-dânga,
Ca s'o iei puțin la stânga,
- Nu e voie!
- Nu e voie!

C'un cățel pe brațe, (Schnulky),
Lilly, Fifi și cu Tuky,
Trec și li se văd genunchii,
Și-i aproape goală, Zoe;
Dar când trece vreo pereche,
Îmbrăcați de modă veche,
Un gardist într'o ureche,
Îi oprește
- Nu e voie!
Când pe ceruri luna sburdă,
Trec mașini în qoana surdă
Și viteza lor absurdă,
S'o oprești, e anevoie.
Numai când spre dimineață,
Trece-un car cu boi prin piață
Ș’un moșneag frumos la față,
Toți îi strigă:
- Nu e voie!

Prin palate aurite,
Fraude nepedepsite.
Răutatea ne înghite,
Ca pe vremile lui Noe;
Dar să rupi din bălărie,
O lalea, o iasomie,
Intri viu în pușcărie!
- Nu e voie!
- Nu e voie!

V'aș mai scrie pe tăcute,
Versuri, vrute și nevrute
Despre-amorurile mute,
Depre Venus, despre Joe,
Dar mă tem că vreo duduie,
Palidă ca o gutuie,
Să nu sară și să spuie:
- Nu e voie!
- Nu e voie!

Citește mai mult... »

Poveștile mănăstirii Zamfira

Biserica jupâneselor Zamfira și Smaranda

Dacă urmezi Valea Teleajenului pe drumul care duce de la Ploiești către Vălenii de Munte merită să te abați pentru o jumătate de oră din drum pentru a vizita și pentru a afla câteva dintre poveștile mănăstirii de maici Zamfira. Istoria acestei bisericuțe, menite unui sat de clăcași până la secularizare, este interesantă mai ales prin istoria ctitorilor ei. Pisania ne spune că această biserică cu hramul Sfintei Troițe s’a început cu osteneala și cheltuiala jupânesei Zamfira, soția lui Manuil Apostoli, în zilele lui Nicolae Vodă Mavrocordat. Dar murind Zamfira, s’a ostenit noru-sa Smaranda, fiica răposatului Ioan Bălăceanu - și ea văduvă cu un cocon anume Manoil - și a sfârșit-o în anul 1743, luna lui Iulie în 28 de zile”.(1)

Din păcate biserica devenită mănăstire de maici pe la jumătatea secolului al XIX-lea “a fost clădită pe loc umed și nepotrivit și cu timpul se strică cu totul, ceea ce făcu pe Mitropolitul Nifon să zidească în 1855 o alta”. O frumoasă legendă despre modul în care a fost ales locul în care urma să fie clădită “Biserica cea nouă” a mănăstirii este dezvăluită în anul 1937 reporterului interbelic Ion Tic de către “maica Nectaria, căreia i se spune pe drept cuvânt și maica Voie-bună pentru voia-bună pe care o arată tuturor credincioșilor”:

Maicuțe sub cireșul inflorit
Mănăstirea Zamfira - 1937
“- Dar, pare-mi-se, de zidirea bisericii Mitropolitului Nifon se leagă și o legendă…  Legenda unui stol de porumbei. Se spune că, jupâneasa Zamfira, întristată de paragina în care căzuse bisericuța ei, s'a arătat în vis unui bătrân călugăr. Călugărul, care a povestit visul mitropolitului, a fost însărcinat cu alegerea locului și cu zidirea bisericei. Noaptea următoare, Zamfira s'a arătat din nou în vis, spunând călugărului: Du-te la mănăstirea mea dragă. Un stol de porumbei albi îți va arăta locul unde să reclădești biserica. A doua zi, ajungând pe înserate la mănăstire, călugărul văzu cu uimire un stol de porumbei albi așezați pe locul unde se găsește astăzi biserica. Monahul merse la locul ales de ctitoare și înfipse o cruce de lemn, loc pe care se ridică mai târziu, biserica Mitropolitului Nifon.”(2)

Noua biserică este construită în perioada 1855 – 1877 sub prin osârdia lui Eftimie, stareţ la Ghighiu. Mitropolitul Nifon ridică biserică nouă, lângă cea veche, între anii 1855-1857. Îi puse două hramuri, Înălţarea şi Sfântul Nifon. O intitulă oficial ‹‹Schitul Nifon›› şi lăsă biserica veche a Zamfirii ca biserică de cimitir a satului şi a călugăriţelor. Biserica lui Nifon este zidită, în stilul de încăpătoare hală ce se obişnuia prin 1850”.(1)

