Poveștile bricului Mircea

Nu știați poate că bricul Mircea, una dintre mândriile flotei românești începând cu anul 1938, nu este prima noastră navă care a purtat acest nume. El duce doar mai departe renumele dobândit în prima jumătate a secolului trecut de întâiul bric cu acest nume, lansat la apă în anul 1882, construit integral din lemn și care a avut menirea de a fi prima navă-școală pentru marinarii români. Despre acest prim bric Mircea o să vă spun câteva povești în acest articol.


Nava-școală Mircea

Pentru a asigura marinarilor români un loc în care să își facă ucenicia, statul român a comandat în anul 1882 unui șantier naval din Anglia ("Thames Iron c-ie Worlds) construcția unei “școli plutitoare”. Această navă a fost botezată “Mircea” de către Ion Ghica, ambasadorul României la Londra în acei ani. Jean Bart – marele prozator român - descria această bijuterie a flotei românești:  “Mircea este o corabie cu pânze, tipul de navă numit brik, cu velatura completă. Deplasament 360 de tone. O mică mașină pentru manevra în porturi. Viteza maximă este de 13 mile pe oră. Un echipaj de 100 de marinari, majoritatea copii din școala de marină și ofițeri tineri. O mică navă de lemn cu pânze; dar ce rar se mai poate întâlni azi pe căile mării, printre feluritele bastimente, între tipuri monstruoase de mașini flotante, o asemenea navă cochetă, un voalier cu forme rotunde și elegante, având o velatură măreață, armonică, perfect echilibrată”.

Bricul Mircea în Bari, la chei
De-a lungul unei vieți de aproape șase decenii, bricul Mircea a fost casă și școală pentru mai mult de 50 de promoții de marinari români. În această perioadă, îndelungată pentru o corabie cu pânze, cocheta navă a participat la numeroase regate și concursuri. În toate porturile prin care ancora, Mircea atrăgea atenția și admirația marinarilor atunci când apărea ca o lebădă grațioasă în mijlocul greoaielor escadre de mastodonți cuirasați”. Dar nu numai de admirație a avut parte bricul Mircea: “prin multe furtuni a trecut Mircea, și a rezistat totdeauna, înfrunând urgiile vremurilor”.


Furtună în “cazanul Mării Negre”

Bricul Mircea înfruntând o furtună
Cea mai mare cumpănă prin care a trecut bricul Mircea a fost o furtună din anul 1888. Jean Bart povestește: “În dimineața zilei de 19 mai 1888, Mircea pleacă din Sulina cu provizii pe timp de trei zile. Marea calmă, timp admirabil. A doua zi se găsea în dreptul Constanței. Face o voltă în vânt cu intenția de a lua drumul spre Insula Șerpilor pentru a intra din nou în Sulina. Se făceau manevre cu pânze pentru a pregăti copiii din școala de marină în vederea unei călătorii mai lungi ce aveau să facă în acel an în Mediterana. Din senin se stârni un vânt de la Nord, care sufla în față. Mircea nu mai putea înainta, bătea pe loc în dreptul Capului Midia. Își schimbă direcția spre Est. Vântul se întărea schimbându-se peste noapte într’o cumplită tempestă. Nimic nu se mai recunoștea. În bezna unui iad întunecat în care licărea numai fosforescența valurilor uriașe, Mircea se sbătea de moarte: corpul scârțâia, gemea la fiecare isbitură, și întreaga arboradă, frânghii și macarale, urlau înfiorător în noaptea aceea stranie, în care părea că se apropie sfârșitul lumei. Spre dimineață o ploaie torențială unea cerul cu marea de parcă se rupseseră zăgazele văsduhului. Mircea căzuse în drumul coadei unui ciclon. Trei zile și patru nopți s’a luptat între viață și moarte. Patruzeci de vase cu pânze s’au înecat atunci din cauza acestei furtuni rămasă celebră în părțile Mării Negre.

Bricul Mircea M.S.R.
(...)Mircea era cu totul inundat; îmbarca pachetele de apă prin ambele borduri; în compartimentele din provă apa ajunsese aproape de un metru, pompele nu mai dovedeau. Valurile isbeau ca loviturile de tun. Catargul din provă sta prăbușit cu toată arborada pe punte. Barca balinieră a fost sfărâmată la postul ei. Tunurile s’au demontat pentru a fi aruncate mare. Cabina bucătăriei smulsă umbla pe punte purtată dintr’un bord în altul.

(...)În țară jale; se svonise că Mircea s’a înecat. Părinții își plângeau copiii pierduți pe mare, nimeni nu putea da nici o lămurire; se știa că a plecat pe mare și nu s’a mai întors.

După aproape patru zile de luptă, atât de încercatul bric Mircea a reușit să scape din furtună: într’un hal de plâns, dar falnic ca un erou rănit, Mircea, cu un catarg lipsă, cu pânzele sfâșiate, cu bărcile sdrobite, defilă admirat în ovații prin fața vapoarelor care nu îndrăsniseră pe timpul furtunii să iasă din Bosfor și să înfrunte Marea Neagră”. Impresionat de eroismul marinarilor români aflați sub comanda Amiralului Eustațiu în lupta lor cu ciclonul și de calitățile navei-școală Mircea, sultanul Abdul Hamid a asigurat, fără plată, executarea tuturor lucrărilor de reparație necesare pentru readucerea la viață ale bricului.


