Românii și ceasul cel rău

Motto:

Din bătrâni se spune

Că sunt ceasuri bune

Și că rele sunt.

Vai de-acei ș-acele

Care-n ceasuri rele

Zic vreun cuvânt!

(Vasile Alecsandri 

– “Ceasul rău”)

Atunci când ne gândim la “ceasul rău” suntem tentați să credem că este vorba despre un interval de timp în care suntem predispuși să greșim sau să fim încolțiți de ghinion. Vechile legende populare spun însă că “Ceasurile cele rele” sunt “niște duhuri de noapte care pocesc pe cei ce le ies în cale. Ele umblă prin văzduh. Sborul lor se recunoaște după un soi de țiuit pe care îl fac. Mulți cred că atunci când îți țiuie urechile trece Ceasul rău și caută să te pocească. Dacă prinzi de veste și-ți faci cruce la ureche, atunci nu îți pot face nici o vătămare.” (Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – 1916). Ceasurile rele hoinăresc prin lume începând cu miezul nopții și o fac până la cel de al treilea cântat al cocoşilor.

Demonii ceasurilor rele

 

“Ceasurile cele rele” era imaginate (cf. Elena Niculiţă Voronca – “Studii de folclor” –1912) ca fiind niște ființe demonice cu:

“Picioarele ca rășchitoarele,

Mâinile ca năvrăviele

Ochii ca talgerele.”

Cel care întâlnea “Ceasurile rele” se îmbolnăvea pentru că acestea:

“I-o luat cătătura,

Și i-o luat albețele,

I-o luat roșețele,

Sângele băutui-o

Carnea mosorocitui-o.”

Cum te poți să te ferești de "ceasul cel rău"

Românii de ieri aveau mai multe credințe și superstiții despre ceea ce trebuie să faci pentru a te feri de nenorocirile aduse de “ceasul rău”: trebuie să bați cu degetul în lemn și să spui: "Doamne ajută!". Tot pentru a scăpa de “Ceasurile cele rele” poți să te afumi cu păr de liliac. Femeile lehuze se apără de aceste duhuri în primele zile după ce încep să iasă din casă după ce au născut dacă țin în mână un vătrai. Pentru a te apăra de “Ceasul rău” poți de asemenea să zgârii pe pământ un cerc și să te adăpostești în el. Dacă ești totuși atins de relele aduse de întâlnirea cu ceasurile cele rele, poți “să fii lecuit” cu ajutorul descântecelor. Iată cum începe unul dintre acestea:

“Ceas rău cu pocitură,

Ceas rău cu săgetătură,

Ceas rău din spaimă,

Ceas rău de-cu-seară,

Ceas rău de la miezul nopții,

Ceas rău de-cu-ziuă,

Să te duci pe munți,

Pe sub munți,

Că acolo-s a tale curți.

Că acolo-s mese așternute

Și pahare umplute

Și scaune așternute,

Pentru tine gătite.

Acolo să trăiești,

Acolo să vecuiești,

La noi să nu te gândești…”

În trecut românii credeau că  “Ceasul cel rău” se poate transforma luând chipul mamei și că astfel reușea să sperie pe copii. Pentru a descânta de “spăriet de ceas rău” femeile "pricepute" foloseau cămașa copilului sau spata de țesut:

“Cristea (notă: Isus Hristos) te-a născut,

Cristea te-a făcut,

Cristea te-a botezat

Și spată albă în mâini ți-a dat

Ca să te aperi:

De tată, de mamă,

De frate, se soră,

De mâță, de cățel,

De vită, de purcel,

Și mai ales

De ceasul cel rău

Din trupul tău.”

Nu pot să închei incursiunea în lumea ceasurilor rele decât urându-vă:

“Să fie într-un ceas bun!”