Biserica lui “Nicu Zugravul"

Nicolae Grigorescu tânar - 1856
Mitropolitul Nifon a însărcinat cu zugrăvirea noii biserici a mănăstirii “pe tânărul Nicu Grigorescu, a cărui faimă de zugrav bun şi cinstit ajunsese până la Domn”. Pictorul Nicolae Grigorescu avea în anul 1856 doar 17 ani: “Marele Nicolae Grigorescu a înfăptuit adevărate minuni de ar bisericească, într'o vreme în care nici vârsta - era doar un copilandru - nici pregătirea - nu plecase încă în străinătate - nu îndreptățeau o realizare de asemenea dimensiuni. Din vremea aceea (1866) se păstrează o scrisoare în care Grigorescu “tânărul zugrav, își plânge sărăcia, și-și spune dorul lui arzător de a merge la școala de pictură de la Roma". Contractul pe care l-a încheiat Nicu Grigorescu la 16 iulie 1856 cu Eftimie, starețul schitului Ghighiu, prevede în amânunt toate icoanele și zugrăvelile, precum și obligațiunile tânărului pictor: “Mă îndatorez ca lucrul de mai sus a-l lucra a la fresc, silindu-mă din cât voi putea a face lucru bun și sigur, precum și de a-l isprăvi în soroc de trei luni de zile, iar iconeria tâmplii în patru luni de la săvârșirea bisericii. Pentru care m'am învoit cu galbeni cinci sute”. A făcut, precum poate vedea orice drumeț care se abate pe la această mănăstire, nu numai “un lucru frumos și sigur”, ci o operă de artă nepieritoare, care ar putea sluji multor pictori bisericești de model. Îndeosebi tâmpla bisericii păstrează icoanele lui de o factură minunată, de un colorit impresionant, de o expresivitate fără asemănare. Icoana lui Crist, ca și icoanele celor doi arhangheli ce-l străjuiesc, sunt lucrări care depășesc multe din operele lui Grigorescu din vremea maturității.”(1)

Maica Marina, un martor din anii în care Nicolae Grigorescu zugrăvea mănăstirea, își amintea: “Eram copilă, adusă la mânăstire şi mi-au rămas în minte şi acum ochii negri ai lui Nicu Grigorescu. Nu te puteai uita mult la ei. Şi era bun la inimă. Seara, după ce înceta lucrul, ne învăţa - eram mai multe copile - surori - să citim cu literele noi. Fratele lui cânta din flaur.”

Cetind din cărțile sfinte
(în dreapta maica Nectaria)
Se pare că primul admirator al icoanelor a fost chiar creatorul acestora. Maica Nectaria Antonescu povestea în anul 1937 reporterului Ion Tic:

“- De mică copilă, Maica Marina care m’a crescut îmi vorbea adesea de “tânărul zugrav” adus de părintele Eftimie, starețul schitului Ghighiu. Spunea că “tânărul Nicu” – marele Grigorescu de mai târziu – înainte de uimi pe alții cu ceea ce realizase, aici, la Zamfira, rămase uimit el însuși... Ședea ore întregi privind chipurile fără asemănare ale sfinților pe care i-a realizat cu o profunzime, o frumusețe și o interpretare unică în istoria artei noastre bisericești. Când l-a pictat pe Sfântul Nicolae, a ținut “post negru” și multă vreme, sub impresia acestei icoane a trăit o mistică adâncă...”.2)

Mare majoritate dintre picturile lui Nicolae Grigorescu au fost acoperite de lucrările unui alt pictor bisericesc, la începutul secolului al XX-lea: “Căci în anul 1904, fostul mitropolit Ghenadie – din dorinţa de a fi socotit ctitor nou - a pus pe Toma Vintilescu să înoiască - adică să strice pictura lui Gngorescu. Au scăpat icoanele Impărătești cu semnătura lu ‹‹NICU››”.(1) Din fericire, în timpul lucrărilor de restaurare care au fost făcute în perioada 1986-1989, pictorul Ion Chiriac a înlăturat toate picturile ulterioare prin decupare și a scos la suprafață pictura originală a lui Nicolae Grigorescu.