Noul bric Mircea

Noul bric Mircea
Furtuna din anul 1888 nu a fost singura încercare prin care a trecut Mircea. “Furtuna din fața insulei Cipru, când era să cădem în mijlocul unei trombe marine. Furtuna de la Rodos, când am salvat din naufragiu o corăbioară grecească. Echipajul nu mâncase de 5 zile, marinarii noștri miloși le dădeau din mâncarea lor. Înămolirea pe bancul de la Capul Midia” sunt doar câteva dintre acestea – cele pe care le-a trăit Jean Bart în timpul stagiului său pe nava-școală.

După un serviciu de 56 de ani în slujba marinei românești, în luna mai a anului 1938 bătrânul bric Mircea a predat ștafeta noii nave-școală care purta același nume, dar care era construit din oțel de această dată. Și a primit, ancorat cuminte în cheiul de onoare al portului Constanța, salutul respectuos al noului bric Mircea care sosea atunci în port.

Sursa: Jean Bart – articolul „Viața unei corăbii românești” – publicat în revista de cultură “Boabe de grâu” – numărul din luna martie 1931



Citește mai mult... »

La Sântă Mărie Mare tulesc oile devale...

Sf. MariaCultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o fac “râde Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o masă “că lăcrimează Maica Domnului”.(1)

Pentru a se apăra de primejdii românii se rugau mai cu seamă Sfintei Maria. O astfel de rugăciune o recitau femeile de prin Muscel -  de trei ori ziua și de două ori noaptea – pentru a cere protecția Maicii Domnului:

Piatră peste piatră,
Maica Domnului
Jos pe piatră ședea,
Domnul Hristos
P’altă parte venea.
- O! Maica noastră ce iubești,
Ori dormi, ori odihnești?
- O Doamne, fiul meu,
Nici dorm nici odihnesc,
Puținel somn însomnai
Și mare vis că visai:
Unde te prinse…
În Iudeia
Te căsnea,
Te chinuia
Cu oțet și fiere te-adăpa;
Te’mbrăcase
Cu cămașă de urzică,

Te’ncinse
Cu brâu de mărăcine,
Șiți pusese
Coroană de spini pe cap.
- O, Doamne, Maica noastră,
Cum mă vrea bate cu palmele
Peste fața obrazului,
Cu biciul de foc din cer
L-oi săgeta.
...............................
- O, Doamne, fiul meu,
Cine va zice
Aste cuvinte sfinte,
Ziua de trei ori
Și noaptea de două ori,
Nici focul nu-l va arde,
Nici tătarii nu-l vor robii,
Nici de ciumă nu va muri. (2)


Adormirea Maicii Domnului
Sărbătoarea din 15 august, Adormirea Maicii Domnului, este cel mai important moment al verii în calendarul religios și popular al românilor. Tocmai de aceea ea este precedată de două săptămâni de post, despre care se zice că ar fi fost “rupte” din Postul cel mare de dinaintea Paștelui: E credința că la început postul Paștilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung și sărăcăcios, așa că oamenii ieșeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea cu totul muncilor, s’a micșorat acest post cu două săptămâni și s’au pus aceste zile înaintea Sântă-Măriei-Mari, când e belșug de legume și zarzavaturi.

În dimineața zilei de Adormirea Maicii Domnului româncele “merg la biserică și împart struguri la săraci pentru sufletul morților. Tot astfel se dau și prune coapte; asemenea prin Bucovina și părțile Moldovei de sus, gospodinele aduc la biserică faguri de miere. Îndeobște, cu acest prilej merg și pe la cimitire și-și tămâiază morții familiilor lor. Prasnice pentru acești răposați se fac atât în dimineața Sâmbetei de dinaintea Sântă-Măriei, cât și a doua zi după Sântă-Mărie, mai ales când acești morți sunt proveniți din înecați, arși, mâncați de lupi și alte cumpene.

Ziua de Sf. Maria Mare era considerată în trecut prima zi în care era dezlegat să se mânânce struguri, zicându-se:

Iar N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca steaua din cer,
Ca roua din câmp,
Ca strugurii din vie
În ziua de Sântă-Mărie.”(1)

Prin Transilvania țăranii căutau în ziua de Sântă-Mărie-Mare o insectă numită “goanda de câni”. Aceasta era ascunsă “un an întreg sub icoana Maicei Domnului, pentru ca să fie feriți de turbare câinii de pe lângă casa gospodarilor”. Tot prin Transilvania se credea că dacă înfloreau trandafirii până in ziua de “Adormirea Maicii Domnului” atunci “toamna va fi lungă”. Ziua de Sântă-Mărie Mare era și momentul din an începând cu care turmele erau coborâte de la munte:

“La Sântă-Mărie-Mare
Tulesc oile devale
Și se duc și nu mai vin
Pân’la Sfântul-Constantin;
Și se duc și nu vin iară
Pân’la dalba primăvară…”(2)

Peste zi în sat se făceau hore. Dar totuși veselia nu era foarte mare, fiind vorba “de o Adormire și deci de o Moarte, fie chiar și a Maicei Domnului”. De aceea prin multe locuri se prefera să se povestească despre “minunile Maicei Precistei, făcute atunci când i-au prins jidovii feciorul: cum a binecuvântat pe broască când a mângâiat-o, cum a binecuvântat pe rac să poată merge și așa (d-andăratelea, pentru că d-andăratelea mersese când furase cuiul pe care îl bătuseră Mântuitorului în inimă) și să-i fie de atunci înainte clește apărător piciorul cu care a apucat cuiul.”(1)

