Povestea reînhumării lui Constantin Vodă Brâncoveanu

“Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”


“Vreme de douăzeci și cinci de ani cârmuise Țara Românească Domnul Constantin Brâncoveanu, și se arătase vrednic de domnie: drept, pios și bun cunoscător al trebilor țării, atât a celor dinăuntru cât și a celor din afară. Vreme de douăzeci și cinci de ani știuse el prin buna înțelegere a timpului său și prin marea lui înțelepciune să strecoare țara prin primejdiile de tot felul care o pândeau, și mai ales prin primejdia aceea de a fi înghițită. Dar tocmai această purtare a sa, căreia putem să-i zicem mântuitoare de țară, credem noi că l-a făcut să ajungă la sfârșitul lungii sale domnii pradă a iataganului turcesc.”(1) Povestea martiriului domnitorului – omorât de turci împreună cu toți fii lui – este una dintre cele mai emoționante din întreaga noastră istorie. Tocmai de aceea, concluziile cercetările arheologice desfășurate în luna decembrie a anului 1932, care atestau în mod cert că osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost înmormântate în taină într-un colț al Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, au provocat o vie emoție printre români. Până atunci exista convigerea că osemintele Domnitorului ar fi fost aruncate după execuția de la Constatinopol în apele mării Marmara: “E încă doar în amintirea tuturor frământarea ce a cuprins toate straturile societății prin descoperirea osemintelor marelui martir Constantin Brâncoveanu, în cripta bisericii Sf. Gheorghe. Cu ocazia unor săpături ce se făceau, s'a dat peste o lespede veche, care ascundea un mormânt. Procedându-se la ridicarea pietrei, s’a dat peste un coșciug ce conținea înfășurate într’o stofă de preț, din care mai rămăseseră bucăți. Controversele iscate de această descoperire erau din ce în ce mai interesante. Cu cât se înainta în examinarea osemintelor și a postavului găsit, cu atât se preciza mai evident că cel care odihnea în cripta bisericii Sf. Gheorghe era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ucis mișelește de către turci.”(2) Un an mai târziu, în 21 mai 1934, Biserica Ortodoxă Română a ținut să reînhumeze cu mare cinste rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu.

Martiriul

Istoria martiriului familiei lui Constantin Brâncoveanu este una foarte bine cunoscută: bănuit că s-ar fi aliat în secret cu alte țări creștine și că uneltea împotriva turcilor, dar și pentru că sultanul vroia să pună mâna pe marile averi ale acestui domn, pe care îl numeau “Altin-Bey" (“Prințul  de aur”), Constantin Brâncoveanu a fost arestat în anul 1714, cu o zi înainte de Buna Vestire. A fost dus la Țarigrad (Constantinopol) și închis în închisoarea Edicule (“Cele șapte turnuri”).

Ziua de 15 August 1714, o duminică, a fost hotărâtă pentru omorârea nefericitului Brâncoveanu și a copiilor săi. Încărcați de lanțuri și păziți de slujitori turci, ei au fost duși înaintea sultanului Ahmet al III-lea, care aștepta într'un foișor împodobit lângă mare. În jurul său erau toți miniștrii puterilor europene aflați la Țarigrad, și căpeteniile turcești. În apropiere sta călăul, cu iataganul scos din teacă. Din porunca sultanului, imbrohorul cel mare întreabă pe Brâncoveanu să răspundă unde și-a ascuns averile și dacă se leapădă de legea creștină și trece în legea turcească. Numai așa puternicul padișah îl va lăsa cu zile; altfel îl va ucide și pe el și pe copiii lui. În acest timp, Doamna Maria, soția lui Brâncoveanu, și fetele, plângeau de ți se rupea inima. Brâncoveanu răspunse atunci sultanului:
- Împărate, altă avere decât aceea ce mi-ai luat-o nu mai am; cât pentru legea creștinească, de ea nu mă leapăd; în această lege m'am născut și am trăit, în această lege vreau să mor eu și feciorii mei. D-zeu să răsplătească fiecăruia după faptele lui!

Familia lui Constantin Brâncoveanu
(Mănăstirea Hurez)
După aceea sultanul îl mustră pe Brâncoveanu pentru necredința lui față de Poartă, și dete poruncă să înceapă uciderea. Osândiții la moarte îngenunchiară și făcură o scurtă rugăciune. Un cronicar al vremii spune că atunci când călăul s'a apropiat de ei, cu iataganul în mână, Brâncoveanu crezând că pe dânsul îl va tăia mai întâi, zise fiilor săi cu glas tremurător:
- Fiii mei, iată, toate averile și orice am avut am pierdut, să nu ne pierdem încai sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei! Și nu băgați seama de moarte, priviți la Hristos mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi, și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați nici nu vă clătiți din credința cea pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta. Feții mei, încă o dată vă zic: stați cu curagiu! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puțin să ne mântuim sufletul și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!
Dar hainul de împărat poruncise ca întâi să fie uciși copiii, ca astfel chinul părintelui lor să fie si mai grozav. Pieriră unul câte unul: Enake Văcărescu, cumnat și credincios boier al lui Brâncoveanu, și cei patru copii ai Domnului: Constantin, Ștefan, Radu și Mateiu, acesta din urmă în vârstă numai de 16 ani. Când a fost să taie pe Mateiu, bietul copil, înspăimântat, rugă pe sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Dar nefericitul său tată îi dete curaj să înfrunte moartea și-i zise:
- Mateiaș, Mateiaș! Mai bine de o mie de ori mori în legea ta creștină decât să te faci păgân turc!
Copilul, încurajat de aceste inimoase cuvinte, strigă gealatului:
-  Vreau sa mor creștin. Lovește!
Omorâtorii trecuseră prin toate chinurile pe sărmanul nostru domn Brâncoveanu: chinuri pentru mărturisirea de averi închipuite; chinuri pentru lepădarea de legea creștină; chinuri ca părinte și om. Îi venise și lui rândul acum să scape prin moarte de această viață amară și să le arunce în obraz chinuitorilor săi tot disprețul său. Brâncoveanu își roti ochii în jurul său și văzând aproape pe soția cu fetele și cu un nepoțel, începu să strige de mânie:
- Aceasta e soarta tuturor acelora care au nenorocirea de a se naște ca să slujească unui tiran!
Martiriul Brâncovenilor - Constantin Lecca
Înălțându-și ochii rugător spre cer, de unde vine mila și îndurarea, el își puse liniștit capul pe tăietor. Și călăul sbură dintr'o lovitură acel îmbătrânit cap, care vreme de 25 de ani strecurase prin toate furtunile mult încercata noastră țară. O priveliște mai tristă dar și o pildă mai vie de tărie și de curaj în fața morții ca uciderea lui Brâncoveanu nu cred să mai fie, oricât de bogată este în crime și în fapte de tărie istoria omenirii. Brâncoveanu și fiii săi ar fi putut să scape cu viață, dacă ei s'ar fi turcit, așa cum le cerea cu stăruință sultanul; dar ei au păstrat până la sfârșit sufletul neîntinat de legea turcească și au murit ca niște adevărați martiri ai credinței strămoșești. Capetele celor uciși au fost purtate în sulițe prin oraș și apoi au stat trei zile la poarta cea mare a seraiului; iar trupurile fără viață au fost aruncate în mare, din porunca marelui vizir Ali-bașa.”(1)