Povestea surorii Elena

Aceiași maică Nectaria a dezvăluit reporterului Ion Tic și o altă poveste – poate banală - dar atât de plină de substanță. O poveste despre cele două lumi, care se aseamănă dar care se deosebesc atât de mult: "lumea noastră" și “lumea lor” – a măicuțelor:  

Biserica nouă a mănăstirii Zamfira
 în anul 1933
“- Cum vă spuneam, chiar atunci când cineva părăsește viața monahală, păstrează în suflet ceva din frumusețea și poate măreția vieții noastre închinate Domnului și numai Domnului Vă voi povesti o altă întâmplare petrecută aici la Zamfira: Într’o zi, sunt mulți ani de atunci, o maică aduse o copiliță frumoasă, ca un strop de soare. Un suflet stingher pe lume. Fiica unui ocnaș. Fetița crescu în mănăstire fără să știe ce se petrecuse cu tatăl sau cu mama sa, care murise împrejurări ciudate. Maicile ascunseseră eu grijă trecutul întunecat al părinților, pentru ca biata copilă să nu sufere la umbra amintirei. Așa crescu fiica ocnașului la noi. Se numea sora Elena, cea mai bună, mai blândă și mai frumoasă dintre surori. Când se făcu mai mare, un tânăr și bogat petrolist se îndrăgosti de frumoasa Elena. Maica Zenovia, cea care o crescuse,  consfinți s'o logodească cu acel tânăr către care sora manifesta o dragoste ascunsă. La logodnă participară câteva maici care o cunoșteau din anii copilăriei. În timpul logodnei, sora Elena veni în mijlocul maicilor, declarând că refuză să se mai logodească. Plângând, ea spuse maicilor s'o ducă înapoi la Mănăstire.
Sora Elena trăii câtva timp sbuciumul neînchipuit de mare între pornirea inimii și chemarea sfântului lăcaș. Greu să poatä înțelege cineva frământarea unui biet suflet între cele două lumi. În cele din urmă sora Elena se hotărî să se logodească. Se logodi, se casători, dar ani de-a rândul ea își păstră obiceiul rugăciunilor. Se înveșmânta în negru și își petrecea timpul între biserică și mănăstire. Soțul, înțelegător al sufletului care a mai păstrat în adâncuri frumusețea vieții de mănăstire, i-a respectat această pornire. Sunt mulți ani de atunci. Dar n'a trecut toamnă sau iarnă fără ca sora Elena să nu vină în mijlocul nostru și să nu ajute fiecărei maici în parte cu bani pentru lemne sau pentru merinde. Vine regulat, simțind cea mai mare mulțumire sufletească în mjlocul nostru, al maicilor.” (1)

Surse:
(1)        Articolul “Mânăstirea Zamfira” – semnat Pret Nic. M. Popescu – publicat în revista “Boabe de grâu” – numărul din luna februarie 1933
(2)        Articolul “Zamfira – mânăstirea zugravului Nicu” – semnat Ion Tic – publicat în revista Ilustrațiunea Română” – numărul din 5 mai 1937
(3)        Articolul “Într’o zi la Zamfira” – semnat Ion Tic – publicat în revista Ilustrațiunea Română” – numărul din 28 aprilie 1937


Citește mai mult... »

În vogă (pe vremea străbunicii...)

„Cățelușul purtat în “lessă" la plimbare pe trotuarele îmbulzite ale Căii Victoriei, țigara în colțul gurii artistic fardate, bridge-ul, cocktail-party-ul, etc… și-au făcut debutul în viața Capitalei noastre, ca oricare alt capriciu al modei. Am crezut, atunci când și-au făcut apariția în carnetul mondenelor noastre, că nu vor trăi decât clipe efemere, că nu vor fi decât... “o vogă" trecătoare, că vor avea soarta “altor voge" născute din ordinul “nu știu cui”, apuse ca prin magie fără să știm “precis când" și fără să știm “de ce?" Dar acestea s'au înscăunat în viața de toate zilele a mondenelor bucureștene ca și când obiceiul lor ar fi fost moștenit de la străbunice, o dată cu lada cu naftalină și vechituri. Ceea ce ni s'a părut o glumă a modei constituie azi un lanț indestructibil al vechii tradiții bucureștene.”