Surse:
(1)  Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul  Crăciunului” - 1913
(2) C. Rădulescu Codin și D. Mihalache – “Sărbătorile poporului” - 1910

Citește mai mult... »

Ion Iancovescu – regele de altă dată al comediei

Ion Iancovescu (n. 1889 – d. 1966) a fost fără îndoială unul dintre cei mai străluciți actori ai scenei românești din prima jumătate a secolului trecut. Într-o carieră artistică care s-a desfășurat pe parcursul a cinci decenii, Ion Iancovescu a strâns mai mult de 18.000 de apariții pe scenă. Iată cum îl caracteriza F.O. Fosian pe marele actor în volumul de memorialistică “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”: Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele”.


Ion Iancovescu s-a născut la Cozia în anul anul 1889. Gimnaziul l-a urmat la Râmnicu Vâlcea:

“- Îmi plăcea școala – îmi spune Ion Iancovescu evocând anii copilăriei – nu pentru că aș fi îndrăgit cartea – ci pentru că aveam prilejul să străbat, într’o trăsură boiererească la care erau înhămați patru cai înaintași cu clopoței și coroană pe hamuri, moșiile noastre.”(1)

Marele actor de mai târziu și-a continuat studiile la Liceul Sf. Sava din București și mai apoi la Conservatorul din București în clasa maestrului Nottara. După terminarea Consevatorului și câțiva ani ani petrecuți în Italia, Ion Iancovescu se angajează stagiar cl. III-a la Teatrul Național”. A debutat în piesa “Nepoftitul”:

“- Aveam un rol mut - îmi spune Ion Iancovescu – intram, furam niște țigări… și ieșeam cu aplauze…
A jucat apoi cu mare succes în “Banii” și a obținut un adevărat trimf în “Cometa”. În seara premierei acestei piese, regretatul Liciu i-a spus:
- Acum o oră nu erai nimic… și acum ești celebru!
La care Iancovescu răspunde:
- Vă înșelați asupra persoanelor: acum o oră Anghel și Iosif (notă: autorii piesei de teatru “Cometa”) nu erau nimic… Eu i-am făcut celebri!... (1).

Ion Iancovescu a fost un personaj celebru al societății bucureștene interbelice și de asemenea un mare caracter. Atunci când i s-a propus să preia catedra de artă dramatică a Conservatorului din București, catedră ocupată până atunci de maestrul C. I. Nottara, Ion Iancovescu a refuzat spunând:

-Eu să iau catedra maestrului meu? Cine ar cuteza să facă una ca asta?”.(3)

Ion Iancovescu și Pola Illéryîn "Parada Paramount" 
În timpul Primului Război Mondial Ion Iancovescu a luptat și a fost rănit fiind încorporat în Regimentul 40 Infanterie Bazargic. După încheierea păcii a urmat o carieră cu adevărat extraordinară. A făcut parte din Compania Bulandra, a înființat propriile companii de teatru (Teatrul Mic, Fantasio etc.), a jucat nenumărate roluri pe cele mai importante scene ale țării (Național, Comedia, Modern etc.). Ion Iancovescu – Puiu cum era cunoscut de apropiați – a fost și unul dintre primii actori români care au făcut cinematograf. A debutat pe marele ecran în “Culesul viilor” (1913). A urmat  “Țigăncușa de la iatac” (1923) și a jucat mai apoi în “Parada Paramount” (1930) alături de celebra Pola Illéry. Rolul care l-a păstrat cel mai bine însă în memoria publicului a fost cel al “Flașnetarului” din pelicula “Două lozuri” (1957).

Voi încheia cu câteva pasaje dintr-un articol semnat de Margareta Nicolau și publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”, articol care îi are în prim plan pe Ion Iancovescu, pe soția acestuia – actrița Țoța Yann, și pe... Mouche – cățelul lor mult iubit:

Ion Iancovescu
Văzând că nu poate scăpa, Ion Iancovescu și-a aruncat o pijama pe umeri.
- Ce vrei Marg?
- Un mic interview. Nu pierzi nici măcar câteva minute.
- Uite ce e. Vino, mâine spre ora dejunului la mine acasă. Acolo suntem mai în voie. Îți servesc și o țuică de la Cozia, îți arăt și fotografia culei în care m'am născut.
A doua zi, la ora douăsprezece, pe cine întâlnesc pe Sărindar prin preajma cafenelei Capșa? Pe Iancovescu îmbrăcat în originalul palton sosit nu de mult de la Londra.
- Cum ne-a fost vorba?
- Du-te acasă că vin și eu imediat.
- Mi-e teamă că ai să uiți. Reporterul fotograf poate fi prins greu... și duduia Toța... și Mouche.
- Du-te... du-te... când am spus odată. Nu mă țin eu de cuvânt, e drept, dar nu sunt lipsit de bun simț.
În ziua aceea eu am fost aceea care am îmbrățișat alte drumuri. Abia în cea următoare sunam la ușa unuia din apartamentele etajului doi ale “Clădirii Românești" din Piața Senatului. O apariție tânără, suplă, învăluită într'un peignoir rose mi-a deschis: duduia Toța, tovarășa de viață a artistului.
- Iancu nu este acasă, dar trebuie să vină la masă. Te rog așteaptă.

