Pledoarie pentru școala în aer liber

Pornit de la constatarea că oamenii în general și copii în special sunt mult mai sensibili atunci când se află în mijlocul naturii, conceptul de “școală în aer liber” (“outdoor training”) a luat un mare avânt în ultimii ani. Tot mai multe instituții de învățământ din lume își organizează cursurile în natură, cât mai departe de convenționalele ziduri ale școlilor. Metodele de învățare practicate în aceste școli – numite uneori și „forest schools” sau „nature schools” - sunt bazate pe relația directă a copiilor cu natura, cu mediul înconjurător. Țelul unor astfel de școli este să educe copii într-un mediu natural, sănătos. Nu pot decât să recomand această formă de învățământ și să constat că… ideea nu e deloc atât de nouă pe cât am putea fi tentați să credem. Un articol publicat în anul 1933 de revista “Ilustrațiunea Română” - din păcate nesemnat - era o adevărată pledoarie pentru școala în aer liber:

Ați văzut vreodată o școală în aer liber? O școală fără pereți care strivesc sufletele micilor prizonieri, fără plafonul care ascunde albastrul cerului, fără atmosfera de scolastică inchiziție care adeseori înăbușă avântul tineresc, fără nimic din ceea ce încătușează, sufocă, ucide… Un crâmpei de livadă, o bucată de grădină înverzită, o margine de pădure, sau chiar curtea școlii: iată locurile unde dascălul își poate muta tabla plină de socoteli, hărțile încărcate de râuri, munți, orașe și toate câte le prevede viața școlărească. La urma urmei, când primăvara îngână cele dintâi cânturi în aerul și lumina unei vieți care renaște, de ce n'ar evada și micii școlari? O școală fără pereți și fără plafon, la umbra pomilor înverziți îi așteaptă...
 
Primele lectii de stiinte naturale: ce este o floare?
Iată-i cu ochii mari, înveseliți de bucuria unei libertăți nevisate, stăpânind o lume de iluzii și de zburdălnicii; o lume în care gogoloașele de hârtie sunt adevărate ghiulele de tun, iar cojile de portocale veritabile rachete fără fum și fără sgomot. Cine a spus că o asemenea școală așezată în bătaia vântului, baia de aer și de lumină pe care nici o construcție și nici o instalație n'o poate reda, este o “fantezie pedagogică", a greșit. A greșit pentru că nu poate fi o greșeală mai mare decât metoda care depărtează sufletul omenesc - oricare ar fi el - de natură. Cine a văzut o singură dată în viață o asemenea școală descătușată - școala în aer liber - își poate da seama ca și mine că pedagogia câștigă un mijloc în plus de a putea împărți mai cu folos lumina.
 
Desen după natură... în natură
Nu știu dacă recentul Congres al “școlilor de copii mici" pe care-l interesează în largă măsură o asemenea problemă a înscris la ordinea de zi și această chestiune. Ceea ce știu sigur însă e faptul că acei care au încercat “școala în aer liber” n'au avut decât să se mândrească cu ceea ce au putut realiza.

Împletiturile au un farmec mai mare când sunt făcute
în aer liber

Fotografiile noastre prezintă o asemenea școală de copii mici și o grădiniță de copii care își continuă cursurile “în aer liber". Iată o primă lecție, într’o zi de primăvară. Copilașii cu mânuțele ca “bulgărașii de unt", cu “ochii plini de ghidușăriile copilăriei", nu mai simt tranziția bruscă dintre libertatea de ieri și inchiziția pe care le-o făgăduiește școala. În mireasma proaspătă a aerului de dimineață, glasul domol al dăscăliței va răsuna mai dulce și mai convingător decât oricând. Ochii nu vor mai țintui “tablourile murale" searbăde și reci; zidurile nu vor mai ridica stăvilare și “lumea școlii” va fi o alta, mai apropiată de viață și de natură. Școala în aer liber... Cine a reînviat-o, pentru că primele școli desigur au fost “în aer liber", a fost un om mai înțelegător al sufletelor decât toți pedagogii timpurilor.”


Sursa: articolul “Școala în aer liber – Prima lecție” – publicat în numărul din 26 aprilie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Regii au fost şi ei copii: Regele Mihai

M.S. Regele Mihai s-a născut în data de 25 octombrie 1921 în castelul Foișor din Sinaia. La numai șase ani, copilul căruia îi plăcea să cânte la pian, să joace șah, să-și călărească poneiul și să conducă mașinuțe a devenit rege al României. O copilărie fericită veți spune, dar nu a fost deloc așa. Micul Rege a domnit atunci doar trei ani, din luna iulie 1927 și până în iunie 1930. În tot acest timp a crescut despărțit de tătăl său și trebuia să-și îndeplinească îndatoririle de suveran al României. 