Povestea osemintelor Sf. Martir Constantin Vodă Brâncoveanu

Trupurile morților au fost pescuite de niște pescari greci și îngropate la mănăstirea Calhi (notă: Mănăstiriea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki), nu departe de Țarigrad. Doamna Maria cu nepotul său, cu nora și cu ginerii au scăpat cu viață, plătind vizirului 50 mii taleri, împrumutati cu camătă prin prieteni credincioși casei lor, și au stat în surghiun în Asia Mică trei ani, și de abia după moartea veninosului Ali-bașa s'au întors în patrie. În 1720, Doamna Maria a adus în țară și osemintele soțului ei, în biserica Sf. Gheorghe Nou; deasupra mormântului său este o candelă, pe care cuvintele săpate în metal prețios amintesc piosului creștin că acolo jos, sub lespedea de piatră împodobită cu flori, zace trupul aceluia care a fost odată
Brâncoveanu Constantin,
Boer vechi și Domn creștin,
a cărui viață bogată în fapte bune a stins-o răutatea de fiară a oamenilor.”(1)
 
Candela Mariei Brâncoveanu
Într-adevăr, era cunoscută existența în biserica Sf. Gheorghe Nou din București a unei lespezi de marmură albă, împodobite cu un chenar format din ghirlande de flori și pe care erau săpate o reprezentare alegorică înfăţişând moartea având coasa în mâna dreaptă și un fir de crin cu trei flori în mână stângă, pe care este săpată stema Ţării Românesti. Lespedea nu avea însă nici un însemn care să dovedească că sub ea ar fi fost înmormântate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Descoperirea din anul 1914 a unei candele din argint filigranat pe care este inscripționat cu litere chirilce textul: ”această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod… iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)” a constituit o primă dovadă că în mormântul din biserica Sf. Gheorghe Nou au fost depuse osemintele domnitorului. Expertiza osteologică făcută în decembrie 1932 de către prof. dr. Mina Minovici şi de prof. dr. Francisc Rainer - au atestat faptul că sub lespedea de marmură fără pisanie se află osemintele voevodului Constantin Brâncoveanu.(4)

Reînhumarea osemintelor

În 21 mai 1934, conform unei hotărâri a Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost organizată în București o ceremonie impresionantă cu ocazia reînhumării osemintelor voevodului martir Constantin Brâncoveanu. Fastul evenimentului a fost consemnat - în cuvinte și în imagini - într-un articol publicat de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 30 mai 1934): “Națiunea, recunoscătoare, a ținut să reînhumeze rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu, după cum se cuvenea. Rămășițele fostului domnitor au fost transportate la Patriarhie, unde s'a oficiat un serviciu religios la care au luat parte M. S. Regele Carol al II-lea, Marele Voevod Mihai, principele Nicolae și întreg guvernul. Biserica era reprezentată prin Î. P. S. Patriarh Miron Cristea, înconjurat de episcopi, arhierei, protopopi, precum și de toți preoții, călugării și călugărițele din București și delegați din întreaga țară. După oficierea serviciului religios, Patriarhul Miron Cristea a evidențiat într’o impresionantă cuvântare, marele sacrificiu făcut de Constantin Brâncoveanu pentru creștinism. Pe tot cuprinsul cortegiului se găseau piedestale pe care se aflau talgere în care ardea tămâie, ce înmiresma drumul pe care trecea cortegiul cu rămășițele martirului creștinătății. Și astfel, după mai bine de trei sute douăzeci de ani, poporul român a cinstit cu recunoștință memoria unuia dintre cei mai nobili domnitori, care de s’ar fi lepădat de credința strămoșească, nu ar fi avut de suportat chinurile de nedescris, ce i-au fost hărăzite lui.”


În încheierea discursului rostit cu ocazia ceremoniei Î. P. S. Patriarhul Miron Cristea spunea: “Ne închinăm deci și ne vom închina vecinic în fața osemintelor lui, ce acum stau în fața noastră. Și vom urma în veci îndemnul sufletului său, care în aceste clipe zburând deasupra noastră, ne conjură pe toți, tineri și bătrâni, bărbați și femei, boieri și țărani și toate generațiile următoare, zicându-le: Să știți c’a murit creștin Brâncoveanu Constantin. Deci creștinească și românească să rămână această țară, pentru care s’au adus atâtea jertfe, în frunte cu un rege bun român, bun creștin și fiu al Bisericii sale, acum și pururea și în veci vecilor Amin! (3)



Câteva luni mai târziu, în ședinţa Sfântului Sinod din data de 30 noiembrie 1934  prezidată de Patriarhul Miron Cristea, a fost lansată ideea canonizării domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acest act de canonizare avea să fie finalizat în anul 1992. Candela originală a Mariei Brâncoveanu, care s-a aflat 45 de ani în custodia Muzeului Național de Istorie a României, a fost reașezată deasupra mormântului fără nume al lui Constantin Brâncoveanu în 9 august 2016.