Ion Iancovescu și...
"Mouche, cățelul adorat"
Dintr'un colț a țâșnit ca o sfârlează Mouche, cățelul adorat. Cu lăbuțele îmi îmbrățișează brațul, trudindu-se să-mi crâmpoțească între dinți stofa hainei. Stăpâna încearcă să-l îndepărteze, dar mârâielile lui o intimidează. Cu un capac de la o cutie de țigări îi aplică corecția meritată, servindu-se în același timp de el și ca scut de apărare. Mergem apoi prin toate încăperile, până la bucătăria cu cimentul curat ca'n palmă. În sufragerie doi porumbei uscați, prinși în perete, îmi izbesc privirile.
- “Port-bonheurul" nostru, cumpărat din Italia. Aici nu-i încă aranjat. Sufrageria spaniolă comandată la Paris nu ne-a sosit încă…
Încerc s'o iscodesc asupra vieții dusă de soțul ei, asupra obiceiurilor lui, dar ea înalță copilarește din umeri, eschivându-se în fața oricărei întrebări.
- Eu nu știu nimic. Vorbește cu Iancu. El e atât de drăguț.
Dar nici în ziua aceea n'am putut prinde nimic pentru scopul vizitei mele și întorcându-mă acasă surâzând, mi-am amintit de actorul care cu două zile înaintea premierei unei piese originale, supraveghind jocul celorlalți actori, când i-a venit replica, și-a prins partenera de talie, mulțumindu-se numai să mimeze rolul.
- Astăzi facem doar arhitectura piesei! - a strigat el, adresându-se indirect autorului. Azi doar mimăm… Mâine învățăm rolul.
Iar când un tânăr actor care-și făcea stagiul militar a cerut voie directorului Iancovescu să lipsească de la repetiție, acesta i-a răspuns:
- Eu mi-am făcut armata numai la închisoare, iar când scăpam, fugeam. Dacă pleci, te înlocuiesc.

"Le Figaro" -  6 februarie 1937
Actorul a plecat iar Iancovescu, chiar din clipa aceea, a uitat de amenințare, cum uita să-și achite datoriile care nu-l strângeau prea puternic în chingi, cum uita să apeleze în momente critice la cei pe care îi blagoslovea cu daruri de preț, cum uita pe cei pe care îl bârfeau, etc. etc.
Cât de neînsemnată e suma primită la sfârșitul fiecărei luni, pentru omul care bea zilnic peste șaizeci de cafele, fumează peste o sută douăzeci de țigări de cea mai fină calitate, cumpără peste o duzină de jurnale, face de câteva ori drumul cu taximetrul de piață, până la locul unde-și are garată mașina. Iar dacă o întâmplare neprielnică i-a scos în cale, printre obiectele dintr'o vitrină, un bibelou pe care-l socotește operă de artă, sufletul i se leagă de el, îl acontează și își scoate în grabă din casă ultima sumă de bani, chit că a doua zi începe vechea poveste a împrumutului.
Iancovescu e un prea mare artist, pentru ca nevinovatele-i capricii să nu-i fie tolerate. Nu-i place să se vorbească mult de el, pentru că tot ce spune e cu tâlc și de spirit. Nu-i place să-i faci o rugăminte cu umilință sau cu respect exagerat. Într'o formă lapidară, artistul își expune profesia lui de credință. O redau mai jos:
- Cum joc? Fără metodă, fără manieră, fără gust, fără obișnuință, cu ușurință, cu plăcere, ca să plac publicului și mie. Ce prefer? Să țin conferințe. Pentru ce? Pentru că sunt sigur că după două minute toți adorm. Ce nu-mi place? Criticii!”.(2)


Surse:

(1) F. O. Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”
(2) Margareta Nicolau – articolul “Regele glumei” - publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată

(3) V. Maximilian – “Evocări

Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria

Au trecut aproape opt decenii de la ultimele funeralii organizate în țară la moartea unei regine a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. După moartea Regelui Ferdinad (1927) și venirea la putere a Regelui Carol al II-lea (1930), Regina Maria a fost îndepărtată de acesta din urmă din viața politică și obligată să se autoexileze la reședințele sale din Balcic și din Bran. În primăvara anului 1938 Regina Maria s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic. Deși s-a tratat la câteva dintre cele mai importante sanatorii europene, la începutul lunii iulie, simțindu-și sfârșitul aproape, Regina Maria a cerut să fie adusă în România. A doua zi după revenirea la Pelișor, locul în care a locuit mult timp alături de Regele Ferdinand - în 18 iulie 1938 la ora 5:38 – Regina Maria a murit.

Regina Maria pe catafalc
 în Castelul Peleș
La moartea Reginei Maria sufletul îndoliat al neamului românesc e mângâiat nu numai de această certitudine a veciniciei vieţii, ci şi de certitudinea că de acum nimeni şi nimic nu va putea să ne despartă de Regina Maria. Prin aşezarea Ei în cripta legendarei biserici de la Curtea de Argeş, Regina Maria s'a cununat cu pământul Țării şi cu sufletul neamului românesc. Regina Maria n'a murit, ci a trecut în istorie. Desbrăcată de orice vremelnicie, de acolo va veghea asupra destinelor acestei Țări. Înălţimea Ei morală va ţinea veșnic trează conştiinţa noastră naţională; pilda vieţii Ei va dicta atitudinea necesară celor ce vor căuta dovadă de felul cum trebuie să-şi slujească Țara şi neamul. De prea multă vrednicie a dat dovadă Regina Maria, încât să poată fi cinstită altfel decât prin atitudini de nobleţe şi generositate. În patrimoniul nostru sufletesc viaţa Ei şi faptele Ei vor fi o nepreţuită comoară, care va îngădui o bogată risipă de fapte rodnice.” (“Viața Ilustrată” – nr. iulie-august 1938)