În anul 1929, încă prea mic pentru a se ocupa cu adevărat de "problemele statului", Regele Mihai era un copil care alearga fericit pe aleile Peleșului. Era însă și un copil urmărit mereu ochii presei pentru că, nu-i așa, românii trebuiau să știe ce le face suveranul. Tocmai pentru a satisface această curiozitate, la începutul lunii noiembrie a anului 1929, reporterul  A. Dumbrăveanu pășea în zorii zile pe aleile din fața reședinței regale de la Sinaia. Datorită articolului scris în uma acestei vizite - publicat în numărul din 2 noiembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom putea, după aproape nouă decenii, să reconstituim povestea unei zile din copilăria regelui Mihai:

Castelul Peles
Regele Mihai în anul 1929
pe aleile din fața castelului Peleș
La orele șapte dimineața trecem de garda Peleșului îndreptându-ne spre palat. Ceasul din turla castelului a bătut de șapte ori și în fața tunurilor de pe terasa gărzii ostașii schimbă posturile și ridică, cu trupurile și cu mâinile prinse pe cureaua armei, drapelul. Soarele cuprinde, în superb peisagiu, rugina toamnei, care aici la Sinaia, în parcul celor două castele domnești, e mai frumoasă ca oriunde. La ora aceasta, potecile cântate de Carmen Sylva sunt pustii și nici șopotul Peleșului nu se aude. Doar la intrarea din stânga castelului câțiva valeți aleargă de colo până colo, zoriți, și dispar după câteva clipe.”



REGELE

“Pe aleea ce leagă Peleșul de Pelișor apare venind domol un grup de trei persoane. Paza regelui: un domn grav, inspectorul general Costescu e în cap, urmat de două persoane la fel de serioase. Grupul se împrăștie în jurul terasei și inspectorul Costescu rămâne lângă intrarea în castel. Pe alee vine gârbovit un vânzător de ziare, cu geanta plină. Urcă scările intrării, ca la un simplu client căruia îi lasă dimineața gazeta preferată.

Liniștea s'a risipit dintr’o dată: pe scările de la intrarea din stânga a apărut Regele Mihai, cu capul gol, cu pantaloni scurți și cămașa care-i lasă gâtul descoperit, și privește spre gardă:
- Bună dimineața Majestate.
- Bună dimineața Costescu.
După răspunsul dat în grabă, Regele coboară treptele, două deodată, și fuge pe alee. E marșul lui de dimineață. Fuge spre aripa gărzii, în goană mare, în bătaia soarelui de toamnă. În câteva clipe a ajuns acolo. Urcă repede scările și salută sentinela, care a luat “pentru onor", cu mâna dusă militărește la frunte. Raita pare că-l obligă să facă în fiecare dimineață front în fața drapelului, după care se întoarce, tot în fugă, la castelul Peleș.”


BICICLETA

“În ziua aceasta Regele are în program sportul. Trei zile pe săptămână sunt dedicate învățăturii și trei zile sportului. Tennis nu va face azi fiindcă-i lipsește partenerul, dl. col. adjutant lacobici, care de câte ori se joacă cu Suveranul trebuie să facă adevărate acrobații ca să-i prindă mingile. Fiindcă Regele Mihai i le trimite, vânjos și amuzat, la înălțimi și distanțe ce necesită adevărate eforturi. Nici călărie nu va face azi, fiindcă lipsește dl. colonel Scheletti, profesorul respectiv, mândru că are un elev de opt ani care stă pe cal ca un colonel trudit o viață întreagă în șa.

Castepul Peles
Regele pe bicicletă
pe aleea ce duce la Pelișor
Dar Miss, guvernanta Regelui, care a venit pe terasă, dă ordin să i se aducă bicicleta. Eugen, lacheul regelui, i-o aduce din castel și i-o predă, voind să-l ajute să urce. Regele însă a făcut o mișcare spre a se debarasa de el: ține o mână pe ghidon și se aruncă pe bicicletă. Mișcarea ar stârni invidia unui ciclist cu experiență. Întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, Regele pedalează, ajunge la Pelișor, înconjoară castelul, apoi o ia înainte spre Furnica, unde sunt grajdurile regale. În urma lui, abia ținându-și sufletul, aleargă Miss și Eugen… Când a ajuns sus, lângă poartă, regele râde. Sunt toți în urma lui și Miss trece prin clipe de tortură, fiindcă aici vine momentul ce i se pare cel mai periculos: panta de la Furnica merge în linie dreaptă, dar e înaltă. Regele, căruia Miss i se adresează în englezește, cu mâinile pe ghidon, cu picioarele fixate pe pedale, își dă drumul din vârf și merge, cu cea mai mare viteză posibilă, până la garajul din vale… Când Miss îl zărește jos, cu capul întors spre ea, zâmbește mulțumită… Suveranul pedalează vânjos și trece din nou pe aleea Peleșului. Coboară cu suplețe, după ce a încetinit treptat mersul bicicletei.
- Frumos ați mers Majestate! - i se adresează un funcționar.
- Eu pot și mai frumos.
- Știm, Majestate.