Ce nu știa reporterul interbelic “D. Lc.”, autorul articolului “Voga Capitalei” publicat în numărul din 4 mai 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română” - din care am extras citatul anterior - era că peste câteva decenii o nouă “vogă” avea să pătrundă printre “fashionistele” (“mondenele” de ieri) capitalei: curentul vintage. O modă care readuce la viață ceea ce era “în vogă” in vremea străbunicilor noastre. Să aflăm așadar cam ce era “în vo” prin anul 1938:

Eleganța bucureșteană trebuie să fumeze, trebuie să joace “bridge”, să adore un cățel, să bea “whisky" la “cocktail-party"-uri... Dar toate acestea au intrat de mult în domeniul obișnuinței! Noi elemente, noi baloane de oxygen, sunt reclamate pentru înviorarea ritmului monden.

În vogă prin anul 1938...
Care-i noua “vogă"? Care e “ultima vogă”? Cum? N'ați observat încă nimic în noua ținută automobilistică a doamnelor bucureștene? E un mic triumf asupra unui despot al garderobei; noua “vogă" dictează: “De azi înainte, dacă vrei porți pălărie, dacă nu, nu porți!. În viteza mașinei, în bătaia vântului și a soarelui de primăvară, aveți dreptul să lăsați buclele ondulației permanente și sugestivei coafuri “paj" să respire în voie. În mașinuța ta doar ești puțin ca și la tine acasă! Și nu porți pălărie! Și apoi îți dă un aer sportiv!

Mai multe articole aici: Străbunica

Vei avea aerul și mai sportiv dacă arborezi pe nas ochelarii negri cu rama groasa. Cu ramă groasă, albă! Așa sună cuvântul de ordine. Mai ales la volan, comiți cea mai gravă abatere de la vogă dacă nu te supui să privești lumea, cerul, iarba și florile prin sticla cenușie care-ți întunecă întreg universul.
- Dar eu am ochi sănătoși și… destul de frumoși și prefer să văd lumea în roz! Nu crezi că această sticlă cenușie?...
- Când “voga" ordonă, tu nu trebuie să crezi nimic, duduie! Căci oricât vei protesta la început, tot termini prin a capitula. De aceea ai admis atât de repede și basmaua “à la russe", pe care o aranjezi în trei colțuri legând două sub bărbie. La început ai avut cu soțul d-tale o discuție care a urmat cam în felul următor:

Prin Cișmigiu... călare
- Bine, dragă, după ce că te aștept un ceas în mașină, îmi sosești legată la cap cu o basma de chivuță?
- “E ultima vogă", dragul meu! “Basmaua “à la russe"...
- E ridicolă, ne va râde toată șoseaua, te rog să o scoți!
- A nu, dragul meu, e ultimul șic și nu vreau de loc să am aerul unei demodate...
Nici nu ați ajuns la Otopeni. Pe lângă mașina voastră au fâlfâit cascade de basmale rusești strident colorate.
- Ai dreptate, draga mea, cred că în definitiv nu-mi displace această “vogă" a basmalelor.
- O! Dar ar fi fost suficient chiar dacă-mi plăcea numai mie…

Străbătând șoseaua până la Snagov ai aflat deodată eu tristețe că încă nu erai la curent cu noua “vogă" sportivă feminină. Nu poate fi vorba decât de o… “nouă vogă”! A doua zi te întâlnești la coafor cu tovarășa de sky:
- Știi, avem cu ce înlocui sky-ul. O “nouă vogă"… Sportivă. Mi-am și comandat… ghici ce?
- Ți-am luat-o înainte, scumpă amică, am și fost ieri până la Minovici și n'am căzut decât de trei ori.
- De pe cal?
- Cum de pe cal? De pe bicicietă, dragă! Dar văd că nu prea ești la curent cu moda sportivă. N'ai aflat încă de ultima vogă a ciclismului feminin? Fusta-pantalon e indispensabilă, restul se înjghebează ușor!