Lângă catafalc: Regele Carol al II-lea,
Principesa Elisabeta, Marele Voevod Mihai
și Arhiducesa Ileana (cu fața plecată în mâini)
Dorința Reginei Maria a fost a fost să fie înmormântată la Curtea de Argeș, alături de soțul ei, Regele Ferdinad. În primele zile sicriul cu corpul neînsufleți al Reginei Maria, îmbrăcat conform dorinței ei într-o rochie albă, a fost așezat în Holul de onoare al Castelului Peleș. Au venit aici că să îi aducă un ultim omagiu numeroși membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt politicieni, miniştri. Deosebit de numeroși au fost și oamenii simplii care s-au perindat prin fața catafalcului.

Mulțimea celor care au adus
 un ultim omagiu Reginei Maria
la Castelul Peleș
Penița emoționată a ziaristului interbelic încerca să surprindă durerea românilor: “Aripa necruțătoare a morții reci a fâlfâit asupra noastră și a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună și mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Țara întreagă s'a îmbrăcat în zăbranic violet așa cum a voit Dânsa și cu suflete cernite toți supușii Săi, căci toți au iubit-o, au venit să aștearnă flori roșii pe cea de pe urmă cale a Ei. Moartea e crudă și nu face osebire între buni și răi, între bogați și săraci, între umili și glorioși. Noi nu puteam concepe că Regina noastră să se cufunde și Ea în întunericul morții. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea și sufletele noastre, își împletise prea mult viața cu soarta acestui neam. Blândă și miloasă, iubea dreptatea și frumosul, iubea pe oameni, pe toți fii țării acesteia, fără osebire. De aceea azi, la mormântul Ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg își pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toții I-am ridicat altare în sufletele noastre unde memoria Ei va fi vecinică.” (“Realitatea Ilustra” – 28 iulie 1938)

Plecarea cortegiului de la Castelul Peleș
În 21 iulie 1938 sicriul cu corpul Reginei a fost dus în gara din Sinaia pe un afet de tun și de aici cu trenul până la București. A fost expus pentru trei zile în sala mare a tronului din Palatul regal. Mulțimi emoționate de oameni care au iubit-o și au admirat-o sau perindat prin fața catafalcului. Duminică 24 iulie 1938, după o slujbă religioasă care a avut loc în sala tronului, sicriul a fost purtat pe bulevardele capitalei pline de oameni îndurerați , pe un afet de tun, până la gara Mogoșoaia. Contemporanii spuneau că Bucureștiul se îmbrăcase în violet – culoarea favorită a Reginei Maria. După o ultimă călătorie cu trenul și după oficierea slujbei de înmormântare în fața mănăstirii din Curtea de Argeș, sicriul cu trupul neînsuflețit al Reginei Maria a fost coborât în criptă lângă cel al Regelui Ferdinand, așa cum i-a fost dorința.

Cortegiul care a însoțit carul funebru
Multe lacrimi a mai vărsat și poporul nostru! Dar niciodată n-a vărsat atât de multe, atât de amare, cum a vărsat la moartea celei mai mari, mai bune, mai blânde și mai înțelepte dintre Regine, Regina Maria a tuturor românilor. Pentru că istoria noastră nu cunoaște o altă Regină care să se fi contopit mai mult cu durerile, cu bucuriile și cu năzuințele unui popor cu virtuți legendare, care să fi scris pagini mai strălucite și mai glorioase decât acelea pe care le-a scris în timpul războiului pentru întregirea Neamului.

Ultimul drum pe Valea Prahovei
A plâns poporul și va mai plânge multă vreme, pentru că a pierdut nu numai o Regină care cu multe din virtuțile Ei a contribuit la înfăptuirea visului nostru milenar, România Mare de astăzi,  dar deopotrivă un Suflet mare, căruia Dumnezeu îi hărăzise din belșug toate calitățile și toate darurile. Nu este desigur nici locul, nici timpul să arătăm noi ceea ce a fost pentru noi românii Regina Maria. Cu ochii încă plini de lacrimi și cu nemărginită durere încă în suflet n'am putea contura nici pe departe personalitatea acestei ființe scumpe, providențiale, care a trecut definitiv în istoria glorioasă a Neamului. Anii vor fixa în perspectiva timpului și a istoriei nepărtinitoare ceea ce a fost și va rămâne de-a pururi Regina Maria, marea, iubita și neuitata noastră Regină a tuturor românilor. Vom pomeni numai de un singur moment din viața Ei plină de pilde și de fapte:
În drum spre Palatul regal

Era în timpul războiului cel mare. Când demoralizarea din Moldova flutura tuturor perspectiva Rusiei haotice, când și cele mai liniștite minți întrevedeau nevoia evacuării trupelor, singură brava noastră Regină a concretizat formula salvatoare, care mai târziu avea să schimbe însăși destinul României: rămânem și rezistăm. Voința și curajul Reginei-soldat care a trăit cu riscul vieței Ei, clipă de clipă, toate fazele războiului, au îmbărbătat și pe cei mai șovăitori dintre oameni. Aceiași îmbărbătare o adresa pământului cotropit de dușmani:

În timpul ceremoniei religioase
 oficiate în gara Cotroceni
N'avea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea. N'a greșit, pentru că vorbele Ei, vorbe providențiale, sau împlinit întocmai. Am rămas, am rezistat și am biruit. Biruința noastră a fost și biruința Ei, care suferise poate mai mult decât noi toți laolată, biruința Ei de Regină bravă și clarvăzătoare.