Surse:

(1) articolul “Uciderea lui Vodä Brâncoveanu” – semnat Gr. Teodossiu – revista “Albina” – numărul din 17-24 August 1914
(2) articolul “Reînhumarea osemintelor lui Constantin Brâncoveanu” – revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 30 mai 1934
(3) articolul “Solemnitățile comemorării lui Constantin Brâncoveanu” - ziarul “Adevărul” – numărul din 22 mai 1934
(4) articolul “Mormântul cu moaştele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu” – semnat de Preot Paroh Dr. Emil Nedelea Cărămizaru


Citește mai mult... »

Despre credință, păcate și blesteme la Mănăstirea Cernica

La numai 12 kilometri de București, amplasat pe două dintre insulele lacului Cernica, poate fi vizitat și astăzi unul dintre cele mai frumoase complexuri monanale din România. Frumusețea locurilor i-a îndemnat probabil pe ctitorii mănăstirii să aleagă acest loc. Sau poate că motivul adevărat a fost cel bănuit de un țăran înțelept descusut cu iscusință în anul 1929 de reporterul revistei “Ilustrațiunea Română”:

“- Nu știu, boierilor, cine a zidit mănăstirea și cine i-a ales locul. Știu însă că i-a găsit loc bun la porțile Capitalei, pentru că păcatele orașului sunt multe și grele. Creștinul care fuge măcar pentru câteva ceasuri din Gheena Bucurestilor, găsește fără să vrea, în liniștea mănăstirei, odihnă, reculegere, mângâiere și aducerea aminte de Cel care ne stăpânește. La oraș, stricăciune multă, taică. Cu cât se înmulțesc becurile de electricitate, se înmulțesc și păcatele. Ardeam lumânări de seu și pe vremea aceea era mai bine. Creștinul știa cel puțin să facă cruce, cum a învățat din strămoși. Astăzi tineretul învață carte, dar nu se închină și nu mai crede în Dumnezeu. Părinții împart păcatele cu copiii și nu știu dacă Dumnezeu nu-și va arăta mânia.”

"Chipul" Mănăstirii Cernica
 în revista Albina (1900)
Povestea locului de închinăciune începe undeva pe la începutul secolului al XVII-lea și ne este deslușită în articolul “Mânăstirea Cernica”, semnat “G.”, publicat în numărul din 29 octombrie1900 al “Revistei Enciclopedice Populare – Albina”: “În județul Ilfov, în apropiere de București, se află mânăstirea de călugări Cernica. Fiindcă această mânăstire pe lângă mânăstirea Căldurășani e cea mai populată din părțile de dincoace de Milcov, dau aici câteva notițe asupra ei și îi pun în același timp și chipul. Cernica a fost întemeiată în anul 1608 de către marele vornic Cernica Știrbei, dându-i hramul Sf. Nicolae. Aceasta se dovedește din următorul hrisov: ‹‹Am cumpérat satul Floresci dupe Colentina, de la Dodelcu și Stroe, feciorii lui Radu Căptan și am zidit o mânăstire la leat 1608, cu hramul Sf. Nicolae, făcătorul de minuni de la Mira Lichiei, în capul moșiei Melicea de mai sus arătată, într'un ostrov lânga Floresci din mijloc, ce se vecinește cu Șerban Vodă și o am înzestrat cu tot avutul meu ca să fie de hrană părinților ce vor petrece într'ânsa cu viața de obște fără să fie supusa cuiva, iar la din potrivă, de se va scula cineva din neamul meu, să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ce să fie stareț din acei părinți ce vor petrece cu viață de obște spre pomenirea mea, a soției mele și a  neamului meu în veacul de acum și cel ce va să fie.››

Se zice că această mânăstire ar fi fost populată mai bine de 100 de ani, însă din cauza unei ciume ar fi rămas pustie până pe la 1781, când venind din Sf. Munte un călugăr anume Grigorie, cu doi ucenici, s'a stabilit aici și încetul cu încetul au populat din nou mânăstirea. Grigorie (notă: Sfântul Cuvios Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț, ”a fost rânduit de Dumnezeu, ca staret al mânăstirii” în anul 1781) era un bărbat foarte evlavios și ducea o viață adevărat călugărească împreună cu toți frații grupați în jurul său, încât se dusese vestea despre ei până în ținuturi depărtate ale țării. O dată au venit la ei să-i vadă și cucoana Goleasca și cucoana Dudeasca din neamul cel vestit al Dudescului și Golescului și s'au interesat și de starea lor materială. Mult bine au făcut mânăstirii și domnitorul Mavrojeni și Alexandru Moruzi. Amintesc că pe lângă biserica cu hramul Sf. Nicolae se mai află aici și o frumoasă biserică cu hramul Sf. Gheorghe. Aceste biserici se află despărțite una de alta printr'un eleșteu, peste care e așezat un pod.”

După o perioadă în care fost dinnou părăsită, din pricina unei alte epidemii de ciumă, Mănăstirea Cernica a fost restaurată de către Sfantul Calinic (1787-1868), stareț al mănăstirii în perioada 1818-1850. Pe mormântul acestuia sunt scrise slovele:

Vie vază câți în lume
Aur glorie doresc
Sau plăceri și tron, renume,
Cum se sting se nimicesc,
Cârje mitră arhierească,
Or ce în lume am dorit
Vanitate omenească
Toate aici s’au contopit.
Vreun act de caritate
Sau credință în Dumnezeu
Sper că în eternitate
Va însoți sufletul meu.”


Între posturi, rugăciuni și muncă la Mănăstirea Cernica

În acest loc “de reculegere și de închinăciune, pare că anume zidit pentru bucureștenii prinși în vâltoarea frământărilor și patimilor marilor orașe”, loc aflat “la câțiva pași de sgomotul și de praful Capitalei”, ajungea în anul 1929 reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”:

În drum spre Cernica
(1929)
Ne întâmpină, cu dragoste creștinească, starețul mănăstirei, cuviosul Zosima Pârvulescu și cu Arhimandritul Păunescu, doi slujitori care cinstesc viața monahală nu numai cum rânduiesc lucrurile pentru o bună gospodărie, dar cum înteleg să împreune ceea ce-i place lui Dumnezeu – credința și munca. Sunt buni, blânzi, primitori, cum sunt de regulă călugării, dar deopotrivă harnici și cu acel spirit de inițiativă care nu lasă bunurile în voia soartei, la capriciul întâmplărilor și la mila lui Dumnezeu. Refacerea vechilor așezăminte, reparațiunile și amenajările necesare oricărei mănăstiri în curs de execuție, viața de rugăciune unită cu viața de muncă dovedesc, de cum te găsești în mijlocul mănăstirei, că starețul și cei care-l ajută sunt pentru noua concepție a vieței monahale. Starețul, nedumerit de însoțitorul meu fotograful nostru, mă întrebă asupra scopului vizitei mele.