Cu bicicleta - care-i ajunge până la brâu - rezemată de picioare, regele privește spre Miss și spre lacheul care încă nu se arată. Funcționarul ghicește, uitându-i-se în ochi, ce vrea Regele…
- Briceag ai?
- Am Majestate. Pe cel mic sau pe cel mare?
- Amândouă.
Funcționarul, care e considerat drept un depozit de bricege al Suveranului, scoate din vestă două bricege, pe care nu le ține decât pentru trebuințele regelui Mihai. Le întinde: mâna Regelui le ia pe amândouă. Eugen, valetul, a sosit între timp.
- Eugen, ia bicicleta.
Alături e un tufiș. Regele s'a dus într'acolo. A deschis cuțitul și taie o cracă. Funcționarul se minunează:
- Bravo, Măria Ta!
- Eu pot să tai și una mai mare.
- Știu, Majestate.
În mâinile Regelui, cu ajutorul briceagului, craca devine încetul cu încetul o nuielușe cu vârful încrustat. Apoi închide briceagul la loc și-l repune în depozit.
- Mergem la tâmplărie?
- Nu se poate azi, Majestate… Nu permite Alteța Sa…

Peles - Sinaia
La izvor...
Regele nu mai insistă deși tâmplăria e marea sa pasiune. Odată, acum vreo doi ani, pe când transforma o cracă într'o nuielușă, operație de predilecție în fiecare dimineață, a auzit din gura unui valet cuvântul tâmplărie. Și timp de trei luni s'a rugat să fie dus acolo. I s'a satisfăcut dorința. A vizitat atelierul, s'a minunat în fața strungului și a ferăstrăului. Le-a examinat cu deamănuntul și n'a mai vrut să plece.
- Vreau să învăț și eu.
- E greu.
- De ce?
- Fiindcă Măria Ta n'ai timp să înveți. Cere timp…
- Eu vreau…
Spunea pe un ton care era o rugăminte ce nu-i putea fi refuzată. Dar fiindcă nu putea fi lăsat acolo, i s'a promis că, mai târziu, când va fi mai mare, va învăța și  tâmplăria. De atunci așteaptă… La tâmplărie ar vrea să se ducă în fiecare zi. Argumentul hotărâtor pentru a-l împiedica e invocarea numelui principesei mame.”


AUTOMOBILUL DĂRUIT DE UNCHIUL NIKI

Automobil electric
Regele Mihai manevrând "Gândacul roșu"
automobilul dăruit de Principele Nicolae
“Cu nuielușa în mână, Regele scormonește pietricelele de pe alee. Apoi, aducându-și parcă aminte de ceva uitat:
- Eugen, automobilul.
- Imediat Majestate.
Automobilul pe care-l aduce valetul e unul ceva mai mare decât cele ce se văd expuse în vitrinele jucăriilor pentru copii. În el pot intra două făpturi de mărimea regelui. E darul “unchiului Niki” (notă: principele Nicolae al României, cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria), plătit cu șaizeci de mii de lei, în primăvară. Dar să nu se creadă că e o simplă jucărie de copil: regele Mihai se urcă în el, pune mâna pe volan, întoarce o cheie și pornește pe alee, ca pe orice automobil. Mașina e condusă de electricitate și regele mânuiește volanul cu o ușurință uimitoare: la Pelișor, la o curbă, a făcut un viraj elegant și a început să urce pe un drum care merge în pantă. După automobil se țin iarăși Miss și valetul…

Aleea de la Pelișor duce în suiș, apoi coboară în coastă, unde sunt două gropi cu nisip. E locul preferat de rege în plimbările sale cu automobilul. Suveranul pune automobilul în viteza a doua - ca și cel mai cunoscător conducător - și pornește vertiginos la vale, trecând cu o acrobație uimitoare cele două hopuri ale gropilor. Automobilul se sguduie și Suveranul saltă de două ori în sus râzând din toată inima… În urma lui aude laude:
- Bravo Majestate!”

Continuarea articolului zilele următoare...