Ultima trecere
pe sub Arcul de triumf
De acest fapt și-a amintit desigur generația noastră, a războiului, în aceste zile de plâns și jale, când în mintea fiecăruia mai trăia încă imaginea scumpă, mare și senină a Aceleia care a fost Regina Maria, a tuturor românilor. De acest fapt și-au amintit cei 800.000 de eroi care au făurit România de astăzi și care în ceruri au făcut front de onoare, să-și primească la loc de cinste, Regina iubită. De faptul acesta și-au amintit și răniții pe care augustele Ei mâini i-au îngrijit și mângâiat în spitale și care între viață și moarte priveau la o singură icoană: Regina Maria-  “mama răniților". Aproape de sufletul poporului Ei pe care l'a iubit și pe care l’a înțeles până în cele mai nebănuite adâncuri, Regina Maria a închegat deopotrivă o mare operă socială care va supraviețui vieții omenești trecătoare. Cu dragostea ei nemărginită pentru cei mulți și mici și cu deplina ei întelegere a atâtor mari probleme sociale, Ea a întemeiat numeroase așezăminte care vor rămâne să împartă posterității frânturi din inima Ei bună și generoasă. În fața mormântului de abia închis, românii nu-i pot arăta recunoștința decât într'un singur fel: să-i proslăvească memoria urmându-I cu sfințenie îndemnurile.” (“Ilustrațiunea Română” – 27 iulie 1938)

Bucureștenii își iau rămas bun
“Nici doliul, care a cuprins parcă şi natura, nici plânsul unei ţări întregi şi nici cuvântul nostru - mai cu seamă el - nu pot arăta câtă durere ascundem în suflete la moartea Reginei. Ne-a fost prea dragă ca să putem închega în slovă ceea ce simţim şi prea e mare golul pe care-l lasă în inimile româneşti. De la un capăt la altul ţara îmbracă zăbranic negru. Plâng copiii aplecaţi pe „Crinul vieţii", plâng femeile cărora le-a fost soră şi plâng aceia care, pe front, au simţit alinare când mâna Reginei le-a cercetat rănile, ca o mână de mamă. Cu chipul Ei în minte au murit eroii de ieri luptând pentru fiece petec de pământ românesc şi chipul Ei ne va fi îndemn şi călăuză pentru biruinţele de mâine ale braţului şi duhului nostru.

În gara de la Curtea de Argeș
A fost frumoasă Regina, ca nici o altă femeie, pentru că frumos îi era sufletul. Ea, cea mai aleasă întrupare a omeniei, înţelegând suferinţa, a fost exemplul viu al abnegaţiei şi al sacrificiului pentru ţara şi neamul Său. A avut de înfruntat greutăţi pe care numai suflete de o tărie excepţională le pot învinge. Şi Regina Maria le-a învins. În timpurile grele şi dureroase ale războiului mondial Ea a fost pretutindeni pildă şi nobila-I purtare a contribuit în cea mai mare măsură la biruinţa care a încununat sbuciumul românesc. Toţi acei ce au scăpat din marele măcel îşi amintesc cu respect şi duioşie de hotărârea cu care Regina a ştiut să înfrângă asprimea soartei.

Ultimul drum
Senină şi blândă mamă a tuturor, Ea a umblat fără frică de moarte ori suferinţi printre paturile bolnavilor, printre brancardele răniţilor, de-a lungul tranşeelor umede şi triste, bravând urgia şi surâzând spectrului înfiorător al morţii. Îmbărbătat, fiecare a putut susţine mai uşor grozava luptă de care era legată soarta neamului. Privirea Ei duioasă a picurat în suflete speranţă iar imaginea Ei a stăruit printre luptători, îmbărbătându-i la faptele care au însemnat în cartea neamului românesc cea mai frumoasă pagină de istorie naţională. Regina Maria ne-a dăruit tot ce a avut mai bun. Şi Dumnezeu a vrut să o răsplătească dându-I tăria să le înfrunte pe toate spre a vedea înfăptuită biruinţa finală.

Ceea ce nu s'a întâmplat atunci, când moartea pândea pretutindeni, ceea ce nu trebuia să se întâmple atunci, este astăzi prilej de durere a unui neam întreg. Când a simţit că sfârşitul I se apropie Marea Regină a cerut să fie adusă în ţară ca să moară pe pământul ce I-a fost drag, între oamenii care au iubit-O şi nu o vor putea uita niciodată.”(“Universul Literar” – 23 iulie 1938)

Regina Maria a României
Nu pot să închei decât cu un fragment din testamentul Reginei Maria. Și să sper că poporul român își va găsi resursele de a făuri un loc în care inima Reginei Maria să își găsească cu adevărat liniștea, așa cum o merită cu prisosință.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.”