Mănăstirea Cernica
vedere generală din anul 1929
- Să scriu câte ceva despre mănăstirea Cernica, care deși este la doi pași de Capitală, este prea puțin cunoscută de concetățenii mei, care nu pășesc dincolo de bariera orașului. Ai văzut, Cuvioșia ta, vreodată un cocoș în fața unei linii de cretă? Fă experiența, pentru că văd că ai păsări frumoase. la un cocoș și trage o dungă groasă cu o bucată de cretă. Cocoșul va privi îndelung dunga, când cu un ochi când cu celălalt. Concluzia va fi că cocoșul nu va pășii peste linie chiar dacă ar fi să-l omori. Așa se petrec lucrurile și cu concetățenii mei bucureșteni. Ajung la bariera Capitalei, pe jos, în trăsuri sau automobile, înmagazinează kilograme de praf și de aer plin de ulei prăjit în motoarele de automobile și când să treacă bariera, să respire în libertate, se întorc la culcușuriie lor. De aceea Capitala noastră se deosebește de celelalte Capitale din restul lumii, unde lumea, Duminica și sărbătoarea părăsește înghesuiala orașului cu cățel și cu purcel. Ba sunt orașe care în zilele de sărbătoare îți fac impresia că sunt cu desăvârșire pustii.

“Mȁnnerkloster Cernica”
- A început și la noi lumea să împrumute acest bun obicei. Noi vedem după numărul drept credincioșilor care vin pe la mânăstire. Vizitatorii se înmulțesc și noi îi primim cu dragă inimă, pentru că lăcașurile de rugăciune și de odihnă sunt ale tuturor celor ce cred în Dumnezeul nostru.
Convorbirea alunecă repede asupra vieței monahale și m'am bucurat că noua concepție care tinde să renască viața de muncă rodnică de altădată își face loc printre conducătorii mănăstirilor. Cu învoirea starețului vizitez mănăstirea și stau de vorbă cu bătrânii călugări. Pretutindeni linște, ordine, curățenie. În simplitatea vieței monahale, misticismul de cea mai pură esență îmbracă, impresionant, întregul decor al mănăstirei. Ochiul ostenit al drumețului găsește odihnă și mulțumire, voie bună și liniștea mângăietoare care se strecoară tainic în suflet. Un călugăr bătrân, cu părul alb și cu fața arsă de soare, mă privește blând, ca pe un copil iscoditor care ar vrea să vadă și să știe totul într’o singură clipă.

Viața se scurge între
posturi, rugăciuni și muncă...
- Ce ai vrea să știi, fiule?
- Câte ceva din viața pe care noi, muritorii și păcătoșii de rând, o invidiem.
- La mânăstirea noastră viața se scurge între posturi, rugăciuni și muncă de toată ziua. Iată, privește la poarta mânăstirei cei doi frați care se întorc de la munca câmpului. Facem, cum putem, plugărie, creștem oi, vite și Dumnezeu ne învrednicește să agonisim pentru toți. Îngrijim mai mult de suflete decât de trupuri; dar muncim pentru că nu ne place trândăvia.
Bătrânul se opri, pentru că un alt călugăr cu fața aspră și brăzdată de nesfârșite cute, îl întrebă despre un altul care plecase la oraș, de cu noapte, pentru cumpărături și care nu se înapoiase nici după toacă.
- Curios și cu fratele Efghinie. Pentru o palmă de loc și pentru o cumpărătură de un ceas, pierde o zi întreagă. Așa are obiceiul; e lung de vorbă și povestește multe.
Călugarul făcu palma streșină și privi în zare.
- Nu se vede. lar trebuie să fi întâlnit vreun suferind sau vreun copil bolnav pe care l'a internat în spital. Sau, Dumnezeu știe ce i s'o fi întâmplat.
Soarele proiecta fâșii de aur luminos în chilioara curată și albă ca sufletul de fecioară. Câțiva călugări bătrâni, gârboviți de ani, își plimbau trupurile încovoiate de-a lungul chiliilor, ca un canon pe care noi muritorii de rând nu l'am putea înțelege niciodată.

Blestemul lui Gheorghe Troiță

Rugăciune
(Cernica - 1929)
“Părăsind chilia unde săvârșisem desigur păcatul de a fi întrerupt din rugăciuni un suflet cuvios, mă pregăteam să vizitez biserica când, deodată, zăresc la poartă un grup de călugări care făcuseră roată în jurul altuia care povestea. Era călugărul venit de la oraș cu târgueli.
- La înapoiere m'am întâlnit cu Gheorghe Troiță, săteanul din Bolintin care ne vizita zilnic. Cum m'a văzut s'a pus pe plâns, un plâns de ți se rupea inima. Se svârcolea de credeai că i-a turnat cineva plumb topit în ochi, sau că necuratul i-a înfipt un cuțit în coaste. M'am închinat lui Dumnezeu să ajut creștinul să se liniștească. L'am așezat în marginea șoselei și un drumeț s'a milostivit să-i dea o sticlă cu apă să bea și să se spele.Zaciarnic. Se înroșea, se învinețea, și trupul i se sbătea scuturat de friguri îngrozitoare. Ochii sticloși, cuprinși în orbite însângerate, îngrozitor de mari, păreau că mă străpung ca două vârfuri de pumnale. Gemea groaznic ca și când cineva i-ar fi străpuns pieptul cu sulița.
- Primiți-mă la mânăstire, la mânăstire…, paznic…, clopotar…, ce vreți…, se ruga creștinul în chinurile morții.
Când s'a mai liniștit i-am spus că voi interveni pe lângă stareț să-l primească în mânăstire și prin rugi, post și canoane să se vindece de păcat. Dar după o jumătate de ceas i-a venit din nou boala și crezând că moare i-am aprins lumânarea.

Litania de seară
la Cernica - 1929
Călugării stând roată ascultau povestirea și din când în când făceau cruci, repetând ca un refren: ‹‹blestemul lui Dumnezeu››. Nu prea înțelegeam ce legătură este între călugăr și Gheorghe Troiță din Bolintin. Dar un călugăr mă lămuri:
- Gheorghe Troiță este un biet sătean bolnav care vine aproape zilnic la mânăstire. Ne-am pomenit cu el într'o noapte, în cămașe, cu părul vâlvoi, agitat, strigând ajutor. Ne-a povestit că în vis i s'a arătat un înger cu sabia de foc care i-a proorocit că se va chinui toată viața.
- Dar cu ce a păcătuit?
- Spunea că, întors din America, s'a căsătorit - fără să știe - cu soră-sa. Am întrebat pe nevastă-sa, dar femeia jură în fața altarului că n’are nici o legătură de sânge cu bărbatu-său și că la mijloc nu poate fi decât o scrinteală sau o pedeapsă a Domnului pentru alte păcate, cine știe, făcute în America… Sărmanul Troiță. Îl ajutăm cu ce putem, dar în fiecare zi vine cu altceva: ba vrea să se facă călugăr, ba artelnic. Cere să i se bată trupul cu biciu plin cu ace ascuțite și când devine furios amenință că dă foc mânăstirei.