Sursa: articolul “Regele Mihai în fața obiectivului” – semnat A.Dumbrăveanu - publicat în numărul din 2 noiembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

Evenimentele zilei

Principala caracteristică a societății românești din perioada interbelică era aceea că oscila mereu între tradiționalism și modernitate. România interbelică era de asemenea  o lume a contrastelor: satul românesc a rămăsese în cea mai mare parte un mediu conservator, tradițional, în timp ce marile orașe tindeau din ce în ce mai mult spre modernitate. Voi încerca să surprind câte ceva din cotidianul acelei lumi – atât din zona normalității cât și din cea a… mondenului și a senzaționalului - cu ajutorul unui colaj de articole culese din câteva numere ale unor reviste interbelice care apăreau în anul 1938, cu un an înainte de declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial:


Măsură practică

Igienizarea căruțelor la intrarea
în București
“De când U.C.B.-ul a preluat de la primărie salubritatea, curățenia străzilor Capitalei începe să devină un lucru obișnuit. În fiecare noapte străzile principale sunt spălate cu furtunul și măturate, iar gunoalele strânse cu regularitate. Pentru a păstra curățenia străzilor Capitalei, U.C. B.-ul a luat o măsură foarte practică. La principatele bariere ale orașului, pe șoselele cu mult trafic, a instalat o platformă unde toate vehiculele care intră în Capitală sunt curățate și spălate în mod gratuit. Astfel se înlătură spectacolul automobilelor stropite de sus până jos cu noroi sau al căruțelor și camioanelor cu roțile înghirlandate de toată murdăria drumurilor, care se vedeau pe străzile Capitalei. Mare parte din praful și murdăria de pe străzile  orașului se datora acestor vehicule, care aduceau cu ele tot noroiul drumurilor de țară.” (“Ilustrațiunea Română” – 5 octombrie 1938


Cimitirele de automobile ale Bucureștilor

Un cimitir de mașini în
Bucureștiul interbelic
“Dacă sgârie-norii nu v'au convins acum că Bucureștii s'au americanizat, faceți o plimbare pe Șoseaua Ștefan cel Mare și în împrejurimile ei: veți găsi acolo cimitirele de automobile, semnul cel mai palpabil al americanizării unui oraș. Zeci și sute de automobile care-au strălucit de o sănătate metalizată acum câțiva ani, sunt astăzi epave în aceste cimitire pe care nu le vizitează decât amatorii de fier vechi și de șuruburi sau de tablă nichelată. Pe zi ce trece, cimitirele de automobile din București se îmbogățesc și își sporesc dimensiunile. Încetul cu încetul aceste automobile vechi vor deveni o problemă serioasă pentru edili.”  (“Ilustrațiunea Română” – 5 octombrie 1938


Lindbergh în România!

Charles Lindberg pe aeroportul
din Someșeni
Cu ocazia trecerii prin România, aviatorul Lindbergh și soția sa, au fost pentru scurt timp musafirii Clujului. Sobru si modest ca totdeauna marele aviator a ținut să treacă cât mai neobservat.” (“Ilustrațiunea Română” – 7 septembrie 1938)

La ora 3.40, când ultimele avioane concurente în raidul Micii Înțelegeri decolau de pe aerodromul din Someșeni, a apărut la orizont un avion negru, monoplan, cu două locuri și cu un singur motor, pilotat de celebrul aviator, colonelul Charles Lindbergh, având la bord drept unic și prețios pasager pe soția sa, Doamna Annie Lindbergh. Avionul “Hawk", un avion mic de turism, a adus pe pământul României una din celebritățile aviației mondiale, pe “primul pionier al lumii" cum a fost numit colonelul Lindbergh. Într’o clipă, aviatorul american a părăsit carlinga pentru a întinde mâna să scoboare soției sale, iar apoi au intrat repede în biroul aerogării, unde au fost salutați, în numele d-lui general adjutant Paul Iliescu, Ministrul aerului și marinei, de către dl. căpitan Alexandru Cernescu, comandantul Flotilei de Gardă. 

Mulțimea curioasă a prins de veste și se îndrepta grăbită, dornică de a vedea “în carne și oase" pe celebrul aviator. Charles Lindbergh are groază de mulțime și de necunoscuți. De o simplicitate uimitoare, în salopeta cenușie, cu casca și ochelarii apărători prin care de atâtea ori a privit înălțimile și aspectul de jucărie al orașelor, Lindbergh a pășit cu dibăcie căutând să scape de indiscreția reporterilor. Același motiv l'a 'determinat să nu primească ospitalitatea unui hotel, dorind mai degrabă intimitatea caldă și sinceră a unui cămin pe care a găsit'o cu prisosință în casa d-lui profesor universitar Iuliu Hațegan. Puținele clipe petrecute în pavilionul Flotilei de Gardă au fost pentru perechea aviatoare un prilej de destindere și de prim contact cu România și sburătorii ei (…)”. (“Realitatea Ilustrată” – 7 septembrie 1938)


Petrache Lupu își continuă misiunea

Petrache Lupu - ciobanul vizionar
“În diferite localități și acum în urmă la Câmpulung-Muscel ciobanul vizionar continuă să ducă cuvântul Domnului. În vremurile acestea de permanentă primejdie de război, cu atât mai mult gândul umililor muritori se îndreaptă spre ceruri, unde ei nădăjduiesc să găsească suprema protecție și îndrumare. Iată de ce nenumărati locuitori înconjoară cu suflet cucernic pe ciobanul căruia în simplitatea lui i-a fost hărăzit să apropie cele ascunse ochiului omenesc. De altfel cuvintele ciobanului nu sunt decât un îndemn la credință și viață virtuoasă, pe care oricine le poate urma cu folos.” (“Ilustrațiunea Română” – 21 septembrie 1938)