Citește mai mult... »

Povești din Teke – Mecca Dobrogei

În fiecare primăvară panglicile albe ale șoselelor dobrogene din Cadrilaterul pe atunci românesc erau asaltate de “caravana nesfârşită de căruţe cu caii ce bat panglica încolăcită şi albă a şoselii”. Mulțimea interbelică de credincioși români, bulgari, turci, armeni se îndrepta la fiecare început de mai spre Teke, un micuț sat pierdut în “mirifica vale a Batavei”. Pentru vremurile agitate în care trăim, timpuri în care confruntările dintre diferitele concepții și credințe religioase iau forme din ce în ce mai violente pe întreg mapamondul, acest pelerinaj care avea loc în Cadrilaterul interbelic ar putea fi un exemplu de conviețuire în toleranță: “O dată pe an în luna Mai, de ziua Sfântului Atanas, din toate colţurile Cadrilaterului, de la Cavarna, Şabla, Silistra şi veniţi chiar cu paşaport din Bulgaria, turcii, românii, bulgarii, armenii, vin să doarmă o noapte lângă mormântul sfântului, să petreacă o zi de chiolhan, să aducă ofrandă şi să îndeplinească regulile stabilite, să invoce gratitudinea oaselor sfinte. După asta se vor întoarce în satele îndepărtate de unde au venit, se vor aciui iar la treburile lor de după dealurile întortocheate, în râpele roşcovane, de-a lungul fermecător al văii, împăcaţi şi fericiţi că şi-au făcut datoria. Poate să pară curios, dar aşa e! În plinul nostru modernism, într'o vreme când avionul elegant englezesc al cursei Bucureşti - Balcic se întretaie cu sborul nu mai puţin elegant al pescăruşului şi cormoranului, un norod de drept-credincioşi se duce să se prosterneze simplu şi să invoace forţele oculte ale lui Ak lazala Sultan. Fiecare din ei crede cucernic în seculara legendă despre minunile sfântului.”

Sfântul

Creștini și musulmani
la căpătâiul sfântului
Cine a fost sfântul care chema la el în fiecare an pe credincioșii creștini și pe cei musulmani deopotrivă? Aflăm din articolul “Teke – Meka Dobrogei” publicat de Stefan Roll în numărul din 2 iunie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

După bulgari un călugăr care tămăduia boli şi beteşuguri, care implora mila lui Dumnezeu când era secetă sau molimi, care se făcuse vestit în toată peninsula balcanică şi care mai era şi foarte bogat. Turmele lui nesfârşite, pământurile lui roditoare, livezile doldora de fructe, erau ale tuturora. Nimic nu-şi oprea venerabilul nabab pentru plăcerile şi înfruptările lui. Contigentele de miei erau împărţite celor ce nu aveau carne, grânele de asemeni, fructele nu mai puţin satisfăceau bucuria şi sănătatea plozilor. Bulgarii şi-l dispută susţinând că Atanase a fost un turc creştinat. Turcii susțin că a fost un otoman care a trecut la religia ortodoxă. Explicaţii şi plauzibile şi radicale pentru ciudățenia dublei situații etnice a Sfântului.

Biografia musulmană a lui Ak-lazala Sultan (notă: Ak Yazili Baba) e puțin mai altfel. E aceea a unui pustnic poposit în mănoasa vale a Batovei la locul unde se află azi mausoleul său. Era pe vremea Sultanului Murat al II-lea, în secolul al XIV-lea. De aici pustnicul predica şi difuza vrerile lui Alah, transmise direct. Faima lui trescuse păşunile grase ale văii, sărise dealurile şi rocile roşii şi se răspândise ca un fum de tămâie, ca o strigare îndelungă din minarete, până la Stambul. De peste tot venea lume să i se prosterne, să afle cum îi e scrisă soarta în mintea atotştiutoare pe care o poseda pustnicul. Victoriile imperiului otoman, prezise de proorocul de la Teke, i-au purtat numele până la reşedinţa Sultanului Murat. Exultând de izbânda prezisă de cucernicul rob al lui Alah Ak-lazala, atotputernicul Sultan a făcut să i se ridice un lăcaş mai cum se cade, unde să locuiască prorocul şi o bucătărie, unde mâna blajină să împartă pelerinilor din gratitudinea împărătească. Ce sălaş mai potrivit putea fi decât o geamie, fără minaret, numai cu o cupolă în stil arab, unde pustnicul să-şi termine viaţa făcând mereu minuni? Mai ales că trebuia să-i rămâie după moarte trupul ca să nu dispară complet. Locuinţa va deveni criptă. O criptă demnă de generozitatea unui Sultan recunoscător.

Mausoleul și ulmul sfânt
Pentru ospătarea şi găzduirea pelerinilor a ridicat de asemeni un lacaş care şi el aduce mai mult a monument. Hogeacul înalt de piatră al vetrei interioare, unde se frigeau boi întregi şi ciorchine de miei, domină valea ca un minaret de unde ieşea seara, în locul muezinului, silueta tăcută şi cu atât mai impresionantă a turnului. Ospătăria se compune din două încăperi: una a sofralelor şi alta a iatacurilor. Amândouă descoperite, sub cerul liber în această vale binecuvântată de o vară eternă. Poate nicăieri să nu existe un monument al ospătatului, un altar al îndestulării trupești, ca aci la Teke. Un altar devenit în măsura în care oamenii găseau lângă el binecuvântarea unui sfânt și minunile lui. Amândouă încăperile sunt construite în piatră, una circulară, cealaltă dreptunghiulară. Uşile sunt încadrate într’o piatră mai fină, o semimarmoră sculptată frumos. Concepţia arhitectonică se vede, a fost aceea ca pentru un templu.