La Șosea...
pe bicicletă



Ce va dăinui din acest stol de noi capricii mondene cu care ne-a dăruit primăvara anului acestuia? De cele mai multe ori puterea unei “vogi" apune odată cu sfârșitul sezonului… Să nu dispere modistele? Să nu jubileze negustorii Bazacei!? Și bine ar face elegantele sportive dacă din timp, ar socoti un colțișor în apartamentul lor, destinat miculul “Muzeu al capriciilor” lor sportive. O bicicletă condamnată ruginii așteaptă să-și ocupe locul pe lângă alte unelte demodate…”



Sursa: articolul “Voga Capitalei” – semnat “D. Lc.” - publicat în numărul din 4 mai 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Regii au fost şi ei copii: Regele Mihai (primii pantaloni lungi, o ședință foto, Zeppelinul)

Castelul Peles

În anul 1929, încă prea mic pentru a se ocupa cu adevărat de "problemele statului", Regele Mihai era un copil care alearga fericit pe aleile Peleșului. Era însă și un copil urmărit mereu ochii presei pentru că, nu-i așa, românii trebuiau să știe ce le face suveranul. Tocmai pentru a satisface această curiozitate, la începutul lunii noiembrie a anului 1929, reporterul  A. Dumbrăveanu pășea în zorii zile pe aleile din fața reședinței regale de la Sinaia. Datorită articolului scris în uma acestei vizite - publicat în numărul din 2 noiembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom putea, după aproape nouă decenii, să reconstituim povestea unei zile din copilăria regelui Mihai:



PRIMII PANTALONI LUNGI AI REGELUI

Castelul Peles
Primii pantaloni lungi ai Regelui
Jos, la scara castelului Peleș, reporterul nostru fotograf e pregătit cu aparat, casete și răbdare multă. Suveranului, care îl recunoaște, i se spune că va fi fotografiat. Coboară din automobil, vine până în fața reporterului nostru fotograf și-i fixează aparatul. Berman cunoaște dorința regelui: nu-i de dată recentă. Îi întinde deci aparatul și regele întoarce “obturatorul" și apasă de buton. Sgomotul produs de pânza care cade rapid îl nedumirește.
- Ce-i asta?
- Obturator.
- Obt-u-rat…
- Obturator, Majestate…
- Mă duc să mă îmbrac.
Regele, cu părul vâlvoi, a dispărut pe scări. I se aud până afară pașii ce urcă pe scara de stejar. Toaleta suveranului nu durează decât câteva minute. Se înfățișează  alături de aghiotantul său personal, dl. maior Mardare, într'o ipostază cu totul nouă: poartă o haină gris, croită pe talie, și pantaloni lungi… Cravata la culoare. Noua îmbrăcăminte - nouă fiindcă arborează pentru prima oară pantalonul lung – îl face să privească serios în jurul său. Inspectorul general Costescu îi urează:
- Să le purtați sănătos, majestate…
- Mulțumesc, Costescu.
Inspectorul a zărit, la picioarele regelui, o manșetă rebelă. Se apleacă și i-o îndoaie la loc.
- Așa majestate, acuma ești mare…
Regele e încântat: surâde satisfăcut, cu două gropițe în obraji și își umflă pieptul. Își examinează dunga pantalonului pe care o pipăie, apoi se uită la cei ai inspectorului.
- Din aștia vreau eu… - spune Regele.
- O să ai și din ăștia... Dar mie îmi plac mai mult ai Măriei Tale…
Regele se pune la dispoziția reporterului fotograf.

ÎN FAȚA OBIECTIVULUI

Castelul Peles
Vreau aici în fața leului...
- Unde vrei să mă fotografiezi?
- Unde preferă Majestatea Voastră.
Suveranul nu așteaptă mai mult. O ia înainte, coborând scările galeriilor terasei. Un adevărat labirint. E când coborâș, când urcuș. Suveranul aleargă înainte, se pierde din ochii celor care îl urmează și care ajung jos înaintea lui.
- Unde-i Majestatea Sa?
Nici un răspuns. Întrebarea e repetată. Și apoi, un râs sglobiu. Dintr'o galerie, Regele coboară în grabă, mulțumit că s'a putut ascunde o clipă. Se așeazá în fața unui leu de piatră care străjuiește intrarea.
- Vreau aici în fața leului...
În fața obiectivului, a deschis ochii mari, a zâmbit și-a vârât ștrengărește o mână în buzunar. De departe se aude sgomotul unui motor. Regele așteaptă o clipă nemișcat, până ce vede pus la punct aparatul, apoi întreabă:
- Automobilul acela e un Hupmobile...
- Nu se poate, Majestate.
- E Hupmobile. N'ați auzit cum făcea puf, puf, puf…
- Era un Pakard, Majestate, țăcănea…
- Nu… Nu țăcănea. Făcea puf, puf, puf… Auzi… Se aude încă…
Regele a dus mâna la ureche și ascultă atent.
- E Hupmobile…
- Dacă spune Măria Ta, așa o fi...
Reporterul fotograf intervine, rezervat, în discuție:
- Unde mai dorește Majestatea Voastră?
- Colo, la fântână. Lânga broasca lui...
Suveranul a arătat spre unul din funcționarii din apropiere și se îndreaptă spre fântână. Sare cu ușurință și ferindu-și pantalonii peste bordură și deschide un robinet. Apa țâșnește sgomotos în toate părțile.
- Aici, lângă broasca asta.