Amurgul se lasă liniștit peste umbrele mânăstirei. Călugarii își văd de treabă ca albinele în stup. Cer încă câteva lămuriri asupra Seminarului monahal, acest minunat mijloc de nouă așezare a vieței monahale și mulțumesc celor ce m'au găzduit câteva ceasuri. În drum văd chipul lui Gheorghe Troiță și aud geamătul lui dureros, sfâșietor. Parcă ar fi un om cu coșul pieptului zdrobit de un călcâi de cizmă infernală. La porțile Capitalei, viața sgomotoasă a orașului mă întâmpină cu țipetele și imnurile ei păgâne.” (articolul “La mănăstirea Cernica” – semnat Ion Tik – publicat în numărul din 12 septembrie 1929 al revistei “Ilustrațiunea Română”)

Citește mai mult... »

Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc

Campin mondial bob
Pământul românesc a trimis în lume, ca ambasador extraordinar, pe George Enescu și cu arcușul lui a câștigat inimile tuturor iubitorilor de artă. Oameni care o viață întreagă n'au știut unde se află România, care nici n'au avut curiozitatea s'o caute pe hartă, au aflat că există și că avem bogății sufletești ce pot culmina într'un geniu ca Enescu. Pământul acesta a trimis apoi în lume pe Nicolae Titulescu, și cu el a câștigat inimile diplomaților și al bărbaților de stat. România a fost și mai bine cunoscută și stimată ca factor de propășire pe continentul european. Dar dincolo de diplomați, de oamenii de stat și de artiști, mai există mulțimea cea mare. În ochii ei cine ne reprezintă? Ani de zile această ambasadă a fost liberă. Astăzi, ea este ocupată, cu deosebită strălucire, de al treilea mare ambasador internațional al pământului românesc, căpitanul Papană. Numele lui, legat de splendide fapte de vitejie sportivă a fixat România în mintea sportivilor de pretutindeni, și mai ales din America. Marile servicii pe care le-a adus astfel țării lui nu pot fi trecute cu vederea.” Acestea sunt primele rânduri ale unui articol publicat în anul 1937 de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 2 iunie), articol dedicat primului mare ambasador al sportului românesc: Alexandru Papană. Veți crede poate că aprecierile reporterului interbelic sunt ușor exagerate. O să vă contrazic citându-l în continuare pe marele istoric Nicolae Iorga: “E sigur că propagandistul cel mai mare pe care-l avem în momentul de față e locotenentul Papană. Acest îndrăzneț ostaș nu scrie cărți și nu ține discursuri, nu se prezintă în adunări internaționale... Dar el e stăpânul indiscutabil, cu neputință de a fi bătut, al mașinei cu care zboară." (“Neamul Românesc” - decembrie 1936) Sperând că v-am stârnit curiozitatea, voi încerca în cele ce urmează să rezum biografia marelui nostru polisportiv: campion mondial la bob, campion național la automobilism, campion național de aviație și campion al celor două Americi la acrobație aeriană.

Primii ani - între sport și carte

Alexandru (Alex) Papană s-a născut la București, în 18 octombrie 1906. A fost fiul generalului Ion Papană – comandant al Diviziei a 14-a - Bălți. Amănunte despre această perioadă din viața marelui campion am găsit în articolul “Papană mic și mare – documente inedite”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numerele din 2 și 9 iunie 1937:

Alexandru Papană
copilul grav și... războinic
“Căpitanul Alexandru Papană s'a născut acum treizeci de ani, la București, dintr'o familie de militari. Fiul generalului Papană, fost inspector general tehnic al armatei, a început antrenamentul pentru marea cursă a vieții încă de la 7 luni. La vârsta aceasta a trecut hotarul țării și a fost instalat în Germania, unde tatăl său se afla într'o misiune mai îndelungată. A doua sa limbă maternă a fost deci germana. Înapoiat în țară, antrenamentul a continuat, mai serios de data aceasta. În loc să frecventeze școala primară și gimnaziul, învață acasă cu profesori de specialitate tot ce poate învăța un copil de vârsta sa, de la engleză și franceză la desen și pian. Fost în tinerețe profesor de matematici la Liceul Militar din Iași, tatăl viitorului sportiv a găsit un elev ideal în fiul sau. Dar lecțiile nu mergeau totdeauna fără mici fricțiuni - tot ce poate fi mai natural. Implacabil, tatăl profesor găsise metoda cea mai bună de a-și stăpâni fiul-elev: nu-l lăsa să se culce decât atunci când era convins că lecțiile sunt în adevăr știute.

Alexandru Papana la 14 ani
Elev al Liceului Lazăr, începând din clasa IV-a, Alexandru Papană își continuă cariera de elev sârguincios. Desprinde cu ușurintă premiile școlare, se clasează întâiul la toate șampionatele didactice și se apropie vertiginos de poarta Școlii Politehnice. Dar în fața acestei porți se petrece evenimentul hotărâtor al vieții sale. La Bălți, unde se afla atunci, generalul Papană primește o telegramă care-l face să ia primul tren spre București. Elevul său se retrăsese din examenul de admitere în Politehnică. ‹‹Dacă vrei sa fiu un om cu care să te mândrești, am să mă fac aviator››. La atât s-a redus toată apărarea vinovatului și s'a făcut nevăzut. După câteva ceasuri apărea tuns, în uniforma de elev al Școalei Militare de Aviație. 

Papană - elev la Liceul Militar
Diplomele sale elogioase au convins fără greutate pe comandantul școlii și actul său de indisciplină familiară a fost repede iertat în fața rezultatelor obținute: al treilea la absolvirea școlii, al doisprezecelea din 65 de elevi francezi și străini ai școlii franceze de aplicație, brevetul de observator francez. N'am adăugat la succesele sale la învățătură succesele sportive obținute de pe-atunci, pentru că ele sunt prea cunoscute: foot-ball, rugby, săniuță, bicicletă, tennis și motocicletă au reprezentat tot atâtea prilejuri și instrumente pentru ca micul matematician și premiant să arate că între sport și carte nu există nici o nepotrivire, atunci când și una și alta sunt bine dozate și nu degenerează în excese.”

Alexandru Papană – campionul mondial

În timpul anilor petrecuți în “Școala Militară de Aviație” își descoperă și alte pasiuni: fotbalul (a fost portarul echipei “Colțea” București), automobilismul (a deţinut un record național pe ruta Bucureşti - Braşov cu un automobil BMW 328), motociclismul și “bobsleigh-ul”.

Alexandru Papană și Dumitru Hubert
la stratul cursei de la Schreiberhau
 la finalul căreia deveneau campioni mondiali

Bobul avea însă să fie sportul care avea să îi aducă primele mari succese. La prima participare la Campionatele Naționale de bob (Sinaia – 1927) lui Alexandru Papană I s-a decernat “Cupa pentru cel mai cutezător şi mai destoinic bober”. Un an mai târziu, secondat de colegul lui de la clubul “Adriatica” Dumitru (Mitică) Hubert, Alexandru Papană a cucerit titlul de campion naţional la proba de bob 2 persoane. Succesele naționale le-au deschis celor doi sportivi români drumul spre marele eveniment sportiv al epocii: Olimpiada de iarnă de la Lake Placid (SUA) din anul 1932. Drumul spre Lake Placid nu a fost unul lipsit de obstacole: datorită fondurilor insuficiente alocate din partea statului, concurenţii români au fost nevoiți să obțină banii necesari prin organizarea de baluri și de colecte publice și să contribuie fiecare cu câte 25.000 de lei. Echipele noastre au fost obligate să concureaze pe boburi învechite, din lemn, improprii pentru o pârtie de gheaţă de mare viteză, ca cea de la Lake Placid. Organizatorii jocurilor au imputat boberilor noştri echipamentul neadecvat și lipsa căştilor de protecţie. Cu toate acestea: “Calendarul arată 1932. Olimpiada din America, pregătită cu mijloace americane și promițând să fie un spectacol de primul rang pentru cei din noul continent, care cultivau speranța secretă de a-și asigura toate recordurile. Printre alte echipe care concurează la Lake Placid, pentru sporturile de iarnă, ia parte și echipa unei țări despre care nu prea mulți americani au avut prilejul să audă: România. Concurenții pornesc în proba de bob-sleigh. Americanii se freacă la ochi, nu pot se creadă, dar totuși aceasta e realitatea: echipa țării necunoscute, de pe cealaltă parte a pământului, compusă din căpitanul Hubert și locotenentul Papană bate recordul pistei. Triumful a fost imens. A doua zi toți românii din America s'au simțit cu două palme mai înalți, iar zecile de milioane de cititori ai presei sportive au învățat să cunoască și să respecte o țară care nu are nevoie decât de doi reprezentanți spre a doborî un record mondial”. Recordul stabilit de echipajul Papană – Hubert nu a fost suficient pentru a cucerii prima medalie olimpică pentru România – concursul se desfășura în 4 manșe. Bobul de 2 persoane (Alexandru Papană, Dumitru Hubert) s-a clasat pe locul 4, iar echipajul de 4 persoane (Alexandru Papană, Alexandru Ionescu, Ulise Petrescu şi Dumitru Hubert) pe locul 6. Datorită acestor rezultate România a obținut 4 puncte și s-a clasat pe locul 10 în clasamentul pe națiuni, aceasta fiind cea mai bună clasare a României la Jocurile Olimpice de Iarnă din istoria participărilor.

Consacrarea definitivă avea să vină un an mai târziu: în 1933, la Schreiberhau, Papană și Hubert au cucerit titlul de campioni mondiali în cursa de bob două persoane. Interesant este faptul că Alex Papană a folosit în locul volanului, fișele, și că echipajul României a luat startul “lansat”, aceasta reprezentând o premieră.  Evenimentul avea să fie consemnat de toate marile jurnale – scrise sau cinematografice – europene:


Alexandru Papană
Bobul României condus
cu ajutorul fișelor
Genericul unui jurnal de știri
British Pathe




Alexandru Papană


Moartea într-un accident de aviație al colegului său, Mitică Hubert, a dus la retragererea lui Alexandru Papană din activitatea de bober. Cariera lui sportivă nu s-a încheiat însă aici.


Alexandru Papană – asul aviației

Revista “Realitatea Ilustrată” consemna: “De acum înainte, Papană își consolidează gloria. Și cum nu poți avea decât o singură pasiune covârșitoare, alege aviația - și realizează minuni. În țară, peste hotare, la olimpiada aeronautică, e totdeauna în lotul așilor, e totdeauna omul de care se vorbește. America îl cheamă din nou, ca să-i dea consacrarea definitivă. La Miami, într’un meeting în care avea concurenți tot ce era aviator mai îndrăzneț și mai bun în cele două Americi, românul Papană vine să arate ce înseamnă îndrăzneala și priceperea. Lecția este usturătoare pentru ceilalți: lui îi aduce titlul de campion de acrobații aeriene al celor două Americi. Micul Papană este acum marele Papană. ‹‹Vreau să văd și eu țara în care s'a născut un astfel de om!›› – exclama un mare ziarist sportiv care a asistat la triumful locotenentului român. 

"Realitatea ilustrată: din  4 septembrie 1935
În clipa când apar aceste rânduri, peste ocean, la uzinele Bellanca din New Castle este gata avionul “Alba Iulia” și eroul nostru începe să facă cele dintâi probe de sbor cu această splendid mașină cu trei motoare. Fie că autoritățile americane vor da permisiunea de sbor pentru cupa Lindbergh, peste Atlantic, fie că vor cere pe bordul fiecărui avion un pilot, un navigator și un radiotelegrafist (și în acesta caz Papană întrunește într'o singură persoană toate aceste trei calități) sburătorul român va fi în august la București cu “Alba lulia" și va trece oceanul de la New-York la Paris, iar de la Paris va fi dintr'o bătaie de aripă la București. Odată între ai săi, va prinde destulă putere ca să se urce din nou la bord și să pornească într-o cursă record în jurul globului, pe care o visează de mult. Visurile eroilor devin totdeauna realități. Nu se poate să nu se întâmple astfel și de data aceasta.”
 
"Les Ailes" din 23.09.1937
În anul 1936 Alexandru Papană a câștigat cursa aviatică de zbor între New York și Los Angeles la bordul unui avion Bücker Bü 133 B Jungermeister. Câteva luni mai târziu a terminat pe locul II cursa aviatică dintre Miami și Havana. În anul 1937 l-a învins pe contele Hagenburg într-un miting aviatic ținut la Cleveland (concurs care s-a terminat cu zdrobirea avionului contelui). Alexandru Papană era deja considerat un as al aviației mondiale, iar aventurile lui erau consemnate de jurnalele din întrega lume.

În anul 1938, în timp ce pregătea un zbor transatlantic, avionul lui Papană a fost avariat pe pista aeroportului din Chicago (avionul său este astăzi expus la muzeul din Chantilly al celebrului Institut Smithsonian). Revista “Realitatea Ilustrată” consemna în numărul din 3 august 1938: “Primim acum fotografiile din America cu accidentul aviatorului nostru, căpitanul Alexandru Papană. Dânsul se pregătea să treacă Oceanul, venind spre țară de la Bennet Field, lângă New-York. Cu câteva zile mai înainte de a încerca această performanță, a zburat spre Hartfort, spre a pune la punct motoarele. O furtună puternică l-a silit să aterizeze la Newhaven. Când vremea s'a mai potolit și-a luat din nou sborul, dar furtuna pornită iar, mai puternică, l-a silit să coboare la Norwalk. Avionul, la aterizare s'a izbit de zidul de piatră de la marginea aeroportului, trenul de aterisare s'a sfărâmat, s'au rupt elicele și s'au îndoit aripile. Din fericire aviatorul a scăpat neatins. Căpitanul Alexandru Papană își face reparațiile avionului său și continuă să se pregătească pentru sbor. În fotografiile noastre, avionul după accident și aviatorul care e gata să facă zborul transatlantic.” 
 
"Realitatea Ilustrată" din  29.09.1937
În anii ce au urmat Papană a fost pilot de încercare pentru compania Northrop și a fost implicat în testarea avioanelor P-61 Black Widow - aparate folosite de către US Air Force în cel de Al Doilea Război Mondial.
Din păcate viața privată a marelui nostru sportiv nu a fost una fericită. Dina Papană, prima lui soție, a murit la nașterea fetiței lor în 5 septembrie 1938. Alexandru Papană s-a recăsătorit în anul 1945, la  Beverly Hills, cu Jean Hacker, dar acest mariaj nu a fost unul fericit. În aprilie 1946 Alexandru Papană s-a sinucis în apropiere de Las Vegas.

"Adevărul" din - 22 iunie 1937
Alexandru Papană - primul din stânga jos
Dina Papană - a patra de jos
Surse:
- articolul “Papană mic și mare – documente inedite” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numerele din 2 și 9 iunie 1937
- revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 august 1938
Citește mai mult... »

Gâlceava înțelepților cu lumea (optimism și pesimism interbelic)

Suntem în luna noiembrie a anului 1936: În luna martie Germania – condusă cu mână de fier de Adolf Hitler - tocmai remilitarizase Renania, denunțând practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. În Italia, Benito Mussolini instaurase statul fascist deja de câțiva ani și invadase Etiopia. În luna iulie un alt dictator - generalul Francisco Franco - declanșase Războiul Civil din Spania. Câteva luni mai târziu - în 10 februaria 1938 – regele Carol al II-lea desființa partidele politice și instaura dictatura regală în România (dictatură urmată succesiv de alte alte trei regimuri totalitare: legionar, antonescian și comunist). În 12 martie 1938 Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea cel de Al Doilea Război Mondial. Ținând cont de acest context trebuie citit articolul următor, realizat sub forma unei polemici ușor amuzante - dar foarte serioase în esență - dintre un optimist si un pesimist din acea vreme. În anul 2017 – după trecerea a mai mult de opt decenii de istorie zbucimată de la publicarea articolului în numărul din 25 noiembrie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată - vom fi tentați poate să dăm dreptate “Pesimistului interbelic”. După ce veți fi citit articolul s-ar putea însă să ajungeți la aceiași concluzie ca și reporterul interbelic: “Am tras cu urechea la această conversație și am rămas – mărturisesc – descumpănit: căci aveau dreptate amândoi!”:


P E S I M I S T U L

O P T I M I S T U L

- Cum de mai poţi fi vesel, domnule? Nu vezi că ne ameninţă cel mai crunt
dintre războaie?... Avioanele de bombardament vor distruge oraşe întregi şi nimeni nu va mai fi sigur de viaţă, nici bătrânii, nici femeile, nici copiii. Mi-am pierdut şi somnul!... Mi se pare că aud o salvă de artilerie ori de câte ori trânteşte cineva uşa. Nu crezi că se apropie sfârşitul lumii?... Şi dumitale îţi arde să te mai duci la cinematograf, la...

- Exagerezi, domnul meu, şi anume în toate direcţiile. Mi-ar fi uşor să-ţi arăt că războiul nu e atât de apropiat, cum ţi se pare, dar voi renunţa, ca să-ţi spui că e nepractic să ne amărâm înainte de ivirea catastrofei. E şi absurd. Ce-ar fi bunăoară ca, într'o bună zi, înapoindu-te de la serviciu acasă, toată familia să-ţi iasă înainte îndoliată, pe motivul că peste câţiva ani vei muri?... Şi în fond războaiele nici nu sunt atât de cumplite... De zece mii de ani se războiesc oamenii şi totuşi numărul lor s'a înzecit, s'a însutit, s'a înmiit. Şi dacă într'adevăr războiul care ne aşteaptă va fi mai îngrozitor decât toate celelalte războaie de până acum - ce pagubă ar fi să piară omenirea? Asemenea imbecili - căci numai nişte imbecili s'ar putea distruge atât de radical, nici nu merită o soartă mai bună!... Şi până atunci, hai mai bine să luăm un pahar de bere...

- Văd că războiul viitor nu te emoţionează deloc. Dar de svonurile dictatoriale, care circulă în jurul nostru, n'ai nimic de spus?... Vei tolera dumneata ca votul universal, pentru care au sângerat românii pe câmpiile de la Mărăşeşti şi Mărăşti să fie înlăturat şi să se instaureze în locul lui o “personalitate”, fără control şi cu puteri nelimitate?... Eu când mă gândesc că ar putea dispărea Parlamentul, îmi vine să plec din ţară, să mă mut în Suedia sau în America de Nord, unde parlamentarismul are o tradiţie de veacuri. Cine va mai apăra interesele ţărănimii, ale negustorimii?... Ce ne vom face noi, intelectualii, când fiecare expresie a noastră va fi controlată, dintr'un singur punct de vedere?... Şi în definitiv, mai merită să trăim această viaţă dacă ni se răpesc cele mai elementare libertăți?...

- Şi în acest domeniu exagerezi, iubite domnule! În primul rând nu s'a instaurat niciodată, nicăieri, o dictatură înainte de-a se fi ivit un dictator. Vezi dumneata vreun Hitler, vreun Stalin, vreun Mussolini în România?... La noi sunt atâţia amatori de dictatură încât singurul fel de a-i mulţumi pe toţi e tot... mult hulita democraţie, care le îngăduie să vie la putere, cu rândul! Iar dacă, mai original ca toate celelalte neamuri, neamul românesc ar găsi totuşi mijlocul să devie dictatorial, fără dictator - nu prea văd deosebirea... Că românul, săracul, sub dictatură trăieşte de când s'a ivit pe lume: El a cunoscut dictatura popoarelor năvălitoare, pe urmă dictatura “puterilor garante”, apoi dictatura fanarioţilor, o vreme dictatura ciocoilor şi în sfârşit, în ultima jumătate de veac, dictatura şefilor de partide. Să-ţi mai spun la ureche una: Am compromis noi democraţia, de ce n'am compromite şi corporatismul?... Noi mai bine să râdem şi să ne vedem de treabă...

- Ba uneori mă'ntorc şi-mi spun:  Măcar de s'ar desfiinţa Parlamentul! Că deputaţii pe cari i-am avut de la război încoace n'au făcut nici o ispravă. S'au ocupat numai de afaceri, de intervenţii ilegale pe la ministere, au terorizat pe miniştri, au făcut nemaipomenite matrapazlâcuri prin oraşele de provincie – ca să nu mai pomenesc de grosolana ignoranţă a celor mai mulţi din ei. Lăsaţi în voia lor, parlamentarii tuturor partidelor ar fi in stare să ne facă de râs şi faţă de negrii din Africa Centrală, cari tot se mai tem de ceva, de totem şi de tabu... Şi iată că deşi se vestesc toate semnele unei apropiate dictaturi, Parlamentul e din nou convocat. Să nu înnebuneşti?...

- Nici nebunia nu e rea, dacă e cu măsură. Parlamentul, aşa cum e, alcătuit, mai mult din oameni de paie sau fantoşe trase de mâini nevăzute, tot e bun la ceva - că ne învaţă cu formele unei vieţi obşteşti civilizate, bazată pe legi impersonale. De ce să ne facem inimă rea că deputaţii noştri nu sunt încă în stare să umble pe propriile lor picioare şi că se bâlbăie, ori de câte ori vor să gândească individual?... Aşa se întâmplă cu toţi copiii: trebuie să se târască prin odaie şi să imite graiul stropşindu-l, ca la adolescenţă să ştie vorbi. De când avem Parlament? Nici măcar de o sută de ani. Suntem încă în copilărie. Să lăsăm copilul să crească - şi să băgăm numai de seamă să nu se joace cu chibriturile...

- Nu pricep ce fel de om eşti... Când o suceşti, când o'nvârteşti, numai să rămăi cu voia bună!... Pe ce lume te afli dumneata?... Eşti pentru şi împotriva Parlamentului, pentru şi împotriva războiului, pentru şi împotriva dictaturii – dar de scumpirea vieţii ce-ai să zici?... Când ai să dai pe legume şi pe lemne de două ori preţul de anul trecut, o să-ţi mai ardă să râzi?... Poftim de râde, dacă-ţi mai dă mâna!... La anul o să ţi se urce şi chiria. Ce, nu mai râzi?...

- Nu mai râd, pentru că problema e foarte serioasă. Întotdeauna mi-am spus că viaţa în România e prea ieftină şi din această pricină marea majoritate a populaţiei, care sunt producătorii, duc o viaţă de mizerie permanentă. Până când ţăranul, grădinarul, crescătorul de vite şi de păsări nu vor primi pentru făina unei pâini doi poli, pentru un chilogram de carne un sutar şi pentru o pasăre două, vom rămânea o ţară înapoiată. La Paris, un pui de găină costă 450 de lei - şi toţi se duc la teatru! Sper ca încet, încet preţurile să se urce în asemenea măsură ca să devenim şi noi o ţară de oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi: Sper, cu toată energia!

- Dacă am fi mai intimi aş spune c'ai înnebunit! Ce-ai să te faci, domnule, când speranţele dumitale se vor realiza?... Ţi-ai dat seama că salariul pe care-l primeşti pentru o muncă istovitoare abia-ţi ajunge să împaci cheituelile de acum?... Cum ai să plăteşti doi poli o pâine şi de unde ai să iei să mai cumperi şi carne, dacă va trebui să dai pe ea un sutar chilogramul?... Iar dacă or scădea şi salariile - cum se aude - eu cred că nu mai rămâne decât să ne spânzurăm... Atâta îţi mai spun; în ziua când or umbla ţăranii în pantaloni, vom umbla noi în cămăşi şi cu picioarele goale.
- Nici n'am înnebunit şi nici nu cred să mă spânzur vreodată. Îmi place să trăiesc, chiar cu mai puţin. Lefurile se vor urca totdeauna, în măsura costului vieţii - e o lege absolută de fier - dar în răstimp nu e rău să ne învăţăm şi cu mai puţin. Belşugul prelungit tâmpeşte pe om, îl îmbolnăveşte şi îl omoară. Idealul meu e să trăiesc cu un covrig pe zi - fără dureri de dinţi, fără cancer, fără diabet. Iar cine are parale puţine, face şi prostii mai puţine - de această părere e şi marele industriaş Ford, care nu duce lipsă de bani. N'am parcul meu, dar putem admira toate parcurile altora - nu e destul?... Nici proprietarii de parcuri nu pot face mai mult. Şi repet propunerea de la început : Hai mai bine să luăm câte un pahar de bere... Costă, deocamdată, numai şapte lei...




În anul 2017 suntem la trei ani după anexarea Crimeei de către Federatia Rusă, partidele de extremă dreapta câștigă tot mai mult teren în încercarea lor de a cuceri puterea în multe dintre statele europene și la un pas de destrămarea Uniunii Europene. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din tările arabe - străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Atentate sângeroase zguduie din temelii marile orașe ale lumii. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem optimiști. Poate mult prea optimiști!?

Citește mai mult... »