Pentru lăcaşul pustnicului și, după aceea, pentru mausoleul lui, dărnicia lui Murat a fost fără margini. Candele de aur legate cu lanțuri de oţel atârnau din înaltul cupolei peste iatacul și apoi peste sarcofagul lui Ak-lazala. Covoare de preț tapisau pereții şi pardoseala din dale şlefuite. Vitralii scumpe lăsau să pătrundă o lumină colorată şi discretă lângă rugile sfântului. Când a murit, a fost pus în sarcofagul de piatră și așezat în mijlocul moscheei. Secole de-a rândul vor putea veni acum credincioșii să i se închine. La un cap al criptei a fost lăsată o deschizătură prin care cei sosiți să capete alinare şi tămăduire, apropiindu-şi de ea părţile bolnave s'au introducând mâna, pentru a lua binecuvântare.

Pelerinajul

Sfântul dobrogean “ştia să-i ajute pe toţi, fiindcă nimeni nu pleaca cu impresia că n'a fost ascultat de sarcofagul de piatră”. În mijlocul acestui mosaic etnic și religios ritualurile creștine și cele musulmane se săvărșeau concomitent “într’o ambianţă de armonie şi numai reculegere. Nimeni n'a venit încă cu o diversiune care să stârnească pe unii împotriva celorlalţi, pe oamenii aceştia simpli şi buni, legaţi încă de tradiţia hieraticelor pelerinagii.”

Noaptea în tabăra pelerinilor
Credința în puterea de a ajuta pe fiecare era la fel de mare pentru toți cei prezenți: “Toți vor depune în mâinile hogei mielul adus jertfă lui Ak lazala, vor aprinde lumânări la capătul criptei, se vor înghesui în jurul ei, vor veghea o noapte întreagă. Fumul lumânărilor ce ard și flăcările lor multe ca o imensă crisantemă cu petale de foc face insuportabilă atmosfera dinăuntru. Totuși cei veniți și care au ocupat un loc nu se vor mișca până a doua zi în zori. Bolnavii se răstoarnă peste sicriul de piatră și stau aşa, îmbibând partea suferindă cu puterea lui tămăduitoare, de care sunt convinși. Femei, copii, bărbați înconjoară sarcofagul, se închină, aprind lumânări, se urcă pe platforma pe care e pus sicriul și încearcă să prindă lanțul de care a atârnat cândva candela. Dacă lanțul se ține, înseamnă că n’are nici un păcat; dacă-i scapă, trebuie să ceară sfântului iertarea păcatelor.”

Ulmul sfânt

Pelerini înfășurând cârpe
 pe crengile ulmului sfânt
După ce şi-au dat tributul veghei, pelerinii, la ieşire, mai au de îndeplinit un obicei. Chiar în fața mausoleului, în curte, își răsfiră crengile înfrunzite un ulm scund. E pomul sfânt. Se spune că a crescut din lingura de lemn a pustnicului, înfiptă în pământ după moartea acestuia. Fiecare își va desprinde o fâșie dintr'un strai ce-l poartă și-o va lega de una din ramuri. Crengile de jos ale copacului sunt bandajate literalmente de tot soiul de cârpe, din toate culorile. A lega o fâșie înseamnă a ţi se îndeplini o dorință, a cere ceva sfântului care nu te uită. Fetele să se mărite, nevestele să aibe sarcini uşoare, copiii să crească sănătoşi, bărbaţii să izbândească în treburi.


Bâlciul

Bâlciul
Atmosfera și parfumul oriental al locului ar fi fost văduvit însă dacă ar fi lipsit celebrul bâlci organizat lângă tabăra pelerinilor: “Mesele rotunde ale roții de noroc au început să se învârtească hârşâind metalic cuiele ce trebuie să oprească la numărul câștigător pana de fier a norocului. Au apărut iar cupele uriașe cu limonada colorată strident roşu și galben, un leu două pahare mari, au început să fiarbă în cenușă ibricele cu cafeluțe gingirlii de orz, s'au desfăcut tarabele cu mărfuri de nimica - oglinzi înflorate, figurine ciunte de ipsos, pahare zugrăvite cu bronz și jucărele simpliste, fluiere pentru copii. S'au improvizat tragerile la țintă în piramida de cutii goale de conserve, cu mingi de cârpă. Trei lovituri la leu. lată cuierele de care atârnă mieii tăiați, unde fiecare poate cumpăra să ofere celor săraci gratuit. Chiolhanul e unanim și colectiv.

Pelerini - la bâlci
 În tigăi negre sfârâie ciosvârte de cărnuri al căror fum se lovește de primele raze ale soarelui. Negustorii își desfac mărfurile de bazar sărac, alții vând pieile mieilor tăiați chiar atunci, licitându-le.În toate colțurile tarafurile și-au pornit repertoriile de cântece turcești. Scârțâie viorile, împletindu-se cu sfârâiturile tigăilor, bat darabanele, aplaudând hărmălaia generală, chiuie cântecele vesele, amestecându-se cu tărăboiul concurenței comerciale. Vacarm și animație colorată, creând un pitoresc bizar și plin de entuziasmul serbării, de pietatea pelerinajului”.


Sursa: articolul “Teke – Meka Dobrogei” publicat de Stefan Roll în numărul din 2 iunie 1937 al revistei Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »