De ieri și de azi: O incursiune în lumea viciului

Recomandări:

O incursiune în lumea viciului

Vă invit să hoinărim, însoțiți de reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”, prin câteva taverne bucureștene din perioada interbelică. Pentru că reporterul vom pătrunde “într-o lume a hoției și a viciului, a păcatului și a întunericului”, vom pleca în insolita noastră plimbare prin crâșmele rău famate de ieri însoțiți de comisarul Niculescu, de câțiva polițiști și de un medic. Urmează așadar povestea unei vizite prin localuri în care pungașii, spărgătorii și borfașii își urzeau loviturile, cârciumi în care oamenii cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii intrau cu mâna pe revolver:



“Café New-York"


“Intrăm într'un ochi de prăvălie din strada Cantemir, mărunt și tenebros, căruia i se spune în limbajul curent al clienților ”cafeneaua mică”. Fum de țigară, miros de cafea, ceai, cremă de ghete, ceapă, acreală de trupuri nespălate, un ciudat amestec, care te sufocă. La mese, oameni cu fețele cafenii, afumate, par mai mult manechine de panoramă scăpate dintr'un incendiu decât oameni care trăiesc. Totuși, prezența noastră tulbură imobilitatea oamenilor asupra cărților de joc sau asupra partidelor de biliard. Câteva siluete de tineri cu șepcile trase pe ochi, încearcă să se strecoare pe lângă noi. Zadarnic omul stăpânirii, cu arma la umăr, baricadase ușa. Și consemnul este destul de aspru: nimeni nu intră, nimeni nu iese!
 
Joc de cărți după miezul nopții la "Cafe New York"

Comisarul Niculescu îmi arată mai multe cunoștințe vechi, care-și petrec viața în taverne:
- Uite-l pe Severică, client vechi, învârtind cărțile!
Severică, surprins de vizita noastră și de amestecul numelui său în discuție, ridică mirat capul... Doi ochi inteligenți fixează mustrător pe comisar, ca și când ar fi vrut să spună: ce ai cu mine, domnule?
Patronul localului, un bătrâior simpatic, încearcă să-mi demonstreze că mica lui “cafenea” este local public ca oricare altul, care nu poate refuza ospitalitatea nimănui și că dacă se strecoară, când și când, câte un urmărit de poliție, el n'are nici o vină...
- La urma urmei, cine te întreabă pe d-ta? - se răsti un uscățiv cu cotleții roșii.
- Domnul vrea să știe ce-i aici, să bea cafea și să privească...
Omul cu cotleții roșii, pe când vorbea, zări în norii de fum ai cafenelei figura comisarului. El amuți, se aplecă pe una din mese și se făcu atât de mic încât avui impresia că a intrat... într'o ceașcă cu cafea.
- Este singurul stăpân de a cărui frică știe. Încolo, agresiv și obraznic. Nae Doktorul, cunoscut pungaș de buzunare, v'ar fi spus poate și o necuviință, spuse un alt “client" al New-York-ului...
 
Comisarii și medicul care ne însoțeau procedează la cercetarea actelor... Iată unul fără acte, unul cu mutra de apaș care stă nepăsător, ca și când controlul nu-l privea nici pe departe. Este un vechi client al Văcăreștilor, o tristă “celebritate" a cartierului, pe care politiștii îl cunosc ca pe un cal breaz.
- Tot pe aici, “Ciocolată”? - întrebă unul din polițiști. De ce nu te apuci de muncă de vreme ce ai scăpat de închisoare?
“Ciocolată” - acesta îi era numele-poreclă - clatină din cap apoi răspunse:
- Ce să muncesc? N'au oamenii de treabă ce muncii, d'apoi eu!".


 

“CLUBUL AMBULANȚILOR”


"În drumul tavernelor, m'am oprit la un local din Dudești căruia i se zice “Clubul ambulanților". Un fel de cafenea-tavernă, ceva mai spațioasă decât celelalte, dar deopotrivă de afumată și de tenebroasă. La mese, ici și colo, capete de funcționari îmbrăcați cu paltoane, gata de fugă. În fund, două domnișoare destul de suspecte, jucau de asemeni cărți. Într’o cameră restrânsă, o mare de capete. S'au legitimat în cele din urmă cu cărți de “vânzători ambulanți". Dar ei, probabil, jucau cărți pe bani. Patronul  mi-a explicat că aici se întrunesc seara ambulanții - "cei cu... marfa de la foc"- și că toți câți defilează pe dinaintea noastră sunt din aceiași categorie.
 
“Ambulanții" - printre care se strecuraseră destule haimanale - au ieșit doi câte doi, oarecum grăbiți. Comisarul mi-a explicat că a recunoscut o sumă de tipi care ar prezenta un interes deosebit pentru “galeria tavernelor”, dar că este mai prudent să renunțăm pentru moment la identificarea lor. Mi-a arătat în schimb câțiva care merită să fie pomeniți:

"Uite roșia, nu e roşia!"

Unul Leiba, cunoscut sub numele de “Gașperu”, maestrul tuturor pungășiilor, unul care se mișcă ca argintul viu, care “operează" toată ziua și care scapă de cele mai multe ori “printre degete". Cum face, cum drege, “Gaşperu” cade totdeauna ca pisica în picioare. Scandalagiu cu fălcile forfecate de cuțitele apașilor, Gaşperu' pare o pisică cu ochii de sticlă, care miaună, sforăie, se lingușește. Gașperu’ figurează pe toate fișele poliției, cu “observațiile" necesare: “furt prin grant", “pungaș de buzunare", “uite popa-nu e popa", “marfă de furat", “bătaie cu rănire", etc.

Altul, Take Ocnașu - omul cu ochiul de sticlă - este un stâlp al tavernelor. Condamnat pe vremuri pentru crimă, Take se îndeletnicește cu jocuri de noroc care întotdeauna sunt jocuri la sigur. Dacă de o bucată de vreme nu mai calcă pragul pușcăriei, îl calcă în schimb pe cel al poliției, unde are de regulă “treburi încurcate”: Un cap spart la un chef, un portofel sfeterisit cu viteză de scamator, o mâna “scăpată în tuflă (poșetă)”, un caraiman (portvizit) “anexat" de la un provincial. Sunt “belele” de care știe să se scape vârând  pe alții “mesa”. Take Ocnașul este temut de “colegi” și de aceea, adeseori, alții se scuză pentru a scăpa pe “omul cu ochiul de sticlă”."

Taverna "La bancheru" din Ștefan cel Mare

Sursa informațiilor și a fotografiile: articolul “Colindând tavernele” semnat de Ion Tik – publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” numărul din 12 martie 1931 - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


4 comentarii :

  1. Interesant si ca limbaj cel putin - aproape ca mi-am imaginat o scena de film (american desigur), dar si ca mod jurnalistic de abordare.
    Cu internetul de-acum cred ca jurnalistul de la centru cauta trei surse... online, probabil de la ziare provinciale sau blogeri, si incropeste cele trei fraze bune de tipar.

    RăspundețiȘtergere
  2. Adevarat! In acea vreme investigatia in..teren era inca sursa principala de informatie. Citirea presei interbelice ar putea fi o scoala adevarata pentru ziaristii de azi. Dar parca totusi e mai simplu sa iei de-a gata, nu-i asa?

    RăspundețiȘtergere
  3. Apropo de "caraiman"; bunicul meu m-a învățat, când eram mică, un cântec din vremea tinereților sale:
    "Mă numesc Jenică , mardeiaș de meserie
    La orice scandal ma găsești când vrei,
    Nu lucrez nimica , dar poliția mă știe,
    Si cu toate astea, nu-s clientul ei
    De omor, de fac scandal, de bag mâna-n caraiman
    Dau vreo doua-trei sutare Si sunt căpitan!
    C-așa este viața, trebuie să știi să te-nvârtești
    Căci, cu cinstea,neică, garantat de foame o mierlești!
    Când sunt la pileală am arțag ,nevoie mare
    De se ia vreunul de gagica mea
    Iute scot cuțitul și pe loc muștaru-mi sare
    Si sa vezi pe mandea cum știe sa dea
    Eu pun mâna pe un scaun și gagica pe-un sifon
    Si trântim vreo cinci gramadă, plini de bulion.
    C -așa este viața, trebuie să știi să te-nvârtești
    Căci cu cinstea, neică, garantat de foame o mierlești!
    Bucuresti , anii 1920-1930, cam asa, fiindcă bunicul meu a fost pe front, în al doilea război mondial, deci era tânăr, în orice caz...

    RăspundețiȘtergere