Un gagster american la București

Chelnerul care l-a servit
 pe gangsterul american
“Ultimul gangster care a poposit, pentru 48 de ore, în Romania, venea din țara lui de origine cu o reputație bine stabilită de cruzime și îndrăzneală. Din fericire poliția noastră nu a ezitat să-l expedieze cât mai urgent peste hotare, cu toate solemnele sale promisiuni de cumințenie și fidelitate.
De câtăva vreme poliția noastra fusese înștiințată că cetățeanul bolivian Pat O'Brien se îndreaptă spre România. Izgonit din toate țările civilizate, “cetățeanul bolivian”, care în realitate e unul din cei mai fioroși gangsteri ai Americii, credea că se va putea stabili în România. Așa că, într’o bună dimineață, portarul unui hotel din centrul Capitalei a primit un pasager de marcă. Era un individ înalt, cu părul roșu și ochii albaștri, reprezentând  perfect tipul irlandezului. Sosise cu Orient Express-ul și avea nu mai puțin de 14 valize, din care 8 cufere mari, care purtau pe ele etichetele sutelor de hoteluri prin care trecuseră. I s'a dat pasagerului străin apartamentul 33, compus din două camere și baie. La ora prânzulul dl. Pat O'Brien a întrebat în nemțeasca lui aproximativă la ce restaurant să mănânce. I s'a indicat restaurantul “Modern". S'a așezat la o masă, în grădină, și a mâncat șase feluri de bucate, plus două înghețate. La friptură, spre mirarea chelnerilor, a cerut marmeladă. Ca să-și satisfacă clientul, direcțiunea restaurantului a trimis repede un piccolo să cumpere marmeladă de la cofetarie. A adus însă peltea de gutui și dl. Pat O'Brien a fost încântat. Între timp, deoarece i se recomandase țuică înainte de masă, a consumat 1/2 kilogram… cu sifon. Nota a lost de 680 de lei (cu reducerea de 20 la sută!) și a dat un bacșiș de 500 de lei. Chelnerul, care l-a servit, unul din cei mai vechi oameni ai localului, ne spunea cu dispreț:
- Se cunoștea dom’le că a câștigat banii ușor! Arunca banii ca nucile! Bată-l Dumnezeu de gangster…
În timpul celor două zile cât a stat la noi, Pat O'Brien a consumat aceleași feluri de mâncare, cu înghețată și peltea de gutui, ajungând însă să bea câte un kilogram de țuică cu sifon la fiecare masă. Și a împărțit aceleași bacșișuri regale. Din primul moment însă, poliția i-a adus la cunoștiință că e indezirabil, poftindu-l să se pregătească urgent de plecare. Așa că a stat toată ziua în casă, scriind numeroase scrisori. Nici nu a avut curiozitatea să viziteze orașul, ci singurul lui drum a fost pe strada Sărindar, de la hotel la restaurant.” (“Ilustrațiunea Română” – 7 septembrie 1938)


Artistele noastre din străinătate

Paula Georgescu pe plaja de la
Carmen Sylva
“Artista Paula Georgescu, din Paris, a venit în vacanță în țară, și-și petrece vilegiatura pe plajă la Carmen-Sylva. În timpul cât va sta printre noi, d-ra Paula Georgescu va turna un film în care se va evidenția pitorescul munților noștri și în special al locului de origine al d-șoarei Georgescu, “Pe coastele Șotrilor". D-ra Paula Georgescu a interpretat, până aici două filme, la Paris: “Un enfant riche", care a rulat în luna Aprilie și “La ligue du coeur", care se reprezintă cu succes, actualmente, la Paris. Prin succesele pe care le obține în străinătate, compatrioata noastră face cinste țării.” (“Ilustrațiunea Română” – 21 septembrie 1938)


Duminica sportivă

Proba de coastă 
Automobilism

“Duminică a avut loc la Sinaia un concurs de automobile (proba de coastă). Acest concurs a fost onorat de prezența M. S. Regelui și a Măriei Sale Marele Voevod Mihai de Alba Iulia. Prezentăm câteva instantanee de la acest concurs.(“Realitatea Ilustrată” din 7 septembrie 1938).

Fotbal


Pe arena din Giulești
“Duminică s’a disputat pe arena din Giulești matchul internațional dintre reprezentativele B ale Jugoslaviei și României. Partida a fost urmărită de un public destul de numeros, care a susținut cu căldură reprezentanții noștri. Aceștia s’au achitat de minune de misiunea care le-a fost încredințată, dispunând de puternicul team jugoslav cu netul scor de 2 – 0 (2 – 0). Ambele goluri au fost obținute de Orza. Impetuosul extrem dreapta al naționalei noastre a fost și unul din cei mai buni jucători de pe teren.” (“Realitatea Ilustrată” din 7 septembrie 1938).


Citește mai mult... »

Europa văzută prin ochii unui ursar

Un articol publicat de revista “Ilustrațiunea Românăîn 19 octombrie 1938 mi-a atras atenția. Articolul este de fapt un interviu luat lui Vasile Lăcătuș, un bătrân ursar din România care a străbătut în perioada interbelică aproape întreaga Europă în căruța lui cu coviltir. Însoțit de femeie și de copii, de bătrânul lui urs și de cei doi căluți, ursarul a străbătut numeroase sate dar și din mari orașe europene. Și a cules impresii. “Europa, văzută cu ochii lui Vasile Lăcătuș, are un aspect foarte interesant” – concluziona reporterul interbelic. Nu pot decât să fiu de acord cu el și să încerc să vă convig și pe voi că avea dreptate:

Vasile Lăcătuș își șterse pentru a doua oară tacticos mustățile, mai sorbi o dată din tulburelul cenușiu ca braga pe care ni-l servise ca pe un vin excepțional cârciumarul din Răzoarele și își continuă cu șarm povestirea începută:

- Neamțul, dom’le, nu-i om rău, dar e tare aspru. Cum am intrat în țara lui am văzut că nu e rost de câștigat o pâine. Din sat în sat ne duceau cu jandarmii în spate, ca pe hoți. Asta mi-e crucea dacă am câștigat ceva sau dacă mi s'a lipit ceva de palmă. Cică să nu le stricăm neamul! Drăcovenii de-ale lor, nemțești! O lună de zile n'am putut lua un frănculeț, că se țineau cu pușca după noi și nu ne lăsau nici să ne uităm pe drum, la cer sau la iarbă. Ce-am căutat noi să ne dăm bine pe lângă el, muierea le-a arătat covoare, fata a vrut să le ghicească, eu am dat să scot ceva din chimir, ei deloc! Și asa, dom’le, am trecut prin țara neamțului și ne-au dus până la graniță pe jos, dar nici nu am văzut locurile, nici n'am câștigat un ban!...

Interlocutorul nostru e un “rom” voinic și urât, cu obrazul ciupit de vărsat, cu ochii mici și nasul cârn, din neamul acela de robi din care în altă vreme se recrutau călăii. Cu toate acestea Vasile Lăcătuș, pe care l-am întâlnit la un botez combinat cu nuntă ce-l petreceau “romii" din Răzoarele, e un simpatic reprezentant al neamului său. Cu căruța lui cu coviltir în care i se adăpostește familia, cu cușca ursului și cu cei doi căluți, Vasile Lăcătuș a străbătut toată Europa ca să-și agonisească banii necesari clădirii unei gospodării în sat la Răzoarele, de unde a plecat să cucerească lumea! Acum, după aproape șase ani de peregrinări, s'a întors în țară și cu banii adunați a început să-și clădească o mândrețe de casă, numai din cărămidă roșie și cu niște brâie de s'neală, de s'au cutremurat toate inimile “romilor" din Răzoarele, care de ciudă și care de mândrie. Europa, văzută cu ochii lui Vasile Lăcătuș, are un aspect foarte interesant. De aceea, după petrecerea nunții și botezului, l-am invitat la un pahar de tulburel, să-și depene amintirile.

Cea mai bună impresie i-a lăsat-o Franța și francezii:
- Ăia oameni, spune cu admirație Vasile Lăcătuș. Nu mofluzi ca nemții. Cum intram într’un sat, se făcea negru în jurul nostru de lume. Muierea începea să ghicească franțuzoaicelor cu ghiocul, fata îi zicea cu tamburina și eu cu ursul. Ploua cu gologanii - din ăia albi și mici - în căciula dancilor… Venea jandarul, ne întreba de “aussweis" și pe urmă se uita și el la urs, râdea, dădea gologanul și trecea înainte… Ăia oameni. Numai în orașele alea mai mari nu ne dădea voie la centru, ci numai pe la margini. Era acolo lume berechet și care cum ne vedeau ne dădeau de toate... Numai de mămăligă am cam dus dorul… Eram într'o noapte lângă un oraș mare, lângă marea aia mare, de-i zicea Marsăi (Marseille probabil!?). Poposisem noi pe unde începeau casele, căci cunoșteam legea. Și cum stam noaptea sub lună cu muierea și ne uitam la stele, ne-a mirosit a mămăligă cu pește sărat... Toată noaptea n'am dormit de poftă, par'că eram muiere borțoasă…

Și în amintirea crustaceelor, “romul" care a străbătut Europa scuipă de trei ori într'o parte, apoi își continuă povestirea, arătându-ne pe larg moravurile tuturor jandarmilor din țările civilizate.

În Suedia, unde a ajuns cu căruța lui cu coviltir, onoarea de “familist" a lui Vasile Lăcătuș era cât p'aci să sufere o gravă atingere. Pe o șosea, pe când ei călătoreau spre capitala țării, i-a oprit o mașină în pană. Un tânăr și un domn mai în vârstă se străduiau să repare motorul. În cele din urmă, disperați, l-au rugat pe Vasile Lăcătuș să-i remorcheze în urma căruței până la primul garaj, pentru câteva coroane. Desigur că târgul a fost acceptat. Dar pe drum, străinii care erau oameni veseli, s'au oprit, au fotografiat căruța, calul, ursul și mai ales pe fata și pe nevasta țiganului. Până la garaj, cum au făcut și cum de s'au înțeles, au izbutit să le convingă pe cele două frumuseți brune să-l lase pe Lăcătuș și să fugă cu ei. Erau doi americani bogați, dornici de aventuri inedite… Dar Lăcătuș a “ginit" la timp mișcarea și când a văzut cum se îngroașe gluma, le-a luat pe cele două “femei fatale" și le-a dat “un toc de bătaie de auzeau și câinii de la Giurgiu". Apoi a părăsit orașul ca să le piardă americanii urma. Și “muierile, ca muierile, și-au văzut mai departe de treabă".
- Dar alți “romi" ai mai întâlnit prin străinătățuri? – întrebă careva.
- Întâlnit, dar nu mai erau “romi". Care cum s'au pricopsit au uitat de șatra de unde au purces!

Din cârciumă se auzeau acordurile tremoltate și scârțâite ale vioarei și deasupra noastră se deschidea bolta viorie a unui cer blând și bun, cum numai peste țara românească se găsește.”


Sursa: articolul “Cu ursul și ghicitul” publicat în numărul din 19 octombrie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
Citește mai mult... »

Călători fără odihnă pe drumul Siberiei


Deși am putea fi tentați să credem să credem că deportările românilor în Siberia au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice începând cu anii celui de Al Doilea Război Mondial, adevărul istoric ne spune altceva. Cu două decenii mai înainte zeci de mii de români din Transnistria au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forţate. Începând chiar din primii ani de după instalarea puterii sovietice, cei care s-au opus au fost deportați în îndepărtata și înfrigurata Siberie. Chiar și în timpul regimului țarist, în timpul Primului Război Mondial, mii de români au fost puși fără voie pe drumul pribegiei către îndepărtatele tărâmuri înghețate.

Vă voi spune în continuare povestea lui Ilie Veștemean din Cacova și a lui Andrei Moga din Sibiel, doi ciobani ardeleni a căror aventură tragică a început în cele dintâi zile ale Primului Război Mondial:

Cei doi săteni au plecat în primăvara anului 1914 cu oile lor în Rusia. În comunele lor nu se aflau pășuni și conform unei vechi tradiții a oierilor din ținuturile Sibiului s'au îndreptat spre ținuturile mănoase, cu iarbă grasă, ale Caucazului. Acolo nu se aflau nici “boactărul" ungur, nici “cătanele împăratului" și își puteau vedea liniștiți de meserie. De cum au trecut însă granița Rusiei cu cele o mie de oi, a izbucnit războiul. În dreptul Varșoviei, cei doi oieri români au fost înconjurați de o trupă de cazaci și duși la stăpânire. Aici un ofițer bărbos, cu mustățile până la epoleții încărcați de aur, a spus scurt:
- Spioni! Siberia!
Fără altă judecată, bieții oieri români s'au pomenit pentru trei luni închiși în cazematele înspăimântătoarei fortărețe a Varșoviei, așteptând să se formeze convoiul pentru Siberia.
- Ce fac oile noastre? – întrebau mereu cei doi bieți martiri.
Spuneau cătanele că le păstrează până se gată bătaia. În realitate oile fuseseră vândute cu preț bun de cei care îi arestaseră serviciului de aprovizionare al armatei. Și cu speranța că oile se află în pază bună, cei doi români au făcut tragicul drum spre Siberia pe jos, mânați din urmă de loviturile cazacilor

                             Citește și:  Mărturii din Transnistria

Ilie Veștemean
Ar fi prea lung să povestim aici nenumăratele suferințe ale celor doi oieri pe acest drum care a durat mai mult de opt luni de zile prin ținuturile înghețate ale nordului. E suficient să spunem că din 1800 de condamnați au ajuns în lagărul Varoslawska numai 450 de oameni, restul căzând pe drum din pricina frigului, oboselii, bătăilor și foamei. Aici, la Varoslawska, Veștemean și Moga au găsit mai bine de 500 de români, în majoritatea lor oieri, stabiliți de mai multă vreme în Rusia și care din pricina războiului au suferit aceiași soartă ca și eroii noștri. Toți se aflau internați în lagărul de la Varoslawska pentru aceiași vină, imaginară: spionaj. În fruntea lor se afla părintele Valeriu Coltor din Făget, pe care evenimentele îl surprinseseră la un frate al său din Odesa. Cum s'a declarat războiul a și fost arestat și trimis în Siberia ca spion.

Timp de trei ani românii din lagărul de la Varoslawska au suferit cele mai cumplite privațiuni. Atunci când toate speranțele păreau pierdute, a ajuns până acolo vestea că în întreaga Rusie a început revoluția. Apoi știrile s'au succedat cu o rapiditate de nemaivăzut. S-a încheiat armistițiul cu nemții, “tătucul” nu mai era și soldații se socoteau mai mari decât ofițerii. Într'o bună dimineață, lagărul a rămas fără santinele, fără corp de gardă. Soldații plecaseră, care încotro, lăsând prizonierii de capul lor, să se descurce cum or putea mai bine. Abia atunci sau ivit razele speranței. Fiecare a încercat să se gândească la ziua fericită când se va vedea acasă, în sătucul de la poalele munților. Sub comanda preotului Coltor, cei 500 de români din lagăr au format o trupă bine înarmată, cu armele lăsate de rușii dispăruți, și au pornit spre casă urmând mereu drumul indicat de “Calea robilor", tot așa cum se orientau în urmă cu 500 de ani strămoșii lor luați robi de tătari. Știau că îi așteaptă primejdii mari, dar cu orice preț trebuiau să scape din infernul Siberiei.

Andrei Moga
Au călătorit astfel timp de două luni prin pădurile nesfârșite, până ce au ajuns în apropierea orașului Irkutzk. Acesta era centrul rezistenței trupelor albe și bună parte dintre români sau alăturat acestor trupe ce combăteau bandele bolșevice. Alții, cu părintele Coltor, au plecat mai departe spre casă. Printre ei se aflau Veștemean și Moga, care-și lăsaseră acasă nevestele tinere cu copii și ardeau de dorul lor. Dar numai după trei zile au întâlnit trupele roșii. O scurtă bătălie, în cursul căreia Moga a fost rănit grav și părintele Coltor a murit. Ceata românilor a fost capturată. De astă dată în mâna trupelor roșii, au fost îndreptați spre regiunile cele mai de nord ale Siberiei, în insulele Albert, unde se găsesc minele de plumb. Una din insule, cu numele de Soratim, cuprindea lagărul românilor. La început se aflau aici aproximativ 5.000 de români, foști prizonieri de război, dar peste câțiva ani au început să sosească lungi convoaie compuse din bieți români ai “Republicei Moldovenești" de peste Nistru, care erau ridicați peste noapte, încărcați în furgoane și transportați în îndepărtata Siberie.

Astăzi se află în insula Soratim din regiunea semi-polară, la 78 de grade latitudine, o colonie de 15.000 de români care s'au organizat și trăiesc cum pot, în înfiorătorul deșert de gheață, asteptând prilejul unei evadări. Acest prilej l-au găsit Veștemean și Moga când o balenieră a ancorat rătăcită în micul golf al insulei. Cei doi oieri găsiseră mult aur într’o mină părăsită, cu ajutorul acestui aur au convins echipajul suedez și ascunși în cala corabiei sub pieile de focă au izbutit să evadeze din insulă. Asta se întâmpla în anul 1933. 

Cimitir de prizonieri în Siberia
De atunci, timp de patru ani, au cutreierat lumea, căutând să ajungă acasă. Au străbătut, ascunși în burdufe, pe cămile, marele deșert al Mongoliei. Au trecut prin platoul Tibetului și au coborât în India, pe coasta Himalayei, cel mai înalt munte din lume. Toate aventurile prin care au trecut cei doi români ar putea umple paginile unui volum, cu o acțiune din cele mai senzaționale. Destul să spunem că grație consulului României din Calcuta, un englez bogat și milos, au fost repatriați.
- Și acum încotro?
Fețele celor doi se întunecă. Apoi Veștemean ne răspunde cu glas trist:
- Am fost bogați altădată. Acum suntem săraci și singuri.
Moga oftează și el și apoi spune:
- Da! Oile ne-au pierit, aurul l-am cheltuit. În sat nu se mai află nimeni de-al nostru. Nevasta lui Veștemean a murit. Pe-a mea am găsit-o măritată, cu copii mari de la altul. Plecăm mai departe! Unde? Dumnezeu știe! Asta a fost pesemne voia Lui, să rămânem călători fără odihnă. După ce ne-au mulțumit frumos, cei doi “călători fără odihnă" s'au ridicat și au plecat. După câteva minute siluetele lor bizare s'au pierdut în mulțimea pestriță adunată la târgul de vineri.”


Sursa: articolul “Suferințele unor români în Siberia” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 31 august 1938


Citește mai mult... »