Castelul Peles
Aici, lângă broasca asta...
Broasca e de metal. Regele vrea să pozeze lângă ea, fiindcă-i reamintește una din marile lui spaime: era, anul trecut la Mamaia, unde își făcea baia. Fiindcă se aventura în larg, personalul, ca să-l facă să stea mai mult la mal, i-a atras atenția că mai încolo sunt șerpi veninoși. Regele s'a ferit o bucată de vreme. Dar într'o zi, cu plasa de prins pești în mâini, a înaintat în apă. Deodată, a zărit uimit cum în plasă se sbătea un animal hidos. A aruncat plasa cât colo și a început să fugă la mal. Un valet i-a sărit înainte:
- De ce fugi, Măria Ta?
- Șerpi... acolo sunt șerpi.
- Unde?
- În plasă.
Valetul s'a dus și a adus plasa. O broască se sbătea între sfori. Servitorul a început să râdă:
- Asta e broască, Majestate!
De atunci, regele râde de câte ori vede broasca de la Neptun. Dar mai ales râde de funcționarul care i-a spus povestea cu șerpii și căruia i-a rdămas porecla: “Broasca”.
Du ce a auzit mișcarea produsă de “obturatorul" aparatului, Regele n'a mai așteptat invitația fotografului. Se duce spre scările galeriilor de la terase și se așează în fața lor. Obișnuit în fața obiectivului, regele ia o poziție comodă și așteaptă.
- Zâmbiți, Majestate!
Gropițele s'au ivit în obraji.
- Mai vesel, Măria Ta…
Buzele s'au deslipit și gura lasă să se vadă un șirag de perle. Pe urmă, clișeu după clișeu înregistrează, în mai puțin de o oră, un rege de opt ani în treizeci și șase de poze diferite…

Zeppelinul trece la trei și-un sfert…


Zeppelin
Zeppelinul survolând
 Castelul Peles - 1929
Regele aude dintr'o discuție între aghiotantul său personal și inspectorul Costescu o frază:
- Zeppelinul trece la trei și-un sfert.
Ridică mâneca hainei și se uită la ceas. E un ceasornic-brățară mic, dăruit de bunica sa, ex-regina Sofia a Greciei.
- La cât vine, Mardare? Zeppelinul?
- La trei și-un sfert.
- Și ce e Zepelinul?
- Un balon mare care trece pe aici.
- Vreau să-l văd și eu.
- O să-l vezi Majestate. Merge și Alteța Sa...
- Unde?
- La Predeal.
- Se vede mai bine de acolo?
- Desigur.
- Dar mă luați și pe mine?
- Sigur!
- Atunci să mănânc mai repede.
- E devreme.
- Să vedem cât e ceasul... La mine e unsprezece.
- La mine - răspunse adjutantul - e unsprezece fără zece.
- Merge prost. Al meu merge bine. Să-l controlăm la mama.

Castelul PelesApoi, către reporterul fotograf:
- Mă duc să mănânc ca să plec la Zeppelin și pe urmă vin. Mă aștepți?
- Aștept, Majestate.
Și regele cu părul de vis, blond, urcă în goană scările, se oprește în capul lor, controlează dunga pantalonilor și dispare urmărit cu duioșie. La o fereastră a castelului, a apărut un căpșor auriu. O voce dulce, maternă, se aude aproape, dinlăuntru:
- Mihai… Mihai…

- A urcat sus, Alteță!

Sursa: articolul “Regele Mihai în fața obiectivului” – semnat A.Dumbrăveanu - publicat în numărul din 2 noiembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »